MOȘTENIREA ORTODOXĂ A UNGARIEI și INERȚIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ! (partea III-a)

Alba Iulia si Voievodatul familiei Iuliu (cca. 940 – 1046)

Primele informaţii despre Iuliu cel Bătrân

În documentele cancelariei maghiare, primul voievod (principe) al Transilvaniei este pomenit la anul 1111, în persoana unui anume Mercurius. Studiind însă documentele timpului (lucrările cronicarilor maghiari și bizantini) rămânem surprinși să aflăm că această funcție de voievod al Transilvaniei a fost preluată de către unguri de la organizarea statală a lui Iuliu cel Bătrân, care conducea un voievodat independent în centrul Ardealului încă din anul 940 (informație nedovedită, însă, documentar), continuitate a fostului voievodat al lui Gelu.

Comparând “Cronica Ungurilor” a lui Simon de Keza cu Cronica lui Anonymus, vom observa că acesta a preluat multe din informațiile cuprinse în “gesta” lui Anonymus, dar le-a interpretat după bunul său plac și/sau a intereselor oficialităților timpului.

Astfel, Keza a preluat lista căpitanilor lui Arpad de la Anonymus, dar făcând o "mică modificare" semnificativă, respectiv: Zobole, Jula, Urs, Cund, Lel și Bulchu.

Anonymus îi prezintă, pe parcursul cronicii sale, pe mai mulți conducători maghiari, respectând generațiile:

- Zobolsu, Ound, Ketel, Borsu, Usubuu, Velec, Thosu, Tuhutum, Bulsuu si Ousadunec, din generatia lui Almus;

- Ursuur, Zuard, Cadusa, Huba, Lelu, Botond si Usubuu, din generatia lui Arpad.

Constatăm că cinci dintre căpitanii menționați de către Simon de Keza se regăsesc în lista lui Anonymus: Zobole = Zobolsu, Cund = Ound, Urs = Ursuur, Lel = Lelu și Bulchu = Bulsuu, iar unul nu, respectiv, Jula.

Care este explicația acestei omisiuni? Anonymus a avut acces, față de Keza, la mult mai multe date și documente care au stat la baza scrierii “gestei” lui. Simon de Keza a preluat ceea ce i-a fost util din “gesta”, compilând-o și modificând-o după bunul lui plac și după interesele de moment ale coroanei regale.

Apariţia acelui personaj pe nume Jula, în calitate de căpitan al lui Arpad și care nu există în cronica lui Anonymus, a fost pentru dezinformare și ca să-i ascundă identitatea persoanei care a stat, de fapt, în spatele acestui nume: Iuliu.

Pentru a-i conferi o naționalitate pură, maghiară, voievodul transilvănean de origine valahă, Iuliu cel Bătrân (dux magnus et potens, sau rex Iulus), care s-a botezat ortodox la Constantinopol, în anul 953, este ridicat la rangul de căpitan al lui Arpad. Ori din punct de vedere cronologic, la vremea morții lui Arpad, Iuliu era, mai mult ca sigur, un copil sau poate nici măcar nu se născuse (cum argumentăm acest lucru în text).

Apariția acestui misterios Iuliu (Gyula în cronică) și a descendenților săi este menționată de trei ori de către Anonymus.

Prima dată face referire la Iuliu cel Bătrân - Gyula Major ca fiind nepotul lui Tuhutum (Tuhutum, tatăl lui Horca, bunicul lui Geula şi Zumbor).

A doua oară se referă la descendentul lui Iuliu cel Bătrân, Iuliu cel Tânăr – Gyula Minor și la copiii acestuia (Căci ţara foarte păduroasă au stăpânit-o urmaşii lui Tuhutum până în timpul sfântului rege Ştefan şi ar fi stăpânit-o şi mai departe, dacă Gyula cel Mic ar fi voit să fie creştin împreună cu cei doi fii ai săi, Biuia şi Bucna, şi dacă n-ar fi lucrat totdeauna împotriva sfântului rege, astfel cum se va spune în cele ce urmează).

A treia oară, Anonymus face o prezentare amănunțită familiei Iuliu (Iar Tuhutum a născut pe Horca. Horca l-a născut pe Geula şi Zombor. Geula a născut două fete, din care una s-a numit Caroldu şi alta Saroltu şi Saroltu a fost mama sfântului rege Ştefan. Dar Zumbor l-a născut pe Geula cel Mic, tatăl lui Buc şi Bucne, în timpul căruia sfântul rege Ştefan a subjugat ţara foarte păduroasă. Şi pe însuşi Geula l-a dus în Ungaria înlănţuit şi l-a ţinut pe toate zilele vieţii sale încarcerat, pentru că era fără credinţă şi n-a voit a fi creştin şi multe împotriviri făcea sfântului rege Ştefan, deşi fusese neamul de sânge al mamei sale.)

Începutul conflictelor dintre Români şi Maghiari, sec.IX

Și pentru a înțelege mai bine cele ce urmează, este necesară o explicație despre existența unor voievodate din Transilvania, conduse de valahi chiar după anul 907.

