Introducere
– demers obiectiv
În
lucrarea “Istoria României în date” apărută în anul 2010 la
Editura Enciclopedică şi având ca autori un select colectiv
coordonat de Dinu C. Giurescu se menţionează la pagina 42 despre
existenţa, la anul 1334, a unui oarecare “Allexandro
Moldaowicz, presupus locuitor al Băii (numit si Moldova, Mulda sau
Civitas Moldaviae, …)”.
Ce
ştim despre acest personaj, doar faptul ca este pomenit , într-o
lucrare numită Codex Diplomaticus Prussicus , apărută în anul
1836, existentă în biblioteca Universităţii Columbia. În text
numele personajului este trecut cu litere mici, fiind ultimul dintr-o
înşiruire de nume şi atât, fără să se facă precizarea că a
fost locuitor al Băii. Autorii lucrarii improvizeaza după nume ,
acordându-i acestui personaj o localizare ipotetică în Moldova,
bazându-se doar pe faptul că il chema Moldaowicz.“n lucrarea
“Istoria României în date” apărută în anul 2010 la Editura
Enciclopedică şi având ca autori un select colectiv
coordonat de Dinu C. Giurescu se menţionează la pagina 42 despre
existenţa, la anul 1334, a unui oarecare “Allexandro
Moldaowicz, presupus locuitor al Băii (numit si Moldova, Mulda sau
Civitas Moldaviae, …)”.
Am
explicat într-un capitol anterior cum se fac aceste dezinformari şi
manipulări de informaţie, atât de cronicari cât şi de istorici.
De
ce am menţionat acest lucru ? Aferent prezentării din capitolul
anterior conştientizăm că în Maramureş, începând încă
din anul 1270 sunt menţionaţi cnezi si voievozi români. Existenţa
lor este însa mult anterioră acestei date. Dar faptul că ei sunt
menţionaţi în actele administrative ale regalitaţii maghiare, cu
fapte şi acţiuni, ne conferă dovada existenţei lor, atunci şi
anterior.
În
ciuda faptului că aceşti cnezi si voievozi, pe care ne permitem
să-i re-enumeram: Negrilă, Radomir, Tatomir, Maxim, Crăciun,
Stanislău de Ung, s.a. au existat, ei
,nu
sunt menţionaţi nici în lucrarea de mai sus pomenită, nici în
alte lucrari care se doresc a fi carţi de istorie a României.
În
ciuda faptului că voi fi acuzat pe părtinire,sau vreo legătură cu
cele ce le voi prezenta, sunt nevoit, din motive strict istorice,
atestate documentar să fac prezentarea unui personaj istoric , omis
de asemenea din carţile docte ale istoricilor: Stanislău, fiu lui
Leu (Ladislau) Bârsan, fiul lui Stan Bârsan de Bârsana.
Cneazul
Stanislau Bârsan, fiul lui Stan Bârsan - 1326
Cea
mai veche “diplomă” de
înnobilare a unui cneaz român de către un rege al Ungariei este
din 1326 la 22 septembrie, când Carol Robert de Anjou,
dăruieşte lui Stanislău pentru serviciile sale aduse coroanei,
moşia Zurduc: Vrem
să ajungă la cunoştiinţa tuturor, prin cuprinsul scrisorii de
faţă, că luand seama la faptele de credinţa şi la slujbele
merituoase ale cneazului Stanislău,
fiul lui Stan…..
am hărăzit un anumit pământ numit Zurduky (Strâmtura), aflator
în districtul Maramureşului, ţinând de dreptul nostru de danie,
împreună cu toate folosinţele şi dependinţele sale, între
semnele de hotar şi hotarele dinainte
aceluiaşi Stanislău cneazul (kenezio
– în original)
şi prin el, moştenitorilor săi şi urmaşilor moştenitorilor săi,
pentru a-l stăpâni, a-l ţine şi a-l avea cu drept deplin, de
necurmat … (Diplome
Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 7).
Blazonul
familiei Bârsan
Stanislău
este unul din cnezii maramureşeni care pentru faptele şi serviciile
lui aduse regelui va primi ca donaţie mosia Zurduk, din nordul
Maramureşului, care cuprindea satele: Bârsana, Strâmtura, Onceşti,
Corneşti, Năneşti şi Fereşti. În diploma emisă în anul 1326
se menţionează şi numele tatalui său Stan (Stanislău).
Care
au fost însa aceste servicii si fapte menţionate de diplomă?
În
anul 1324 tătarii aliaţi cu moldovenii vor intra în Transilvania,
devastand cu preponderenţa Ţara Maramureşului. Cnezii şi nobilii
maramureşeni , printre care şi Stanislău Bârsan vor participa cu
contingente armate alături de oastea regală a lui Carol Robert.
Bătălia finală se va da undeva în nordul Maramureşului.
Invadatorii vor fi infranţi şi parte din ei alungaţi peste Carpaţi
în Moldova, parte din ei vor rămâne pe câmpul de luptă.
Cronicile timpului menţionează în jur de cca. 30.000 de morţi din
partea tătarilor şi moldovenilor. Urmare a acestui ajutor mulţi
dintre cnezii şi voievozii maramureşeni vor fi înobilaţi şi
impropietăriţi cu moşii de către regele maghiar.
Cavalerie
tătară în atac
Ce
a însemnat această împropietărire şi care au fost aspectele ei
şi conjuctura în care s-a facut , scrie Alexandru Filipaşcu în
lucrarea sa “Istoria Maramureşului “ : Faţă de aceste
concesii, fruntaşii români au fost recunoscuţi de nobili donatari
ai coroanei ungare, cu dreptul de a fi judecaţi numai de rege,
precum şi respectarea autonomiei şi a organizaţiei voievodale şi
cneziale. Pentru aceasta însă trebuiau să plătească regelui
jumătate din a 50-a parte după vitele supuşilor lor, iar jumătate
constituia venitul lor („medietatem collectarum quinquagesimalium”,
cf. ib. nr. 45). Printre cei ridicaţi la treapta nobiliară îi
găsim pe voievozii Ştefan din Cuhea, Seneslau din Dolha şi Crăciun
din Bilca, apoi pe cnejii Seneslau din Bârsana, Bogdan şi Iuga,
fiii lui Ştefan, Ion şi Ştefan, fiii lui Iuga, Maxim din Iloşva,
Giula şi fiii săi din Giuleşti, Drag şi Dragoş din Bedeu ş.a.
înnobilarea aceasta n-a adus nici un câştig material fruntaşilor
maramureşeni, deoarece în locul moşiilor regale ce trebuia să li
se doneze, li s-au donat propriile lor moşii, pe care în baza
dreptului valah le stăpâneau din moşi-strămoşi; iar ridicarea
propriu-zisă la nobilat n-a fost altceva decât o asimilare a
gradelor de voievozi şi cneji cu gradele corespunzătoare din
ierarhia feudală. Ceea ce au primit în plus au fost doar nişte
diplome scrise pe piele de câine, însoţite de blazoane
strălucitoare, care până azi constituie aşa-zisa „fală
mare în traistă goală”
a maramureşenilor. Se introduce astfel în Maramureş o
administraţie mixtă feudovalahă, având ca organ suprem de
conducere congregaţia voievozilor şi cnejilor, prezidată de
comitele suprem („praesen- tibus homine comitis ac Kenesis terrae
Maramorisicnsis… convocatus omnibus kenesiis terrae praedictae et
vicinis commetaneis suis”, cf. ib. nr. 13 şi 14).”
Urmaşii
Cneazului Stanislău Bârsan: Mic, Neagu, Radu şi Manea
Urmasii
Voievodului Codrea Bârsan: Opriş şi Mariş
În
decursul timpului această familie va mai fi pomenită destul de des
în documentele cancelariei regale pentru serviciile sau deserviciile
(!) făcute regilor maghiari.
