sâmbătă, 31 august 2013

De ce Sf.Constantin si nu Sf.Galerius ?

      


                                                                                       MOTO : ‘’Acest Galeriu, care ar merita mult de la conştiinţa noastră românescă, este un nume perfect necunoscut pentru elevii noştri şi chiar  şi pentru mulţi profesori de istorie ‘’.
                                                                                                             Ion  Coja
                                                                              ‘’ Transilvania – invincibile argumentum’’




VII.         A RM E N T A R I U S

O  DINASTIE  DACĂ  PE  TRONUL  IMPERIULUI  ROMANĂ

                                                                                                        
                                         Pentru a înţelege cine era acest om, care purta o poreclă atât de rustică, ‘’Armentarius – paznic de vite’’, să-l lăsăm pe Lucius Caecilius Firmanus Lactantius, profesor de retorică al lui Diocleţian, să-l caracterizeze pe scurt :’’ celălalt Maximianus (Galerius) pe care Diocleţian şi-l alesese ca ginere, era mai rău nu numai dacât aceştia doi ( Diocleţian şi Maximianus) pe care i-au cunoscut vermurile noastre, dar chiar decât toţi câţi au fost vreodată. Această fiară avea o sălbăticie şi o cruzime înnăscută, cu totul străină de sângele roman, aceasta nu e de mirare, deoarece mama sa, originară din regiunile de dincolode Dunăre, cu prilejul invaziei carpilor (anul 245) trecuse fluviul şi se refugiase în noua Dacie.’’
                               Ciudate afirmaţii frăcute despre un împărat roman ! Dar pentru a-l cunoaşte mai bine pe primul împărat roman de origine DACĂ, ne vom folosi de scrierile lui Iosif Constantin Drăgan şi a cuplului de autori Ion Barnea şi Octavian Iliescu.
                               Galerius Valerius Maximianus s-a născut în anul 250 după unii autori 245, în satul Romulianul din Dacia Ripensis, nu departe de oraşul Sardica (azi Sofia). Tatăl său era trac, iar mama dacă, refugiată din anumite motive, din nordul Dunării în sud. Nu s-a păstrat decât numele acestei femei, Romula, numele tatălui rămânând necunoscut. Copil fiind asemeni tuturor copiilor de la ţară , chiar şi în zilele de azi, Galerius se ocupă de păstorit. Datorită acestei ocupaţii din tinertreţe, viitorul împărat va fi poreclit ‘’păstorul’’ = ‘’armentarius’’.
                               Inrolat de tână în armata romană, sub împăraţii Aurelian (270 –275) şi Probus (276 – 282) Galerius reuşeşte prin curajul şi vitajia lui, într-un timp foarte scurt să urce treptele ierarhiei militare romane.
                               Proclamat împărat la 17 noiembrie 284, C.Valerius Diocles, cunoscut sub numele de Diocleţian, remarcă calităţile militare ale lui Galerius, numindu-l şef al gărzii personale. Conştient de imposibilitatea cârmuirii unui vast imperiu de  către un singur om, Diocleţian instituie în anul 286 sistemul tetrarhiei. In ce consta acest sistem ? conducerea imperiului se împărţea între doi ‘’Auguşti’’ secundaţi de doi ‘’Cezari’’. Această conducere îm patru fusese experimentată şi mai înainte de către împăraţii romani dând rezultate uneori bune. Diocleţian fiind unul din Auguşti, numeşte pe Maximianus Herculius ca fiind celălalt. Ca Cezari sunt aleşi Constantius Chlorus şi Galerius. Drumul dacului spre culme abia acum începe.
                               Pentru a se lega într-o familie, Chlorus i-a dat de soţie pe fiica lui Herculius, iar Galerius divorţează de prima lui soţie, luând în căsătorie pe fiica lui Docleţian, Valeria (293 d.Hr.).

GALERIUS

                               Acest moment al instituirii tetrarhiei din 286 marchează, prin împărţirea puterii între Diocleţian şi Maximianus Herculius, scindarea Imperiului Roman în două :Imperiul de Răsărit şi de Apus.
                               Implicându-se într-o serie de războaie în perioada 288 – 294 în întreaga Europă şi Africă de Nord, Diocleţian lasă conducerea Imperiului de Răsărit pe mâna lui Galerius. Se pare că această mână a fost de fier, pentru că liniştea şi pacea se aşează peste această parte a Imperiului, facilitând dezvoltarea activităţii paşnice a oamenilor. Datorită modului autoritar de guvernare, Imperiul de Răsărit cunoaşte o perioadă de dezvoltare şi înflorire mult superioară Imperiului de Apus, devastat de lupte şi războaie.
                               Datorită capacităţii de organizare şi a cunoştinţelor lui militare, Galerius ţine în şah la graniţa imperiului, hoarde imense de migratori. Inceputul anului 294 –îl face pe câmpul de luptă, izgonind iazgii până în zona Banatului.