În urma conflictele dintre unguri și băștinașii din Câmpia Pannonică și Transilvania, putem trage următoarele concluzii:

- ducele “de Loborcy” este învins de către maghiari și asasinat, iar fortăreața lui trece în stăpânire maghiară;

- în urma bătăliilor dintre Salanus și maghiari se ajunge la un armistițiu, Salanus păstrându-și domnia și o parte din proprietăți;

- Gelu Blacul este învins de către maghiari și ucis, iar voievodatul lui trece sub conducerea lui Tuhutum;

- între Glad și maghiari se semnează o convenție de pace, drept dovadă că urmașii lui Glad (precum Ahtum) aveau să conducă cnezatul până în anul 1030;

- în schimbul “încuscririi” cu Arpad, Menumorout își păstrează domnia voievodatului Bihorului, iar urmașii lui o vor păstra încă mult timp, cel puțin pe perioada domniei regelui maghiar Zoltan.

Aceste fapte dovedesc că încercarea de cucerire a Câmpiei Pannonice și a Transilvaniei de către maghiari s-a dovedit deosebit de dificilă și s-a derulat pe parcursul a sute de ani. “Ducatele” lui Glad, Gelu și Salanus vor fi conduse, după moartea lor, de către urmasii lor, acceptând suveranitatea maghiară, dar fiind independenți din punct de vedere administrativ și economic.

Ducatul lui Gelu, în Transilvania centrală, va fi condus de către Tuhutum, probabil până la moartea acestuia, după care îi va urma fiul Horca și aşa zişi nepoţi: Geula și Zumbor.

Cine este acest misterios Geula, prezentat în decursul istoriei și ca Gyula sau Jula și identificat cu rang de vice-rege?

Să ne amintim că Tuhutum a condus în pace și înțelegere cnezatul transilvan, parte a convenției încheiate cu conducătorii valahi ai lui Gelu, rămași în viață.

Este mai mult ca sigur că acest nepot, Geula sau Jula, forme derivate ale numelui valah Iuliu, să fi fost adoptat de către Tuhutum, sau fiul lui Horca, parte a bunei înțelegeri cu conducerea băștinașă a voievodatului, sau poate nu.

Pe ce se bazează aceste afirmații:

- numele latin (Iuliu) al viitorului mare conducător al cnezatului este în discrepanță totală cu numele celui de-al doilea nepot, pe nume Zumbor;

- în vederea întăririi așa zisei lor rudenii, Zumbor își va numi un fiu Gyula, probabil botezat de fratele lui adoptiv, Iuliu;

- creștinarea lui Iuliu la Constantinopol, în rit ortodox, în anul 953;

- conflictul care se va naște între familia lui Iuliu și regii maghiari va ține până după anul 1046, fiind continuat prin Iuliu cel Tânăr și fiii acestuia;

- încercarea cronicarilor și a istoricilor de a ignora existența acestei familii, identificând numele lui Iuliu cel Bătrân cu o funcție onorifică, “Gyla”, respectiv rangul de vice-rege.

Cum se face aceasta? Simplu, iar pentru înțelegere vă voi prezenta o altă manipulare a datelor istorice, făcută chiar de către Nicolae Iorga, cu sau fără voie, dar care a influențat cunoștințele istorice ale multor generații.

Vorbind despre bătălia de la 1330 dintre Carol Robert de Anjou, regele Ungariei și Basarab I, domnitorul Țării Românești, Nicolae Iorga precizează locul unde a avut loc renumita luptă ca fiind Posada. Ori, până la Iorga, nici un cronicar medieval sau istoric nu precizează vreun nume al zonei sau al localității unde s-a desfășurat bătălia. Nicolae Iorga pur și simplu a preluat termenul “Pazzata“, cuvânt care se referă la caracteristicele locului bătăaliei de la 1395 dintre Vlad I, domnitor al Țării Românești și Sigismund de Luxemburg și îl transferă ca denumire a localității/zonei bătăliei de la 1330. Astfel, generațiile următoare lui Iorga vor identifica totdeauna victoria lui Basarab sub numele de “bătălia de la Posada “, fapt nereal și nedovedit din punct de vedere istoric.

Astfel de manipulări și dezinformări s-au făcut în toate timpurile, din diverse interese, nu numai de către cronicarii medievali, ci și de cercetătorii istorici recenți.

Paul Lendvai, în lucrarea sa "Ungurii", ne prezintă foarte amănunțit acest proces: “Una din moștenirile din timpul lui Ladislau Cumanul este "noua imagine istorică" a maghiarilor, inventată de la A la Z de Simon Kezai, predicatorul de la Curtea lui. Pe termen lung, această moștenire a fost cea mai importantă din punct de vedere istoric, politic și mai ales psihologic. În anul 1252, în celebra lui scrisoare către Papă, regele Bela îi compară pe mongoli cu regele Attila și cu hunii săi, faptuitori de omoruri și pârjoluri. Nu mai târziu de o generație, între 1282 și 1285, grămăticul de la Curtea nepotului îi vede pe huni cu totul altfel: plăsmuitor talentat de legende, maestrul Simon Keza îl descoperă pe Attila ca pe un mândru strămoș al regilor creștini. Din izvoare pe care le-a găsit peste tot în Italia, Franța și Germania’, clericul curtean – care se trăgea dintr-o familie de oameni simpli și care, în prefață, se declara adept entuziast al regelui Ladislau IV – a înjghebat imaginea istorică evident așa cum era dorită <subl. n>.