În
diploma emisă în anul 1345, la 28 decembrie se mentioneaza mai pe
larg despre ascendenţa şi descendenţa familiei Bârsan: Noi
Ludovic, prin îndurarea lui Dumnezeu, rege al Ungariei, prin
cuprinsul <scrisorii> de faţa aducem la cunoştiinţa tuturor
cărora se cuvine că noi am lasat cnezatul de Zorwazou (Sarasău),
cu toate veniturile sale lui Opriş şi Mariş,
fii lui Codrea, voievodul,
de asemenea lui Stan,
fratele aceluiaşi Codrea,
si lui Mic,
fiul aceluiaşi Stan ,
le-am îngăduit , de asemenea , să îl ţină şi să îl aibă cu
acea putere şi condiţiune, aşa cum se arată şi se cuprinde în
scrisoarea privilegeală a preastrălucitului principe domnul Carol,
odinioară vestitul rege al Ungariei şi vrem şi am poruncit ca
aceaşi scrisoare privilegială a tatălui nostru să rămâna în
tăria, puterea şi statornicia ei, în care se afla acum, şi vrem
ca ei să fie aşezaţi şi puşi cu drept deplin, în posesiunea
pomenitului cnezat şi a folosinţelor sale, între vechile
hotare…. (Diplome
Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 23).
Regele
maghiar Ludovic I (1342-1382) confirma dreptul de moştenire al
familiei Bârsan, drept acordat de regele Carol Robert de Anjou (1308
– 1342) în urma participarii familiilor lui Opriş si Mariş, fii
lui Codrea şi a lui Mic, fiul lui Stanislău Bârsan la luptele cu
tătarii din anul 1345.
În
aceasta diploma aflăm despre rudele lui Stanislău Cneazul. Este
menţionat fratele său Codrea, numit Voievod, probabil al cnezatelor
Sărăsău si Zurduk, ţinând cont că fii lui, Opriş şi Mariş au
fost înobilaţi cu titlul de cnezi de Sărăsău. Mai este menţionat
şi unul din fii lui Stanislău, pe nume Mic. Se poate observa că
numele sunt de factura slavă, maghiară şi română. Numele lui
Stanislău este posibil slav, cel al copiilor lui Codrea, Opriş şi
Mariş sunt româneşti, iar cele a lui Codrea si Mic sunt prezentate
în original sub forma tradusă, respectiv: Codrea = Erdew , Mic =
Miculas (respectiv Nicolae).
Bunele
relaţii ale regelui Ludovic I al Ungariei cu familia Bârsan îl
determină pe acesta să emită o noua diploma de confirmare a
dreptului de moştenire al familiei. Este mai mult ca posibil ca la
acea dată Cneazul Stanislău să fi trecut in randul celor drepţi,
deoarece este pomenit în plan secundar, după fiul său.
În
diploma emisă în anul 1346, la 9 aprilie, se menţionează:Noi,
Ludovic, din îndurarea lui Dumnezeu, rege al Ungariei, dând de
ştire facem cunoscut , prin cuprinsul scrisorii de faţa, tuturor
cărora se cuvine că Mic
Românul <Olachus
–în original) , fiul lui Stanislaus,
fiul lui Bârsan venind
în prezenţa maiestătii noastre în numele său şi a
lui Neagu, Manea şi Radu,
fraţii săi ne-a arătat un privilegiu al domnului Carol, cândva
vestitul rege al Ungariei, tatăl nostru de bună pomenire,
privilegiu care era întărit cu pecetea sa, pierdută din
întâmplare în părţile Munteniei, şi care continea donaţia
unui pamant numit Zurduky (Strâmtura), cerându-ne cu smerenie, în
numele său şi al zişilor săi frati, să acceptam acest privilegiu
patern care conţine donaţia zisei moşii şi să ne învrednicim
a-l înstări, din bunăvoinţa noastra regească.
Asadar
noi , plecand urechea la cererile acestora, acceptăm pomenitul
privilegiu al tatălui nostru, introdus cuvânt cu cuvânt în
scrisoarea de faţă, pentru ei şi urmaşii lor, că el a fost emis
în mod corect şi leguit pentru donarea pomenitei moşii.
Însă
lămurim mai impede un singur articol din pomenitul privilegiu
părintesc pus în mod neclar, adică cel cu privire la scutierea <de
dări>, astfel incăt acelaşi Mic şi fraţii săi, precum şi
moştenitorii lor să trebuiască şi să fie ţinuţi să se supună
judecaţii şi jurisdicţiei noastre regesti precum şi a celorlalţi
judecatori obisnuiţi ai ţării, la fel cu ceilalţi nobili ai
regatului nostru, iar prezenta scrisoare vom pune sa fie redactată
sub formă de privilegiu al nostru, de îndată ce ne va fi
returnată. (Diplome
Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 24-25).
Biserica
din Bogdan Vodă
Documentul
ne prezinta adevărata naţionalitate a lui Mic si a familiei lui,
cea de români, deoarece în textul latin este prezentat drept Myk
Olachus (Mic Românul). În acelaşi act ne mai sunt prezentaţi şi
fraţii cneazului, Neagu, Manea si Radu (sau Rad).
Este
interesant faptul că în document se pomeneşte despre pierderea
unei peceţi de către regele Carol de Anjou în expediţia lui
dezastruoasă din Ţara Românească , condusă la acea vreme, 1330,
de către Basarab I; pecete cu care s-a legalizat prima diplomă
emisă la 1326 pentru Stanislău Cneazul.
Acest
document emis în 1346 ne indica un inceput de conflict dintre
familia Bârsan şi regele Ladislau I. În diploma acordată de Carol
Robert de Anjou, la 1326, Stanislău era scutit, în urma serviciilor
lui de “dări” către coroana maghiară. Aceasta “diplomă-
reconfirmare” a dreptului de proprietate a moşiei exclude dreptul
câştigat, si obliga familia la plata unor “dări” către rege.
Totodata pierd dreptul de a fi judecaţi “expres” numai de către
rege, fiind puşi la latitudinea oricarui judecator al curţii.
Ce
a determinat această răcire a relaţiilor dintre familia Bârsan şi
regele maghiar Ludovic I ?
Regele
Ungariei, Ludovic I de Anjou (1342-1382)
Cercetând
cu atenţie documentele vremii vom afla care a fost cauza acestei
defectiuni aparute între cele două părţi.
Moşia
Zurduk a urmaşilor lui Stanislău, era situată în nordul
Maramureşului cuprinzând satele Bârsana, Strâmtura,
Onceşti, Corneşti, Năneşti şi Fereşti. Dacă ne uităm cu
atenţie pe o hartă constatăm că în imediata apropriere a
cnezatului se află localitatea Cuhea, reşedinţa voievodatului lui
Bogdan, viitorul domn al Moldovei. Este mai mult ca sigur că
cnezatul lui Mic Românul făcea parte din voievodatul lui Bodan, cea
ce îl punea în situatia de vasalitate cu acesta.
Începând
din anul 1335, Bogdan de Cuhea. va incepe o lupta de obţinere a unei
independenţe administrative faţă de coroana regală maghiară.
Conflictul va duce la decizia regelui maghiar Ladislau I de a-l muta
pe voievod din Maramureş în Ungaria, pentru a putea fi mai uşor de
supravegheat. Este mai mult ca sigur că familia Bârsan să fi fost
implicată în acest conflict, pierzând, dupa cum este menţionat în
diplome, diferite drepturi.
Bogdan
Vodă avea să-şi continue lupta de subminare a autorităţii regale
maghiare, întrand în conflict deschis şi cu familia cneazului
Dragoş de Bedeu, ai căror urmaşi vor fi domni ai Moldovei ( Dragoş
Voda, Dragoş II, Sas si Balcu).