Grămăticul Curții ne servește surprinzătoarea teorie a unui ‘dublu descălecat’: cele 108 triburi primitive ar fi format, încă din negura timpurilor, unul și același popor, numit atunci huni, astăzi unguri. .... Cele 108 triburi din anul 280 sunt deci, după Simon Kezai, urmașele comunității primitive – fără nici cel mai mic amestec. În felul acesta, se realizează o continuitate istorică, numai că ea nu a existat niciodată în forma astfel prezentată.

Acest ‘fantast inventiv’, observa Jeno Szucs, furnizează o fundamentare istorică, juridică, ba chiar ‘morală’ pentru ‘dreptul istoric’ al maghiarilor asupra bazinului carpatic și pentru voința de autoafirmare a nobilimii de jos în lupta ei pe viață și pe moarte împotriva oligarhiilor. “ < subl. n.>

Plecând de la aceste interpretări și manipulări ale cronicarilor, vom face câteva precizări absolut necesare.

Identificarea rangului de vice-rege cu numele de Gyla este pur și simplu o speculație apărută în cronici și datorată cunoștințelor insuficiente și neînțelegerii limbii maghiare de către cronicarii bizantini, ruși sau germani ai timpului. Din aceste motive, multor personalități istorice li se va echivala numele cu o funcție, dealtfel absolut inexistentă în cadrul organizații administrației coroanei maghiare.

Cele mai ciudate astfel de relaţionări sunt legate de aşa zisele ierarhii conducătoare ale regatului maghiar:

- Kundu – ierarhie I, cu rangul de conducător suprem (în cronici apare “kundu” Curszan);

- Gyla – ierarhie II, cu rangul de vice – rege (În cronici apare simplu “gyla”);

- Horka – ierarhie III, cu rangul de general, conducător a armatei maghiare ((în cronici apare “horka” Bulcsuu).

Manipulare şi dezinformare

Pentru a realiza penibilul unor astfel de concluzionări savante, să vedem de unde rezultă aceste aberaţii de aşa-zisă factură “istorică”.

Kundu era numele tatălui lui Curszan, conducătorul suprem al maghiarilor până la anul 902 (sau 904, după alţi istorici), cel care va fi ucis de către conducătorii germani în timpul unui ospăţ la Ficha, lângă Viena. Moartea acestuia îi deschide drumul spre domnie lui Arpad, întemeietorul dinastiei arpadiene, care va conduce Ungaria între anii 905 şi 1301.

Gyla era numele lui Iuliu cel Bătrân, prezent în anul 953 la Constantinopol pentru creştinare în rit ortodox. În acest moment, cronicile bizantine prezintă personajul cu rang de “gyla” prin necunoaşterea şi neînţelegerea limbii maghiare.

Horka este fiul lui Tuhutum, cel care, probabil, avea să conducă cnezatul transilvan (ţara păduroasă) după moartea tatălui său, până la Iuliu cel Bătrân.

Toate aceste “identificări şi intoxicări” savante nu doresc decât să ascundă adevărul istoric, manipulând şi dezinformând, în scopul negării existenţei voievodatelor şi cnezatelor din Transilvania înainte de venirea maghiarilor şi până după sfârşitul dinastiei arpadiene (la 1301), cnezate conduse de către români.

“Absenţa toponimelor derivate din numele lui Tuhutum şi Horca în nord-vestul Transilvaniei a fost explicat în mod diferit de către cercetători. Pentru Kristo Gyula, ea este o dovadă concludentă a faptului că Tuhutum, Horka, Zombor şi neamul Maglod nu au de-a face cu istoria Ardealului“. <Kristo Gy., A 10 szazadi Erdely polotikai tortenetehez, in Szazadok, 123 1988>. Anonymus i-ar fi atribuit lui Tuhutum cucerirea Transilvaniei în mod arbitrar, din pură întamplare, datorită necunoaşterii realităţilor istorice şi a fanteziei sale prea bogate. Kristo Gyula crede că Ardealul a fost cucerit de către acel Gyula, menţionat în opera lui Simon de Keza …“ (Tudor Sălăgean – Ţara lui Gelou).

Atat K. Gyula, cât şi istoricii români T. Sălăgean şi A.Madgearu pică în plasa unei duble dezinformări. În baza informaţiei falsificate de către Simon de Keza, care-l prezintă pe Gyula ca şi unul dintre cei şapte conducători maghiari, K. Gyula demitizează pe Tuhutum, care-l trădase pe Arpad, conferindu-i lui Gyula, asimilat ca şi căpetenie maghiară, rolul de “descălecător” în Transilvania. Scopul lui K. Gyula, asemeni lui Simon de Keza, este acelaşi, respectiv confirmarea dreptului de stăpânire asupra Transilvaniei a regilor din dinastia arpadiană, prin prisma existenţei unui oarecare comandant maghiar pe nume Gyula, care ar fi cucerit, în numele ducilor maghiari, Ardealul. Chiar dacă A. Madgearu şi T. Sălăgean se raliază parţial la această teorie a lui K. Gyula, îşi vor pune unele semne de întrebare legate de identitatea personajului istoric care a fost Iuliu cel Bătrân: “Pare prin urmare posibil ca termenul de gylas (gyula), să fi dobândit, la un moment istoric dat, semnificaţia generică de “şef militar” al unei formaţiuni oarecare, echivalentă, în mediile slavone cu termenul de voievod. Acest fapt ar putea explica, între altele, fenomenul reluării titlului voieovodal de către conducătorii transilvăneni purtători ai titlului de guyla, dar şi acela al asimilării numelui Gyula de către familii voievodale româneşti – aşa cum a fost, de exemplu, cea a Giuleştilor maramureşeni. (Tudor Sălăgean – Ţara lui Gelou). < subl.n.>

Identitatea reală a lui Iuliu cel Bătrân

Dar, în sfârşit, să vedem cine este acest Gyula – Jula – Geula.