Între
anii 1342 – 1343 , Bogdan va fi din nou pe lista neagră a regelui
maghiar datorită contestarii de către Voievod a suveranitaţii
regale.
Aceste
conflicte se acutizează mai ales după încredinţarea de către
regele Ladislau a conducerii mărcii Moldovei lui Dragoş (Voda)
(1347).
Este
mai mult ca sigur ca familia Bârsan a fost implicată în aceste
frământări, fapt privit şi în perspectiva evenimentelor ce vor
urma în decursul timpului.
Prin
documentul emis la 13 aprilie 1346 se face o copie legalizată după
scrisoarea de donaţie a regelui Ludovic, emisă al 9 aprilie 1346,
de către Blasiu prepozitul si conventul Bisericii Sfintei Cruci din
Lelesz în care se precizează că: …
aducem la cunoştiinţa tuturor cărora se cuvine că Mic
Românul,
fiul luiStanislău,
fiul lui Bârsan,
venind înaintea noastră în numele său şi al lui Neagu si Radu,
fraţii săi ne-a arătat o scrisoare deschisă a domnului nostru
Ludovic …în care era confirmat un privilegiu …. <Mic>
cerându-ne cu stăruinţa, în numele său şi al zişilor fraţi ai
săi, că, având în vedere faptul că el insuşi, temându-se de
viitoarele nenorociri, întâmplari şi de primejdia drumurilor, nu
indrăznea ăa poarte cu el într-o parte şi alta această
scrisoare, să poruncim să fie transcris conţinutul ei cuvânt cu
cuvânt în scrisoarea noastră deschisă.
Aşadar,
aplecând urechea cu bunăvoinţa asupra cererilor drepte, legiuite
şi potrivite cu dreptatea ale aceluiaşi Mic Românul şi ale
fraţilor săi, găsind această scrisoare nerasă, neştearsă şi
nestricată în vreo parte a ei, am poruncit să fi transcris
conţinutul ei, cuvânt cu cuvânt, în scrisoarea de faţă şi
<aceasta> să fie întărită prin punerea peceţii
noastre atârnate şi autentice.(Diplome
Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 26).
La
înşiruirea numelui fraţilor lui Mic Românul se observa că nu
sunt prezenţi decăt doi dintre ei: Neagu si Radu, posibil ca Manea
la acea dată să fi fost déjà decedat.
Conflictele
familiei Bârsan cu Sigismund de Luxemburg, Regele Ungariei.
Odată
cu moartea regelui Ladislau I, relaţia dintre familia Bârsan şi
coroana regală maghiară se deteriorizează, urmaşii lui Radu,
Ioan, respectiv Dragoş şi Laţcu ajungând la un conflict deschis
cu Sigismund de Luxemburg, noul rege al Ungariei.
În
lipsă de documente nu putem decât bănui prin prisma evenimentelor
acelor ani şi a existenţei conflictelor deschise dintre Dragoş
Voda si Bogdan Voda si respectiv, regii maghiari şi Bogdan Voda,
cursul istoriei şi implicaţiile pe care le-a avut asupra acestei
familii.
În
diploma emisă de către regele maghiar Sigismund de Luxemburg, la
data de 21 iulie 1390, acesta desmoşteneşte
familia
Bârsan, acordând moşia Zurduk, fiilor lui Sas fostul domn al
Moldovei, la randul lui fiu a lui Dragoş Vodă: Drept
aceea, noi dorim <regele Sigismund> să ajungă la cunoştiinţa
tuturor, prin rândurile acestei <scrisori> că credinciosul
nostru magistru Drag,
comitele de Maramureş, venind în prezenţa maiestaţii noastre în
numele său şi al măreţului bărbat Balc voievod,
de asemenea comite de Maramureş, fratele său bun , ne-a arătat o
scrisoare privilegială a conventului Bisericii Sfintei Cruci din
Lelesz tăiată pe literele alfabetului, întocmită în legatură cu
rehotârnicirea şi osebirea hotarelor unei moşii a lor
numită Bârsana ,
avută în zisul comitat al Maramureşului făcute pentru ei în chip
legiuit, cu cuprinsul de mai jos, rugând de aceea maiestatea
noastră, în numele său şi al zisului său frate, ……. că,
socotind încuviinţată şi primită această scrisoare şi punând
să fie copiată cuvânt cu cuvânt în scrisoarea noastră
privilegială, întărind-o pentru ei şi pentru moştenitorii lor,
să ne învrednicim a o consfinţi pentru ca să aibă putere
vesnica. (Diplome
Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 138-144).
Regele
Ungariei Sigismund de Luxemburg (1387-1487)
Dovadă
că familia Bârsan a participat la nesupunere împotriva regilor
maghiari şi s-a aliat cu Bogdan Vodă, rezulta din modul ei de
pedepsire. În urma conflictelor dintre Bogdan Voda şi coroana
maghiară , acesta trece în Moldova şi se proclama conducator al
acestui teritoriu românesc. În urma acestui afront regele maghiar
Ladislau I acordă toate moşiile lui Bogdan Vodă, urmaşilor lui
Dragoş Vodă, fost conducator al mărcii instituite de către
coroana mahiară în Moldova; pedeapsă aplicată şi familiei Bârsan
în favoarea familiei drăgoşeştilor.
Nu
se stie ce s-a intamplat cu descendenţii familiei, ramura
Stanislău, este mai mult ca sigur că ei au emigrat spre alte
teritorii româneşti din Transilvania, Moldova si Ţara Româneasca,
tinand cont că numele de Bârsan este răspândit în întreg
spaţiul românesc.
Din
familia Bârsan se vor genera şi alte familii cu vechime atestată
precum: Bârsanescu, Hodor, Cosma, Cozma, Corui, Ghergheş, Codrea,
Uglea, Buftea, Bizău, Balaj, Mihalca, Rad, s.a.
Ramura
Codrea a familiei Bârsan va incerca o împăcare cu regele Sigismund
de Luxemburg.
În
diploma emisă de catre Sigismund de Luxemburg în data de 6 aprilie
1407 se menţioneaza: Noi
Sigismund, din îndurarea lui Dumnezeu, rege al Ungariei, Croaţiei
…. dăm de stire … că venind în prezenţa maiestătii
noastre credincioşii noştrii, nobilii bărbaţi Mihai ,
fiul lui Opriş şi Mihail, fiul
lui Luca de Apşa,
au relatat, în numele lor, cu durere, în ce fel, în trecut, …..
scrisoarea priviligială de danie a domnului … Ludovic, regele
Ungariei …. , date cu generozitate, întocmite şi emise pentru
aceşti nobiliMihai,
fiul lui Opriş,
şi Mihai fiul
lui Luca ….
fură arse , din nenorocire, în casele acestor nobili, laolaltă cu
alte drepturi numeroase ale aceloraşi nobili întocmite în legatură
cu pomenitele porţiuni de moşie ale lor, între celelalte bunuri
ale acestor nobili pierdute <sau> transformate în pradă,
datorită incendierii şi răului dinainte gândit săvârşit de
unii rivali necredincioşi ai noştrii şi ai ţării noastre a
Ungariei şi invadatori din Moldova care se purtau ca nişte
tâlhari;prin mijlocirea acestei scrisori privilegiale , pomeniţii
nobili ţinuseră, avuseră şi stăpânisera până acum, în pace
şi tihna înainte menţionatele porţiuni de moşie ale lor.
Şi
cu toate că pomeniţii nobili, credincioşii noştrii, fuseseră şi
sunt, de multa vreme şi de multi ani trecuti la rând, în
stăpânirea adevarată şi efectivă a ziselor bunuri, drepturi şi
apartenenţe ale lor, totuşi se temeau pomeniţii nobili ca nu
cumva, din pricina arderii unei astfel de scrisori prililegiale şi
datorită lipsei drepturilor şi înscrisurilor lor, ei să fie
tulburaţi şi asupriţi în viitor. În legătură cu expunerea şi
relatarea arderii pomenitei scrisori privilegiale … au cerut cu
smerenie şi cu cucernicie înalţimii maiestaţii noastre, nobilii
şi credincioşii noştrii pomeniţi, ca să ne învrednicim mai cu
indurare, făcându-le un hatâr osebit , a-i păstra în drepturile
porţiunilor lor de moşie, aşa cum îi păstrase pomenitul domn
Ludovic, regele pe aceaşi nobili, fără a ţine seama de arderea
pomenitei scrisori şi de lipsa pomenitelor drepturi, si a ne
invrednici să dăm pomenitele trei parţi din amintita moşie Apşa
de Jos, laolaltă cu drepturile lor de proprietate şi cu toate
apartenenţele lor, aceloraşi nobili şi moştenitorilor lor
precum şi tuturor urmasilor, cu titlu de noua danie, iar în
legătură cu acestea să dăm o nouă scrisoare de danie.
Prin
urmare, noi, după ce am descoperit adevărul celor de mai sus şi am
fost lamuriţi îndeajuns……, în legătură cu arderea pomenitei
scrisori şi după ce am luat seamă la credincioasele slujbe, prin
care pomeniţii nobili s-au străduit, în imprejurări prospere şi
potrivnice, să fie pe placul nostru şi al coroanei pomenitei
noastre ţări, şi vor fi pe plac şi în viitor, ascultând cu
evlavie regească şi încuvintând deopotriva dreptele şi
potrivitele cu legea rugăminţii ale aceloraşi nobili Mihail,
fiul lui Opriş şi
Mihail ,
fiul lui Luca ,
am dat, am dăruit şi am hărăzit în veci aceleaşi trei porţiuni
de moşie din Apşa de Jos, ca porţiuni de moşie ale lor, cu
drepturile lor de proprietate şi cu toate apartenenţele lor,
aceloraşi nobili Mihail,
fiul lui Opriş si Mihai ,
fiul lui Luca precum şi tuturor moştenitorilor şi urmaşilor
lor…. (Diplome
Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 193-195).
În
virtutea invocării pierderii diplomei (prin ardere criminală)
acordate lui Opriş în anul 1345, fiul acestuia Mihail solicită un
nou certificat de atestare a proprietăţii lui în localitatea Apşa
de Jos. Cronica aminteşte foarte bine de conflictul care a
existat intre familia Bârsan şi coroana regală în perioada
afirmării independenţei lui Bogdan Vodă. Moşiile le-au fost
atacate, devastate, date pradă focului iar oamenii lor fideli, luati
prizonieri sau ucişi. Din text reiese că este posibil ca doar o
parte a familiei să fi trecut de partea lui Bogdan Vodă, intrând
în defecţiune cu cealaltă parte a familiei.
Mihail,
fiul lui Opriş, face precizarea că aceste documente au dispărut ca
urmare a: incendierii
şi răului dinainte gândit săvârsit de unii rivali necredincioşi
ai noştrii şi ai ţarii noastre a Ungariei şi invadatori din
Moldova care se purtau ca nişte tâlhari…
Este
posibil ca o parte a familiei Bârsan să se fi refugiat în Moldova,
ca aliaţi a lui Bogdan, ei fiind pomeniţi în cronică ca
aceiinvadatori
din Moldova, întorşi
, pentru un moment în Maramureş, pentru a-şi regla unele “conturi”
legat de proprietaţi, bunuri si bani, cu cealaltă ramură a
familiei supusă regelui maghiar.
Mai
este posibil ca acei invadatori
din Moldova să
fi fost parte a familiei Dragoş, alungaţi din Moldova de succesorii
lui Bogdan Vodă , care au atacat şi devastat moşiile familiei
Bârsan ca urmare sprijinului acordat de către acestia lui Bogdan
Vodă şi urmaşilor săi.
În
urma cercetarilor făcute de oficialii coroanei regale se realocă
dreptul de proprietate asupra moşiei, lui Mihail, fiul lui Opriş;
“oficialii regali” nu uită sa mentioneze, în zeflemea, că
li se face un hatâr
osebit.
Aceste
şicanari ale românilor facute de către maghiari vor duce pâna la
pierderea de către adevaraţii bastinaşi a oricaror drepturi în
cadrul Regatului Ungariei şi a Voievodatului Transilvaniei,
nerecunoscându-se nici măcar statutul de naţie.
Totuşi
în anul 1408 se produce o răsturnare de situatie. Regele maghiar
caută o împacare cu ramura Stanislău a familiei Bârsan.
Care
a fost motivul acestei noi alianţe, nu putem să-l aflam decât prin
analiza evenimentelor istorice.
Regii
maghiari au căutat în tot timpul să-şi reia suveranitatea asupra
Moldovei, atât prin mijloace diplomatice cât şi pe cale armată.
Sigismund de Luxemburg avea să ocupe Moldova în anul 1395. Hărţuită
de către oştile lui Stefan I al Modovei, nepotul lui Bogdan, armata
maghiară se va retrage spre Transilvania. Atacată în forţa de
către moldoveni , aceştia vor obţine o victorie de mare prestigiu
la Hîndau (Chindăoani, lânga Târgu Neamţ). Din acest an regele
Sigismund de Luxemburg va suferii înfrângerii succesive, pe toate
fronturile, fiind pus în situaţia de a fi contestat ca rege
al Ungariei, fiind chiar inchis de proprii lui supuşi. Pentru a-şi
rezolva situatia ingrată, în căutare de noi aliaţi, avea să
încerce o noua mediere a relaţiilor lui cu Moldova şi Ţara
Româneasca, precum şi cu voievozii şi cnezii ardeleni.
Astfel
prin diploma emisă de Petru de Peren, comitele secuilor şi al
Maramureşului în data de 11 februarie 1408 se re
– confirma dreptul
de moştenire al descendenţilor lui Stanislău Cnezul, asupra moşiei
Strâmtura (Zurduk): ….
Domnul Sigismund, regele, stăpânul nostru îndurator a poruncit cu
tărie şi cu străşnicie să fie revăzute şi examinate
înscrisurile şi orice dovezi de proprietate ale tuturor nobililor
şi altor oameni împroprietariţi,Laţcu şi Dragoş de Bârsana ….
cerand să îi fie înfaţişate de către nobili aceste înscrisuri
, venind înaintea noastră au prezentat vederii noastre doua
scrisori, una a regretatului domn Carol, regele, emisă în anul
Cuvântului Întrupat 1326, …. întărită cu pecetea sa
anterioara, mai mare şi dublă, iar cealaltă a conventului
Bisericii de Lelesz …. ambele sub formă de privilegiu.
Prima
dintre acestea, adică scrisoarea privilegială a zisului domn Carol,
regele dăduse, dăruise şi hărazise, pentru nişte slujbe
credincioase, lui Stanislău
Cneazul,
fiul lui Leu,
şi prin el moştenitorilor săi şi urmaşilor moştenitorilor săi,
un pamănt al său numit Zurduc (Strămtura), aflător în districtul
Maramureşului şi ţinător de dreptul său de danie, împreună cu
toate folosinţele şi apartenenţele sale , sub oricare semen de
hotare şi hotare, între care fusese ţinut şi posedat până
atunci…… fără a-şi opri vreun drept asupra lui, ci trecându-l
cu totul aşa zisului Stanisău şi
a urmaşilor săi, dupa obiceiul şi legea nobililor tării.