Cronicarii medievali maghiari susţin că acest Gyula – Iuliu era fiul lui Horca, fiul lui Tuhutum, deci nepotul lui Tuhutum. Mai sus am explicat motivele care ne fac să nu credem posibilă această descendenţă, pe care o mai putem motiva şi prin afirmaţia făcută în Chronicom Pictum (Cronica Pictată), în care autorul afirmă clar că Iuliu cel Bătrân avea ascendenţă dintr-un conducător pe nume Ladislaus şi nu Horca, fiul lui Tuhutum. Trebuie să remarcăm în special terminaţia latină – us a numelui tatălui lui Iuliu. Este mai mult ca sigur că acest Ladislaus era un descendent al lui Gelu Blacul, urmând la conducerea voievodatului odată cu dispariţia lui Tuhutum şi Horca. Din documentele istorice dispar toţi aceşti conducători, prima menţiune istorică făcându-se în anul 953, când Iuliu cel Bătrân îşi stabileşte capitala voievodatului la Alba Iulia, se creştinează la Constantinopol în rit ortodox, construieşte o biserică ortodoxă în capitala sa (ale cărei ruine s-au descoperit în luna aprilie 2011) şi-l numeşte pe Hierotheus, adus de la Bizanţ, ca primul episcop ortodox al valahilor. 

Chronicon Pictum Vindobonense relatează că: „Acest Gyula era un prinţ mare şi puternic care găsise într-o vînătoare a sa în Ardeal o mare cetate, ce fusese construită mai de mult de Romani”. Chronicon Posoniense semnalează că oraşul găsit de Gyula în Transilvania, cu ocazia unei vânători, se numea „…civitas Alba in Erdeuel”, respectiv Alba Iulia. Bineînţeles că iarăşi cronicarii fabulează pe tema “descoperirii” oraşului Alba Iulia, invocand aceeaşi temă legendară ca şi în cazul lui Dragoş, că cetatea ar fi fost descoperită în timp ce mergeau la vânătoare. Alba - Iulia există din timpuri imemoriale, comunitatea dacilor preluată de către romani şi întărită cu castru şi fortăreţe a continuat să găzduiască între zidurile sale pe valahi şi conducătorii lor şi după plecarea romanilor din Dacia.

Existenţa unei formaţiuni politice prestatale, anterioară venirii maghiarilor, un voievodat la Balgrad (Alba – Iulia) a fost susţinută pentru prima dată de către istoricul sas Kurt Horedt (1914 – 1991). Ştefan Pascu considera şi el că Alba – Iulia era cel mai important centru politico-economic al voievodatului lui Iuliu.

Episodul referitor la creştinarea voievodului Iuliu, la anul 953, este relatat de către scriitorii bizantini Skylitzes, Kendros şi Zonaras, aceştia făcând specificaţia că însuşi împăratul Constantin al VII-lea îi va acorda voievodului titlu de “patricius”. Cert este că în jurul anilor 940 – 970, acest Iuliu cel Bătrân va conduce voievodatul Transilvaniei.

În urma bătăliei de la Lechfeld, din anul 955, pierdută de către maghiari, se va face simţită ameninţarea permanentă a germanilor şi creşterea presiunii slavilor moravi.

Regele maghiar Taksony (947 – 972) se vede nevoit să-şi caute aliaţi împotriva acestor duşmani, şi în acest sens îl abordează pe voievodul Iuliu cel Bătrân, la acea vreme puternicul conducător al Transilvaniei centrale. Înţelegerea dintre cei doi conducători se întăreşte prin căsătoria fiicei lui Iuliu, Sarolta, cu Geza, fiul regelui maghiar. Astfel, în jurul anului 971, fiica lui Iuliu cel Bătrân, Sarolta (cca. 947/957 - 997) se căsătoreşte cu viitorul rege al Ungariei, Geza I (972 – 997), căsătorie din care vor rezulta patru fete: Juditha, Margareta, Şarolta, Gizella şi un băiat, Ştefan, născut în anul 975.

Băiatul va fi botezat iniţial Voicu şi creştinat în rit ortodox, ca apoi, la vârsta de 10 ani, respectiv în anul 985 să fie botezat catolic, sub numele de Ştefan, devenind astfel primul rege creştin al maghiarilor sub titulatura de Ştefan cel Sfânt (997-1038).

Pentru a infirma descendenţa valahă a regelui Ştefan I, istoriografii maghiari “au descoperit” (sic?!) că Geza I ar fi avut două neveste, pe Şarolta şi pe o prinţesă de origine poloneză care ar fi fost, de fapt, mama viitorului rege, ipoteză care nu este susţinută de dovezi documentare şi care nu stă în picioare, deoarece polonezii erau orientaţi la acea vreme pe drumul care ducea spre catolicism, iar Ştefan (Voicu) a fost botezat la naştere în religia ortodoxă a mamei lui.

Ciudat este faptul că din această căsătorie vor proveni câţiva dintre viitorii regi ai dinastiei arpadiene, plecând de la Ştefan şi continuând cu Petru Orseolo, fiul Şaroltei, la rându-i fiica reginei Şarolta, căsătorită cu Otto Orseolo, doge de Veneţia şi Samuel Aba, a cărui soţie a fost Gizella, altă fiică a Şaroltei. Ca o menţiune, nu putem să nu amintim că şi celelalte fiice ale Şaroltei vor fi căsătorite cu principi întemeietori de dinastii: Iuditha cu viitorul rege al Poloniei, Boleslav I, iar Margareta cu viitorul ţar al Bulgariei, Gavril Radomir.

Nu putem concluziona decât că o parte a dinastiei arpadiene creştine a fost “infuzată” cu sange valah!

Dar să revenim la partea bărbătească a familiei lui Iuliu cel Bătrân.

Urmaşii lui Iuliu cel Bătrân: Iuliu Ştefan Procui, Şarolta şi Carolta.

Istoriografii maghiari pomenesc ca descendenţi ai acestui voievod transilvănean doar două fete: Carolta şi Şarolta, fără a mai pomeni (din nou!) despre o descendenţă masculină.

Dar în lucrarea Chronicon, scrisă de episcopul Thietmar of Merseburg, acesta pomeneşte despre unchiul lui Ştefan I, Iuliu Prokui (pomenit uneori ca Iuliu Ştefan), frate cu Şarolta şi care este catalogat ca un “vechi inamic” al regelui maghiar.

Mai mult ca sigur că după moartea lui Iuliu cel Bătrân, la conducerea voievodatului Transilvaniei va veni acest fiu numit Iuliu II (Procuj, în alte documente Paraid sau Iuliu, botezat Ştefan). Cert este că între acesta şi regele Geza, ulterior Ştefan, vor interveni frecvente conflicte cauzate de dorinţa de păstrare a autonomiei Transilvaniei şi neincluderea ei în coroana maghiară.

Ortodoxa Şarolta, Regină a Ungariei !

Nu trebuie să omitem, însă, nici puternica personalitate a celei care a fost Şarolta, mama regelui maghiar Ştefan.

Cronicarii şi istoricii încearcă, de cele mai multe ori, să falsifice identitatea acestei femei. Cu toate că Anonymus îi prezintă descendenţa din Gyula, istoricii maghiari alătură la acest nume cuvântul Zombor (Zombor Gyula), care era defapt cu totul un alt personaj istoric. Binenţeles că acest lucru se face pentru a ascunde relaţia ei de rudenie cu Iuliu cel Bătrân (era fiica lui). O altă ipoteză bizară este cea facută de către istoricul german G. Schmidt care, în jurul anului 1861 (articol tradus de Iuliu Marţian sub denumirea de ”Cucerirea Ardealului de către unguri”) afirma că Gyula era peceneg, teorie preluată apoi de alţi numeroşi istorici, fără a fi supusă unei analize documentare. Ne punem din nou întrebarea: atunci de ce istoricii maghiari îl prezintă în mod obsesiv pe Gyula ca fiind nepotul lui Tuhutum, deci de origine maghiară.

Numele ei, Şarolta, este prezentat ca o deformare a unui cuvânt turcesc: “sar–oldu” care, după părerea acelor savanţi istorici, înseamnă “jderul alb”. Care a fost fundamentul pentru a boteza strănepoatai conducătorului maghiar Tuhutum cu un nume derivat din limba turcă? Din nou se caută devierea atenţiei de la adevărata identitate a Şaroltei.

Dacă analizăm cu atenţie numele de Şarolta, vom descoperi şi surpriza care se ascunde in spatele lui. Cronicarul Anonymus precizează că Iuliu cel Bătrân a avut două fete, Şarolta şi Karolta, dar omite să-l menţioneze pe Iuliu Procui.

Analizând originea numelor celor două fete, constatăm că:

- Şarolta este formată din Şar şi Oltea; Sar este termenul maghiar pentru “noroi”, iar Oltea este vechiul nume valah al râului Olt (Alutus);

- Karolta se împarte şi el în doua silabe: Kar şi Oltea, unde cuvântul Kar este termenul maghiar pentru “păcat”, iar Oltea deja îl cunoaştem.

Ce putem deduce din aceasta? Este mai mult ca sigur ca această persoană să fi fost una singură, numită Oltea, fiica lui Iuliu cel Bătrân. Această afirmaţie se bazează pe faptul că de la căsătoria ei cu ducele Geza, ea va fi cea care va prelua conducerea Ungariei, după cum bine ne spune cronica lui Qurfurti Bruno: “stăpânea ţara ungurilor cu mână bărbătească” .