Iar
cuprinsul celei de a doua scrisori, adica cea a zisului convent, în
mod asemănător privilegială, arată că pomeniţii Laşcu
şi Dragoş au
fost puşi în stăpânirea zisei moşii Zurdok (Strâmtura), altfel
numita Borzanfalva (satul Bârsana) de catre omul regelui şi al
conventului ……
După
ce aceste scrisori au fost înfatişate, pomenitii Laţcu şi
Dragoş au
declarat că ei sunt fii lui Ioan,
fiul lui Radu,
fiul pomenitului Stanislau,
fiul lui Leu,
iar zisul răposat Stanislău,
cu alt nume chemat Bârsan,
a căpătat de la acel nume Bârsan,
ca al doilea nume, porecla de Borzanfalva (Bârsana),
iar ei s-au rugat să se dea îndreptarea potrivită pentru aceste
lucruri.
Însă,
pentru că din amintitele scrisori reiesea limpede ca numita moşie
Zurdok (Strâmtura), altfel numită Borzanfalva (Bârsana) , fusese
hărăzita în veci de catre domnul Carol, regele, aceluiaşi
răposat Stanislău şi
urmaşilor săi şi în cele din urma fusese dată în stăpânire
aceloraşi Laţcu şi Dragoş ……
fără să se arate un împotrivitor, mânaţi de sfatul
preachibzuit al nobililor şi asesorilor juraţi care sedeau alături
de noi, noi lăsăm pomenita moşie deja zişilor Laţcu şi Dragoş şi
tuturor urmaşilor lor, aşa cum o cere dreptatea în temeiul celor
spuse şi poruncim să o stăpâneasca în veci, fără a fi ştirbite
drepturile altora. (Diplome
Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 202-204).
Din
diploma reiese că la acea vreme cei care vor fi re-numiti
moştenitori ai Bârsanei sunt Dragoş şi Laţcu, fii lui Ioan, fiul
lui Radu si stranepoţi ai lui Stanislău.
Interesant
faptul că din acestă diplomă dispar urmaşii fiilor lui Stanislău:
Micu, Manea şi Neagu. Este mai mult ca sigur ca aceştia să fi avut
la rândul lor urmaşi. Totuşi ei dispar din actele maghiare ale
timpului. Este mai mult posibil ca aceştia, în urma conflictelor cu
coroana şi administraţia maghiară, să fi emigrat spre alte
teritorii româneşti.
În
această diplomă apare o neconcordanţă a ascendenţei lui
Stanislău, faţa de diploma din 1326. Se face menţiunea că tatăl
lui Stanislău se numeşte Leu, posibil Ladislău (Vasile), şi nu
Stan ca în prima diplomă, specificându-se că acesta a primit
numele de la acel prim Bârsan care avea porecla de Bârsan. Cea ce
înseamnă că descendenţa era bunicul, Leu (Ladislău – Vasile),
tatăl Stan cel poreclit Bârsan, şi, Stanislău Bârsan.
Dar
această împăcare nu a durat decât trei ani deoarece prin diploma
din 21 aprilie 1411, regele Sigismund de Luxemburg retrage
dreptul de stăpânire a
moşiei Strâmtura fraţilor Laţcuşi Dragoş şi
o doneaza familiei lui Ioan de Dolha: dăm
de ştire prin scrisoarea de faţă că noi, avand cuvenit respect
pentru slujbele preavestite de credinţa, nenumarate şi demnă de
laudă, precum şi pentru sincerele îndatoriri ale credinciosului
nostru, cu recunoştiinţa şi sinceritate iubit de noi, Stanislău,
fiul lui Ioan deDolha…..
şi tuturor moştenitorilor şi urmaşiilor lor nişte moşii regesti
ale noastre numite Rozaulya (Rozavlea), Sayo (Şieu),Zwrdog
(Strâmtura),
Batyz (Botiza), Petrowa (Petrova), Leorgina (Leordina), Rwzkopolanya
(Poienile de sub Munte) si Kohnya (Cuhea). (Diplome
Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 220-221).
Care
au fost motivele acestei rupturi ?
Mai
mult ca sigur că dorinţa de autonomie a familiei nu convenea
coroanei regale. Conflictul dintre acestia şi regii maghiari va
continua şi peste timp.
Prin
conventul de la Lelesz din anul 1450 se protestează împotriva
dreptului de moştenire a moşiei Bârsana, a urmaşiilor lui
Stanislau de Dolha, Mihail si Ambrosiu: au
făcut să fie introduşi în stăpânire şi să le fie statornicita
în secret şi pe ascuns <moştenirea> ……de la aceasta
urzeală frauduloasă… (lipsa
text). (Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 495).
Textul nu menţioneaza cine erau aceşti contestatari, dar este mai
mult decât posibil să fi fost tot urmaşii lui Stanislău.
Matei
Corvin intervine abia în anul 1485 , fapt menţionat în diploma
emisa la 3 iulie 1485, în conflictul dintre Nicolae, fiul
răposatului Mihai de Dolha şi fii lui Ambrosiu de Dolha, Gheorghe,
Ladislau, Ioan si Petru în cazul ocupării de cei din urmă a unor
terenuri ale moşiei în favoarea lor. (Diplome Maramureşene din
sec. XIV si XV, pag. 799-800).
Acutizarea
conflictului dintre familia Bârsan şi familia Dragoşeştilor,
ramura Dragffy
Începand
din anul 1473 se va relua conflictul dintre familia Bârsan şi
familia Dragoş, conflict nestins de peste 140 de ani. Un descendent
al familiei drăgoşeştilor, Nicolae Dragffy de Beltek solicita ca
drept de proprietate moşiile: Bârsana,
Iza, Apsa de Jos, Rozavlea, Strâmtura, Şieu, Ruscova, Botiza,
Bedeu, Criva Mica, Crăciuneşti, Văralia, Bocicoiu Mare, Vişaiele
şi Borşa.
Solicitarea
lui este contestată de stăpânitorii acelor mosii, prin documente
de proprietate de drept, depuse la cancelaria regală (Diplome
Maramureşene din sec.XIV si XV, pag. 728-729 ~ diploma din 13 martie
1473).
În
anul 1480, descendentul lui Nicolae Dragffy, Bartholomeu
Dragffy de Beltek, provenit din ramura maghiarizată a familiei lui
Dragoş Vodă solicită din nou acordarea dreptului de proprietate
asupra moşiilor mai sus menţionate. Prin raportul conventului de la
Lelesz din 11 august 1480 , comitele Ştefan de Bator, judele curţii
regelui Matei Corvin hotăreşte punerea în posesie a celui mai sus
pomenit. Dar această decizie va fi nulă în urma contestaţiilor
făcute de catre cnezii stăpânitori ai acelor
moşii: atunci Ladislau de Bârsana ,
precum şi Vanc
Bârsan deBârsana s-a
opus, sub cuvant de împotrivire, unei astfel de introduceri în
stăpânire şi de statorniciri a aceleiaşi moşii Bârsana, de
asemenea Iuga de Şieu, s-a opus ….., de asemenea Drăguş, care
sălăşuia pe moşia Botiza, … precum si Ştefan de Vişeu …de
asemenea Andreica de Vişeu … de asemenea Petru Pop de Rona de
Jos…..(Diplome
Maramureşene din sec.XIV si XV, pag. 774-778 ~ diploma din 11 august
1480 ).
Este
posibil ca cei doi mentionaţi cu numele de Bârsan să fie
urmaşi a lui Andrei stră-stră-nepotul lui Stanislău Bârsan pe
linia fiului său, Radu.
Blazonul lui Bartholomeu Dragffy
Conflictul
dintre familia Bârsan şi Dragoş va continua , astfel că în anul
1488 se reia procesul de încercare de împroprietărire a lui
Bartholomeu Dragffy de Beltek . În diploma emisă în anul 1488 la 2
mai, de către comitele Ştefan de Bathory în calitate de jude a
coroanei maghiare se solicită înfiinţarea în fata lui a
numiţilor: George,
Ladislau, Petru şi Nicolae, precum şi pe Ioan, şi pe celălalt
Petru de Dolha, pe Bartholomeu de Veresmarth, Petru Nan de Zlatina,
Andrei de Vişeu, cel numit Bârsan şi
pe Sandrin de Bedeuîn
calitate de pârâti, contra solicitarii lui Bartholomeu de Dragffy,
viitorul voievod al Ardealului (1493-1499) !.
Cert
este faptul că şi la acea vreme “cel
numit Bârsan”
avea în proprietate moşia Bârsana, fără a se face specificaţia
că după opt ani cine era cel
numit Bârsan: Ladislau sau Vancea.(Diplome
Maramureşene din sec.XIV si XV, pag. 836-840 ~ diploma din 2 mai
1488 )
.
Între anii 1752 – 1782, administraţia maghiară va solicita
tuturor împroprietăriţilor actele de moştenire. În urma
verificărilor făcute s-a stabilit că familia lui Radu, e
descendenta lui Stanislău de Bârsana, iar urmaşii lor trăiesc pe
posesiunile strămoşilor lor din Corneşti şi Bârsana (familiile
Radu de Corneşti şi Bârsan de Bârsana).
O
confirmare a existenţei diferitelor spiţe ale familiei Bârsan este
făcută în decursul anilor în diferite zone ale ţării.
Astfel
în anul 1508 este pomenită o răscoală în Ţara Făgăraşului
condusă de către Bârsan din Ucea.
Între
anii 1778 – 1806 este pomenit un paroh, preotul satului Bârsanii,
Ionaş din neamul Bârsanescu, printr-o dedicatie foarte poetica
facuta pe o evanghelie:
“Şi
ieu fi(i)ca ta Vârvara
M-am
socotitu-mă asară
Ce-s
din tata Toderaşi
Al
tău slugă şi ostaşi
Şi
din mamă Todosie
A
lui Bârsan familie
Să-ţi
aduc un dar frumos
Şi
să-l primeşti bucuros
Ce-i
pe nume Vanghelie
Primit
darul meu să fie
Aşişderea
scrietoriul
Preot
Bârsan, popa Ionaş
Ce-i
la-mpotrivire foarte gingaşi”
Etimologia
numelui Bârsan.
Ioan
Creangă descendent al familiei Bârsan
Dar
care este etimologia numelui şi a cuvântului Bârsan.
Ioan
Mihalyi de Apşa face afirmaţia, preluată de Mircea Radu (Originea
maramureşana a lui Ion Creangă – Memoria Ethnologica nr.11-13,
2004),
că cognomenul preluat de bunicul lui Stanislău, „bârsan” s-ar
datora faptului că acesta deţinea multe oi „bârsane”; fapt
care noua ni se pare cel puţin absurd şi ridicol. În acest sens de
unde vine numele de „bârsane” la oi?.
Vom
incerca să descifram acest nume prin punerea faţă în faţa a trei
informaţii:
Prima
informaţie:
Se
cunoaşte din capitolele anterioare („Getica” lui Iordanes) că
gotii, în expansiunea lor au „infuzat” în civilizatia şi
cultura spaniola nume de personalităţi, de toponime şi hidronime,
preluate de la populaţia geto-dacă cu care au convieţuit în
Dacia.
Astfel
apar nume de localitaţi din Spania identice cu cele din ţara
noastră precum: Alba (Alba), Alboc (Albac), Argentus (Argintariu),
Balsa (Balşa), Deva (Deva), Ieso (Iaşi) ş.a. Între aceste
localitaţi existente pe teritoriul spaniol există şi doua
denumite: Barca si Bursaonenses; pronuntia lor fiind “Barsa”
si “Barsaonenses”.
Cuvantul
“bursa” defineşte în limba spaniolă termenul de
“coajă” sau
“scoarţă”.
A
doua informaţie:
În
diploma emisă în anul 1345, la 28 decembrie, se pomeneşte numele
fratelui lui Stanislău: “ Erdew “. Acest cuvand este traducerea
în limba maghiară a numelui Codrea, care este echivalent cu
cuvantul maghiar, “erdo” , care înseamnă “pădure”
sau “codru”. În scrisul latin s-a adoptat forma deformată de
Erdew.
Cuvantul
“erdo” stă la baza denumirii maghiare a Transilvaniei, Erdely,
respectiv “ţinut păduros” sau “ţinutul codrilor”.
A
treia informaţie:
Teodor
Tanco în lucrarea sa Lumea
Transilvană a lui Ion Creangă face
afirmaţia că Ion Creangă este de origine maramureşeană (Lumea
Transilvană a lui Ion Creangă).
Pe
ce se bazeaza autorul carţii mai sus menţionată ?
Între
anii 1763 – 1764 în circumscripţia militară din Ilva Mare
(jud.Bistriţa – Năsăud) este pomenit un Ştefan Creangă,
fiu al Titianei a Kranki (Titiana a lui Creangă). Acestă femeie,
este menţionată în registrele maghiare de impozitare a populaţiei
încă din anul 1748. Statutul ei social o indică ca şi văduvă
“eorum viduae” şi moştenitoare ereditară a pământurilor din
Maieru “Titiana
a Kranki hic specificati foeni Curus 2. Jure Hereditario posidet in
Major “
(Titiana a lui Creangă, aici menţionată, posedă în Maieru, prin
drept de moştenire, un loc de 2 care de fân).
Ulterior,
Ştefan Creangă, avea să-şi adauge la numele de Creangă şi
cognomenul de “Bârsan”, dorind, să arate că este descendentul
acestei familii.
Ion
Creangă
Înrolat
în regimentul grăniceresc de la Năsăud, avea să dezerteze în
anul 1764; documentele militare specifică locaţia “fugii”
lui: ausfugitivus
in Moldaviam. Trecut
în Moldova, Ştefan va genera familia Creangă, fiind
stră-stră-bunicul Smarandei, mama lui Ion Creangă.
Ce
ne releva cele trei informaţii?
În
afara de faptul că:
- mama lui Ştefan Creangă provenea din familia Bârsan, fie ea din Maramures, fie din spiţele refugiate în Tara Bârsei, fie din cele din Ţara Făgăraşului;
- familia Creangă din Maieru era familie veche de traditie cu drepturi ereditare de transmitere a dreptului de proprietate a terenurilor;
- Ştefan Creangă se mândrea cu ascendenţa mamei lui, odata ce îşi acorda cognomenul de “Bârsan”;
- Etimologia numelor Bârsan şi Creangă au acelaşi substrat arboricol : pădure, codru, creangă, coaja sau scoarţa.
Ce
putem presupune?
Este
cunoscută modalitatea în care se “botezau” la sat ţarani între
ei, folosindu-se chiar termeni de “poreclă” uneori de
“batjocură”, legat de caracteristicile fizice a persoanei sau
legat de ocupaţie. Astfel si cognomenul de “bârsan”
adăugat la numele iniţial provine dintr-o astfel de botezare “Stan
cel numit şi Bârsan” , tradus din termenii tărăneşti în “Stan
a lui Scoarţa” sau “Stan a lui Creangă”.
Posibil
ca aceasta familie a avut printre alte activitaţi ocupaţionale şi
cele legate de exploatarea şi prelucrarea lemnului, activitate
obişnuita de astfel şi în ziua de azi în zonele montane ale
ţării. Această ocupaţie a adus numelui lor apelative, porecle,
precum: de-a lui Codru, de-a lui Scoarţă, de-a lui Creangă, pentru
a diferenţia diferitele ramuri ale familiei.
Transmiterea
cuvantului de “bârsana” ovinelor este derivată dintr-o alta
ocupaţie caracteristica maramureşenilor: creşterea oilor.