Această calitate şi ambiţia ei nu le va pica bine supuşilor maghiari care, în mod normal, o vor bârfi şi prezenta ca pe Oltea cea murdară (Şarolta) sau ca pe Oltea cea păcătoasă (Carolta), ţinând cont că religia ei era ortodoxă şi, poate şi din alte motive. Aceste nume întinat al Şaroltei va rămâne în memoria maghiarilor, fiind preluat de către Anonymus cu mari inadvertenţe.

Aproape imediat după căsătoria ei cu ducele Geza şi înscăunarea acestuia, la anul 972, Şarolta îşi va face simţită puterea şi dorinţa de dominare a soţului ei. Se pare că puterea acestei femei şi faptul că era rebotezată în rit catolic avea să fie văzut ca o posibilă extindere a dominaţiei bizantine asupra Transilvaniei şi Ungariei.

Şarolta este descrisă în cronici ca o femeie foarte hotărâtă, cu un adevărat caracter bărbătesc. Episcopul Thietmar of Merseburg povesteşte că ea l-ar fi omorât pe un soldat care a îndrăznit să-i oprească calul, regina fiind în stare de ebrietate. Cronicile ne mai informează şi că această femeie foarte energică scria cu litere ale alfabetului chirilic şi că a construit la Vezprem o catedrală ortodoxă asemănătoare cu rotonda (baptisteriul) ridicată de tatăl ei, Iuliu cel Bătrân, la Alba Iulia.

Conflictul dintre Iuliu Ştefan Procui, Iuliu cel Tânăr şi Regele Ştefan I cel Sfânt, conflict de familie.

Moartea lui Geza I, în anul 997, va duce la izbucnirea unor lupte interne pentru succesiune. Unchiul lui Ştefan, Koppany, fratele lui Geza I, îşi revendică dreptul la succesiunea coroanei maghiare în defavoarea lui Ştefan, solicitând, conform “tradiţiilor maghiare” şi dreptul de a se căsători cu Şarolta. Este mai mult ca sigur că şi Iuliu II Procui a fost implicat în aceste lupte legate de succesiunea la tronul maghiar, deoarece, în urma înfrângerii oştilor lui Koppany de către Ştefan I, acesta este tranşat în patru părţi, din care o bucata din trup este trimisă special ca avertisment lui Iuliu II, cu obligaţia de a o expune pe zidurile cetăţii lui, Alba Iulia. Celelalte bucăţi din trupul lui Koppany au fost expuse pe zidurile cetăţilor din Gyor, Veszprem şi Estergom. “Şi dându-se astfel lupta, s-au bătut mult timp vitejeşte din ambele părţi, şi, cu ajutorul milostivirei divine, fericitul duce Ştefan a obţinut o victorie strălucită. În aceeaşi luptă, comitele Vencellinus a ucis pe ducele Cupan şi a fost răsplătit cu mare dărnicie de fericitul Ştefan, pe atuncia numai duce. Iar pe Cupan fericitul Ştefan a pus să-l taie în patru părţi: prima parte a trimis-o la poarta Strigoniului, a doua la cea a Vesprimului, a treia la cea a Jaurinului, a patra în Ardeal.” (Cronicum Pictum Vindobonenese) 

Execuţia lui Koppany, prezentată în Cronica Pictată

Tot în anul 997 moare şi mama regelui Ştefan I, Şarolta, nu se ştie dacă de moarte naturală sau a fost scoasă de pe scena politică prin otrăvire.

După eliminarea lui Koppany şi intimidarea familiei Iuliene, Ştefan se încoronează ca rege al maghiarilor la 25 decembrie anul 1000, adoptând catolicismul ca religie de stat. Încercările lui ulterioare şi a clerului catolic de a-i converti din ortodoxism la catolicism pe cei din familia Iuliană se soldează cu reluarea conflictelor între cele două părţi.

În timpul conflictelor din anii 1002 şi 1003 dintre coroana maghiară şi voievodatul transilvan, alături de Iuliu II Procui va participa şi fiul acestuia, Iuliu III cel Tânăr. În anul 1003 regele maghiar atacă Transilvania şi ocupă voievodatul condus de Iuliu II. Din dispoziţia lui Ştefan I, Iuliu II părăseşte teritoriul transilvan şi se refugiază în Polonia, la curtea regelui Boleslav I, cel care era căsătorit cu nepoata sa, Iuditha, fata Şaroltei. Boleslav îi va da funcţia de comandant al unui fort de frontieră.

Fiul lui Iuliu II, Iuliu cel Tânăr (Iuliu III), va fi prins şi el de către regele maghiar şi ţinut captiv pentru tot restul vieţii.   

Momentul capturării lui Iuliu cel Tânăr (cronica pictată)

În urma înlăturării lui Iuliu cel Tanar, Ştefan I oferă conducerea voievodatului, în anul 1.003, unei rude de-a lui, pe nume Zoltan Ardeleanul.

După 43 de ani, în anul 1046, fiii lui Iuliu cel Tânăr, Bua şi Bucna, declanşează o mare răscoală “anticreştină” (anti-catolică şi anti-maghiară), intervenind în luptele de succesiune pentru tron. Regele Andrei, pe care ei l-au susţinut, este înscăunat în locul lui Petru Orseolo. Demn de remarcat este faptul că Petru Orseolo era fiul Şaroltei mici, fiica reginei Şarolta, Bua şi Bucna fiind veri de rangul II cu acesta! În ciuda acestui fapt, fraţii sprijină o altă ramură a familiei arpadiene, cea a lui Andrei I, care era fiul lui Vazul, tot frate al lui Geza I, tatăl lui Ştefan cel Sfânt. Este posibil ca în urma acestui ajutor, fiii lui Iuliu cel Tânăr să-şi fi recuperat şi păstrat drepturile de conducători asupra voievodatului Transilvaniei.