Maramureşenii
erau mari specialisti în incrucişarea şi selecţia oilor, generand
multe rase. Este posibil ca această familie în arealul cnezatul lor
să se ocupe şi de creşterea oilor, căutând să-şi diversifice
rasele prin încrucisări multiple cu animale şi din alte regiuni
ale Ardealului, sau chiar din Moldova şi Ţara Românească. În
acest comerţ de schimb/încrucişare de animale s-a încetăţenit
şi numele de “oi bârsane”, pentru a face specificaţia originii
rasei de oi, de
la familia Bârsan din Maramureş.
Transhumanţa,
păstoritul în sine în arii de desfăşurare mari, practicat de
maramureşeni, şi de alţi păstori ardeleni, aveau să ducă
această rasă şi în ţinuturile Braşovului.
Oi
bârsane
Virgil
Şotropa în studiul intitulat „Răboaje din trecut” publicat în
Arhiva Someşană Năsăud, no. 4 pomeneşte că în anul 1820:
„Mulţi bârsani iau în arendă munţii şi-şi duc oile la
paşuni”. Cine erau aceşti „bârsani” , mai mult ca sigur erau
păstori din Maramureş, care în căutare de locuri de paşunat au
luat în arenda terenuri din Tara Năsăudului. În acest caz numele
de Bârsan defineşte o ocupaţie specifică a poporului român,
păstoritul.
Octav-George
Lecca în lucrarea sa „Familiile boiereşti române” face
afirmaţia că numele familiilor boiereşti „sunt
proprii, personale sau derivate de la localităţi. … Numele
boierilor s-au format de la localităţi prin adaugarea sufixelor
„eanul” sau „escul” care propriu zis înseamnă din sau de
la
cutare localitate = defrancez, von german, ot slavon.”
Parerea
mea este faptul ca fenomenul se prezinta şi invers.
Pentru
a argumenta acest lucru ne vom întoarce la primul dintre cei
pomeniţi Bârsan, Stan; numele lui este confirmat înca
înainte de anul 1300. Stanislau Bârsan primeşte drept merite la
1326 moşia Zurduk (identificată cu zona localităţii Strâmtura).
La acea vreme nu este pomenită vreo localitate cu numele de Bârsana.
Ori în anul 1390 odata cu pierderea moşiilor şi trecerea în
proprietatea dragoşeştilor, se pomeneşte în documente
localitatea Barzanfalva
, cea
ce se traduce din limba maghiară în Satul lui Bârsan!
Este mai mult ca sigur ca familia să-şi fi construit si extins în
decursul timpului o comunitate proprie pe teritoriul actual al
Bârsanei, satul fiind identificat cu numele cnejilor conducători.
Astfel numele familiei a botezat satul, mecanism frecvent
în istoria noastră.
Legenda
populară despre fii Vrâncioaiei ne spune că acestia au primit
drept de moştenire de la Ştefan cel Mare, ţinuturile Vrancei unde
au intemeiat şapte sate: Bodeşti, Spireşti, Negrileşti, Spulber,
Păuleşti, Nistoreşti şi Bârseşti, numite
astfel după cei şapte fii: Bodea, Spirea, Negrilă, Spulber, Nistor
şi Bârsan.
Legendă
sau realitate, importantă este însă memoria poporului roman şi
asocierea numelui lui Ştefan cel Mare un descendent al Bogdăneştilor
maramureşeni şi numele familei Bârsan, care au fost asociaţi şi
vasali lui Bogdan I şi urmaşilor lui. De altfel numele de
Bârsan este fecvent în ţinuturile moldave, cea ce dovedeste
continuitatea legaturilor celor doua familii. Constantin C.Giurescu
în lucrarea sa „Istoria Românilor” pune aceste nume de
localităţi pe seama unui „moş comun” botezul numelui
acestor sate, respectiv, cea mai bună dovadă a prezenţei
maramureşenilor în timpul luptelor duse cu tătarii în timpul lui
Dragoş şi după, în timpul lui Bogdan Vodă, care au dus la
întemeierea acestor sate numite dupa întemeietor.
Istoria
altor ramuri ale familiei Bârsan
G.Bogdan-Duică
prezintă în revista “Ţara Bârsei” nr.3 din 1929 un document
găsit în ‘manuscriptul
nr. 1059 al Academiei Române, filele 305,306 si 307 se afla un act
original, înzestrat cu 18 peceţi şi multele iscalituri ce se vor
citi la vale, toate din Ţara Bârsei.Este un protest contra
Sachsenland – ului. Din 4/16 Octombrie 1849. “
Documentul
este un apel al locuitorilor Ţării Bârsei, adresat Împaratului
Austro-Ungar prin care se protesteaza împotriva:
- formarii unei Tari Secuieşti , pe un teritoriu pe care românii sunt cei mai vechi si numeroşi locuitori;
- supunerii românilor la jurisdicţia săsească;
- formării de districte maghiare în teritoriile în care românii se află într-o majoritate determinantă;
- nereprezentarea românilor în ministerele Transilvaniei şi a Comisariatul Împărătesc de la Sibiu.
De
ce am prezentat aceasta informatie deoarece printre semnatari acestei
plângeri, sunt pomeniţi şi: Ioan
Bârsan,Thoma
Bârsan,
preot din Dârste, Dumitru
Bârsan,
gociman (ardelean din întorsura Buzăului) şi Petru
Bârsan,
precum şi unIrimie
Creangă;
dovada a extinderii ramurilor Bârsan şi Creangă şi în aceste
ţinuturi ale Ţării Bârsei.
Deoarece
am pomenit despre localitatea Bârseşti din
Vrancea (existentă şi la ora actuală) voi face specificaţia că
există şi alte două localitaţi Bârseşti în
Gorj şi Vâlcea. De unde au aparut aceste localităţi?.
Octav-George
Lecca în lucrarea sa “ Familii boiereşti române” menţionează
existenţa unei familii oltene pe nume Bârsescu,
precizand originea acestei familii ca pur oltenească.
Vom
prelua textul care prezinta reprezentantii acestei familii olteneşti:
“
În
timpul domniei lui Mihnea Voda, 1658, acest domn ucise pe boierii:
Pârvu vel vistier , Preda
Bârsescu vel
agă şi Preda Brâncoveanu şi alţii, pe un simplu presupus
însa nefiind vinovaţi cu nimic”” (Cronica anonimă,
Mag.Istor.).
În
anul următor (1659), Mihnea îndemnat de dracul a decapitat
încă alţi mulţi boieri, printre care era Stroe clucerBârsescu şi
alţi zece mari boieri ai ţării.
Preda
Bârsescu era
vel-sluger în anul 1633 sub Leon Vodă şi boier rămas credincios
acelui domn.
În
anii 1700 şi 1719 trăiau la Craiova urmaşii acestor
boieri:Chirca şi Nan Bârsescu.