Femeile generatoare ale dinastiei arpadiane !

Pentru înţelegerea istoriei acelor vremuri este necesar să abordăm evenimentele istorice şi din punct de vedere al “maternităţii”, element determinant şi modelator al întregii istorii a omenirii.

Istoria, în general, a fost scrisă de către bărbaţi, care au încercat permanent să prezinte cursul istoriei din punctul lor de vedere războinic şi constructiv, dar misogin, eliminând, ca şi în cazul Bibliei, aportul femeilor.

Însă este foarte bine cunoscut faptul că femeile, în decursul întregii istorii a omenirii, au avut un cuvânt greu de spus, fiind în preajma conducătorilor-bărbaţi, determinând şi modificând cursul istoriei după ambiţiile şi aspiraţiile lor. Fapte şi decizii edificatoare pot fi amintite şi specificate în întreaga istorie a lumii, începând din antichitate şi până în epoca modernă, la orice popor din lume, indiferent de ţară sau de continent.

Dacă analizăm istoria din punctul de vedere al descendenţei materne şi al evenimentelor istorice pe care le-au generat soţiile, mamele şi amantele conductătorilor acelor vremuri, ascunse în negura timpurilor din lipsa dovezilor şi documentelor istorice, constatăm că lucrurile primesc o ”claritate” aparte.

În acest sens, legat de subiectul pe care ni l-am asumat, să analizăm efectul istoric pe care l-au avut soţiile şi mamele primilor conducători din dinastia arpadiană, mai ales că, pe linie maternă, descendenţa primilor regi din sorgintea lui Arpad a fost de origine valahă! Istoricii maghiari susţin că la venirea lui Arpad în Câmpia Pannonică, acesta îşi ia o soţie băştinaşă, fiică a unui “duce” local, deci, mai mult ca sigur de origine valahă.

Fiul lui Arpad, Zulta/Zoltan, va fi parte într-o înţelegere “amiabilă” dintre ducele maghiar şi Menumorout, hotărându-se “încuscrirea” celor doi conducători, Zulta devenind soţul fiicei lui Menumorout. Această soluţie a fost adoptată de către Arpad pentru că i-a fost imposibil să-l înfrângă pe Menumorout. Alianţa “familială” avea să asigure, în schimb, fiului său rangul de conducător al Bihariei.

Din căsătoria fiicei lui Menumorout cu Zulta se va naşte un fiu, pe nume Tacsany, care va fi conducător al maghiarilor între anii 947 şi 972. Anonymus precizează că acest fiu al lui Zulta se va căsători cu o femeie din Ţara Cumanilor.

Cine era, de fapt, această femeie de origine cumană (?) sau, după cum se bănuieşte, valaha (?), deoarece la acea vreme teritoriul Moldovei era denumit şi Ţara Cumanilor. Este evident că fiica lui Menumorout, mama lui Zulta, a avut un cuvânt greu în alegerea soţiei pentru fiul ei, preferând o femeie din neamul ei uneia străine (lucru deloc ciudat şi în vremurile noastre dacă analizăm pretenţiile mamelor faţă de nurori!).

Din căsătoria lui Tacsany cu “femeia din Ţara Cumanilor” se va naşte următorul conducător al maghiarilor, Geza (care a domnit în perioada 972-997), care va avea soţie pe fiica lui Iuliu cel Bătrân, Şarolta, mai mult ca sigur în urma intervenţiei şi influenţei mamei lui. Nu avem nici o dovadă istorică scrisă că Ştefan I cel Sfânt, botezat de mama lui în rit ortodox sub numele de Voicu, ştia sau nu să vorbească limba română, dar este un lucru aproape imposibil să nu fi cunoscut şi vorbit limba română, fiind crescut de către mama lui în credinţa ei. 

Şarolta, imediat după naşterea lui Ştefan I al Ungariei. (Cronica pictată)

Găsim însă o informaţie dată de către episcopul Mihail din Devol, la anul 1118, care spune clar că ţarul bulgar Gavril Radomir, soţul Margaretei de Ungaria, fiica Şaroltei, purta supranumele de Romanos. Supranumele se datorează căsătoriei lui cu o prinţesă de origine “romanică”, vorbitoare de limbă valahă într-o lume bulgară şi slavă. Fiul lui Radomir şi al Margaretei, Petru Delian, în momentul răsculării lui împotriva imperiului bizantin, va căuta ajutor la rudele lui din Ungaria şi Transilvania (1041).

Această informaţie aduce o altă confirmare decisivă asupra originii valahe a familiei lui Iuliu cel Bătrân şi a descendenţilor lui.