(v.Hurmuzachi, rapoarte). Despre descendenţii lor nu mai ştim
nimic. (Stema: un leu ridicat (lion rampant) <nota de Mateiu
Caragiale>.” (acesta
este identic cu blazonul familiei Bârsan din Maramureş ! )
Un
alt document excepţional legat de numele Bârsan, îl găsim în
jurul anului 1755, când un număr de boieri din Ţara
Făgăraşului sunt chemaţi în faţa fiscului sub imputaţia
neplăţii unor dări către Imperiul Austro – Ungar. Redăm
hotărârea finală a acestei judecăţi, act emis de administraţia
Împărătesei Maria Teresa, asa cum a fost preluat de Ioan Cavaler
de Puşcariu: “Pocesul
şi sentinţa absolutorie a forului producţional din 19 septembrie
1755, în cauza fiscului în contra boerilor din Grid: Bârsan, Popa,
Modarcea, Aldea, Komanitza, Boer, Venitzan s.a. pentru confiscarea
moşiilor şi supunerea lor la serviţiile iobagiale,în carea ei,
apărându-se, susţin că drepturile lor boeronale sunt mult mai
vechi decât ale fiscului şi in tot casul anteced edictul din anul
1657 care ar îndreptăţii pe fiscul a-I trage sub producţiune
(dovedire a nobilităţii); la cea-ce fiscul reprica că boeronatul
incusaţilor ori e o instituţiune străină şi atunci nu are
valoare ori e recunoscută prin regii şi principii interni, şi
atunci sunt datori a produce de la aceştia documentele de
îndreptăţire, la aceasta duplicand incusaţii, ca principii
indigeni cu ocasiunea repetitelor lustraţiuni cercetându-le
dovezile, i-au confirmat în posesiunile lor; în fine dupa acestea
toate, forul producţionale respinge actţunea fiscului.”
Ce
putem deduce din acest text este insistenţa sistemului de guvernare
austro-ungar de a anula drepturile de moştenire ale boierilor
făgăraşeni, în virtutea negării actelor de proprietate pe care
aceştia le aveau de la regii anteriori. Practic autorităţile
austro-ungare urmăreau desmoştenirea românilor şi trecerea lor la
iobăgie. Actul însă statuează identitatea acestor vechi boieri,
judecătorii dându-le însă câştig de cauză în virtutea
documentelor pe care le deţineau, în defavoarea sistemului fiscal
austro-maghiar.
În
finalul capitolului voi mai aminti şi de alţi doi ilustrii
descendenti ai familiei Barsan, ramura din Ţara Bârsei:
Zaharia
Bârsan (11
ianuarie 1878, Braşov – †13 decembrie 1948, Cluj) dramaturg,
poet şi prozator, prim director al Teatrului National din Cluj în
anul 1919, iar ulterior, în anii 1927,1931 şi 1936.
Andrei
Bârseanu (n.
1858, Dârste, Brașov; † 17 august 1922, București) a fost
un folclorist român, director al ASTREI între anii 1911-1922
şi membru al Academiei Române.
În
1918 devine vicepreședinte al Marelui Sfat Național iar mai apoi al
Consiliului Dirigent de la Sibiu.
Andrei
Bârseanu este autorul poeziei „Pe-al nostru steag e scris Unire”.
Addenda
(de ultimă oră - 01.02.2013):
În
baza documentelor cancelariei maghiare, Voievod al Maramureșului în
secolul al XIII-lea a fost Ladislau Bârsan (n.cca 1230 – d.cca
1290), dupa care i-a urmat fiul, Stan Bârsan (n.cca. 1260-
d.cca.1300). Fii lui Stan Bârsan, Codrea (n.cca 1280 – d.cca 1340)
și Stanislău (n.cca. 1285 – d.1245) vor deveni la rândul lor,
Codrea, Voievod al Maramuresului, și Stanislău, cneaz de Strâmtura
(Bârsana).
Confirmarea
rangurilor voievodale și cneziale ale familiei Bârsan sunt mult
anterioare celor deținute de către Dragos Vodă și Bodgan
Vodă.
Fii
lui Codrea Voievod, Opriș și Mariș, nu i-au moștenit rangul de
Voievod, urmașii lor fiind pomeniți în actele cancelariei
maghiare, în conflicte cu nobili maghiari.
Fii
Cneazului Stanislău – Micu, Neagu, Marin și Radu și-au adjudecat
proprietățile în anul 1346, după care, se pare, că pe baza
conflictului dintre Bogdan Vodă și coroana maghiară, parte, s-au
alăturat voievodului maramureșan și au trecut în Moldova.
Se
mai impune o corecție a istoriei.
Conform
pisaniei de la Mănăstirea Bârsana se afirmă că mănăstirea
și biserica a fost ctitorită de către familia Dragoș în anul
1390. Aceasta datare este legată de diploma acordată în anul 1390,
la 1 mai, de regele maghiar Sigismund de Luxemburg, fraților Balc și
Drag, din familia Dragoșeștilor, prin care primesc în dar toate
moșiile deținute anterior de familia Bârsan, aceștia din urma
fiind dezmoșteniți, în urma conflictelor survenite între ei și
coroana maghiară.
Se
știe că prim diploma emisă la 26 septembrie 1326, cneazul
Stanislău Bârsan este confirmat cu titulul de cneaz și proprietar
al moșiei Zurduky, care cuprindea satele:Bârsana, Strâmtura,
Onceşti, Corneşti, Năneşti şi Fereşti. La acea dată fratele
său Codrea era la rândul lui Voievod al Maramureșului, această
informație fiindu-ne oferită prin diploma din 28 decembrie 1345,
care precizează rangul avut de fratele lui Stanislău, Voievod,
avand în proprietate ținutul Sărăsăului.
Ținuturile
avute în posesie de cei doi conducători se întindeau de la
Strâmtura și până la Tisa, în granița actuală cu Ucraina,
incluzând multime de localități și comunități umane, locuite în
preponderent, la acele vremuri de români ortodoxi.
Este
normal ca prin puterea și influența lor să sprijine comunitățile
prin ridicarea de biserici și mănăstiri, lăcașuri de cult,
începute probabil de pe vremea părinților și bunicilor lor.
Mănăstierea
de la Bârsana, are o istorie destul de ciudată, dar normală în
virtutea evenimentelor care au dus la construirea și ulterior
mutarea ei.
Inițial,
Biserica și Mănăstirea ridicată de familia voievodală Bârsan, a
avut amplasamentul la circa 8-9 km, față de pozitia actuala a
mănăstirii, pe Valea Slatinei, la locul numit La Părul
Călugărului. Datorita lipsei de documente este greu de stabilit
perioada în care a fost ridicată, cert este faptul că în tradiția
locală se vorbește despre această mănăstire ca fiind mult mai
veche și importantă decât cea de pe dealul Humana, unde există în
prezent.
„Viața
monahală în sihăstria din Valea Slatinei se pierde în negura
vremurilor, începutul ei poate că a avut loc în secolul al
XIII-lea sau în primii ani ai secolului al XIV-lea. Cu timpul, în
jurul acestei sihăstrii s-au adunat călugări și frați, care
și-au făcut acolo chilii și biserica de lemn și așa cum s-au
petrecut lucrurile cu majoritatea mănăstirilor de pe teritoriul
românesc, și aici, modesta sihăstrie a devenit mănăstire.”
(www.manastireabarsana.ro)
Biserica
de lemn de la Bârsana
La
sfârșitul secolului al XIII-lea , începutul secolului al XIV-lea,
familia Voievodală Bârsan, era singura în putere să clădească
și ctitoreasca biserici într-o zonă care era pur și simplu
voievodatul lor, recunoscut și de coroana maghiară.
Deoarece
accesul pentru populație la bisericș și mănăstirea pe Valea
Slatinei erau foarte anevoios, Stanislău și Codrea mută, posibil
după anul 1326 această mănăstire și biserică în zona în care
se află și în prezent.
În
urma desmoștenirii familiei Bârsan de către regele maghiar,
familia Dragoșeștilor intră în posesia ei, punându-și în mod
incorect numele pe piatra de pisanie a mănăstirii. Pe ce ne
argumentam acest fapt, pe foarte multe considerente, dar în primul
rând pe faptul că și în prezent lăcașul de cult se numește
“Bârsana” și nu “Dragos”, primul ctitor rămânând în
memoria vie a maramureșenilor.
Mănastirea
Bârsana
fragment
din lucrarea „Istorie Furata. Cronica Romaneasca de Istorie Veche
- Birsan Cornel, Ed.Karuna Bistrita, 2013”
Foarte bun articlolul!
RăspundețiȘtergere