Cunoaştem luptele interne pentru succesiunea la tron şi contestarea legitimităţii lui Ştefan I pentru accedere la tron de către rudele sale, atât neamurile tatălui său cât şi neamurile mamei sale. Cert este faptul că, în urma conflictului generat în anul 1003 între el şi familia Iuliană, după ocuparea voievodatului lui Iuliu II Procui, măsurile de pedepsire aplicate nu sunt radicale, alegând să-l expulzeze pe unchiul său, Iuliu II Procui şi să-l întemniţeze sau, mai bine zis, să-l aibă sub supraveghere pe vărul său Iuliu cel Tânăr pe parcursul întregii lui vieţi.

“În urmă fericitul Ştefan, după ce a primit din mila lui Dumnezeu coroana înălţimii regeşti, a purtat un vestit şi rodnic război împotriva unchiului său cu numele Gyla, care pe acea vreme avea domnia peste întreg regatul Ultrasilvaniei. Deci în anul 1.002, fericitul Stefan a prins pe ducele Gyla împreună cu soţia şi cei doi fii ai săi şi i-a trimis în Ungharia. Aceasta însă pentru acee a făcut-o, fiindcă deşi i s-a atras atenţia foarte adeseori luarea aminte de către fericitul rege Ştefan, nici nu s-a întors la legea creştină, nici n-a încetat de a ataca pe unghuri. Şi întregul regat, foarte mare şi foarte bogat, l-a unit cu regatul Unghariei”.

“În cele din urmă, fiindcă Gyula a fost duşman al Ungurilor ce locuiau în Pannonia şi şi-a făcut o situaţie grea în multe privinţe, a fost trecut de regele Ştefan cel Sfânt în Pannonia. Totuşi nu acest comandant Gyula, ci al treilea după acesta”.

(Cronica pictată de la Viena, P. Lisseanu, volumul XI, Bucureşti, 1937, p.148)

Ce ne confirmă cronica:

- Iuliu II Procui era voievod al Transilvaniei;

- Iuliu II era unchiul lui Ştefan I după sora lui, Şarolta, mama regelui;

- Iuliu III cel Tânăr a fost luat în captivitate împreună cu soţia şi cei doi copii, Bua şi Bucna;

- Iulienii erau duşmanii maghiarilor, deci nu erau maghiari !

Acestea, coroborate cu informaţia dată de episcopul Mihail din Devol, la anul 1118, ne confirmă clar faptul că familia Iulianeştilor era de origine română, descendenţi ai lui Gelu Valahul !

Este clar că amintirea mamei lui l-a determinat pe Ştefan să nu ia măsuri punitive faţă de familia din care el însuşi descindea, ţinând cont că represaliile împotriva unchiului său Koppany, fratele tatălui său, au fost foarte violente şi de o cruzime extremă.

Domnia lui Ştefan I cel Sfânt se termină în anul 1038, odata cu moartea sa şi fără urmaşi direcţi, copiii lui, Imre, Otto şi Hedvig murind înaintea tatălui lor. Lupta pentru succesiune se dă între membrii familiei lui din partea tatălui şi familia din partea mamei lui.

În primă fază, de la moartea lui Ştefant I cel Sfânt şi până în anul 1046, tronul maghiar este disputat de către fiicele Şaroltei: Şarolta Mică, mama lui Petru Orseolo (rege al Ungariei între 1038 -1041 şi 1044 -1046) şi Gizela, soţia lui Samuel Aba (rege al Ungariei între 1041-1044).

După anul 1046, conducerea Ungariei trece în cealaltă ramură a lui Tacsany prin Vazul, fratele lui Geza. Primul rege maghiar din această spiţă arpadiană va fi Andrei I (1046-1060), fiul lui Vazul.

Interesant este şi faptul că în urma înfrângerii şi a prinderii lui Petru Orseolo de către Andrei I, acesta va fi orbit cu argint lichid şi castrat pentru a nu avea urmaşi, lucru ce dovedeşte frica şi ura lui Andrei I faţă de ramura familiei descendente din Şarolta.

Care sunt concluziile prezentării acestei epopei a familiei iuliene?

Regii maghiari Ştefan I cel Sfânt (997 – 1038), Petru Orseolo (1038 – 1041 şi 1044 – 1046) şi Samuel Aba (1041 – 1044) au avut sânge românesc în urma căsătoriei dintre Şarolta, fata lui Iuliu cel Bătrân şi regele Geza I, ei mai beneficiind de descendenţă valahă şi după fata lui Menumorut, soţia lui Tacsany (906 – 947), tatăl lui Geza I (972 – 997).

Datorită puterii familiei lui Iuliu cel Bătrân şi a voievodatului lui, regii maghiari, sub influenţa nobilimii din regat, vor creea o instituţie de conducere a Transilvaniei şi o înaltă funcţie, cea de Voievod al Transilvaniei. Prin aceasta se va câştiga o autonomie a provinciei faţă de coroana maghiară, având conducere administrativă proprie şi uneori şi judecătorească proprie.

Această autonomie va sta la baza înfiinţării Principatului Transilvaniei, în anul 1526, în urma bătăliei de la Mohacs. Victoria otomanilor va diviza Ungaria pentru o perioadă de aproximatic 150 de ani între Imperiul Otoman, Imperiul habsburgic şi Principatul Transilvania

fragment din lucrarea Istorie Furata.Cronica Romaneasca de Istorie Veche - Cornel Birsan, Ed.Karuna, Bistrita, 2013