ARCUL DE TRIUMF A LUI GALERIUS DIN THESSALONIK (sec. 18-19)

                               In urma frămâtărilor din Egipt, Diocleţian reîntors în Peninsula Balcanică, obosit de atâtea lupte îl trimite pe Galerius în vara anuli 294, să reprime răscoalele ţăranilor şi orăşenilor egipteni. După lupte grele trupele moezice reuşesc să pacifice ţara, Galerius primind titlu de Thebaicus şi Aegyptitus.

ARCUL DE TRIUMF A LUI GALERIUS DIN TESALONIK (sec.18-19)

                               Anul 295 aduce pentru Galerius o confruntare cu propriul lui popor. Nemulţumiţi de intervenţiile romanilor pe teritoriul lor, în urmărirea migratorilor, dacii aliaţi cu goţii trec Dunărea atacând oraşele de pe malul drept. Alertat, Diocleţian recheamă pe Galerius din Egipt cu o parte din trupe, trimiţându-l împotriva invadatorilor. Nevoit, Galerius reuşeşte să-i înfrângă pe aceştia şi să-i împingă peste Dunăre. Dar posibil ca dacii să se fi retras din faţa armatelor romane pentru a  evita o confruntare de proporţii. Galerius rămâne din nou stăpân peste acest întregul Imperiu de Răsărit, pentru că Diocleţian trece din nou în Egipt cu trupe pentru a preveni eventuale răbufniri a răscoalei (anii 296 – 297).

ARCUL DE TRIUMF A LUI GALERIU (actual)


                               Primăvara anului 297 aduce pentru romani ameninţarea unui duşman puternic şi viclean. Narses, regele persan pătrunde în Mesopotamia romană, declanşând ostilitate împotriva Imperiului. Ocupat fiind în Egipt, Diocleţian îl însărcinează pe Galerius să pornească împotriva persanilor. Atras în capcană pe un teren necunoscut, Galerius acceptă lupta. Bătălia s-a dat pe  malurile Eufratului lângă localitatea Carrhae. Mult superior numeric şi avantajaţi strategic persanii  înving trupele romane, obligându-l pe Galerius să se retragă.
                               Galerius îşi întăreste armata cu noi forţe proaspăt recrutate, legiuni cu ‘’Limitanei Daciae’’, probabil mercenari daci şi porneşte din nou împotriva persanilor. Fiind diplomat reuşeşte să atragă de partea lui pe regele  Armeniei, Tiridate al II-lea. Confruntarea dintre armatele persane şi legiunile romane, întărită de cavaleria armeană are loc la Erzerum. Trupele persane sunt nimicite, întraga familie a lui Narses fiind luată prozonieră. Captura de război este impresionantă, întregul tezaur persan trece în mâinile romanilo, creiind o adevărată legendă, ca termen de comparaţie a valorii capturii.
                               Victorios, Galerius trece în Mesopotamia, asediind şi cucerind una după alta cetăţile persane, impunând lui Narses condiţiile de pace romană. In urma tratatului încheiat la Nisibis, Imperiul Roman anexează teritoriile de dincolo de Tigru, transformându-le în provincii romane. Cert este faptul că după această victorie asupra persanilor, Galerius începe să exercite o puternică influenţă asupra lui Diocleţian, atât în porbleme militare cât şi de ordin organizatoric legat de problemele din Imperiu.  
                               Conştient de capacitatea sa, Galerius suportă tot mai greu poziţia lui de subordonare faţă de Diocleţian. Contradicţiile iscate între cei doi, îl obligă pe Diocleţian să abdice după 20 de ani de domnie, în data de 1 mai 305 la Nicomedia ; şi abdicarea unui August implică şi abdicarea celuilalt – Maximian. Astfel la această dată Cezarii - Galerius şi Constantinus devin Auguşti urmând să-şi aleagă secunzii :Constantinus pe Severus, iar Galerius pe Maximinus Daia (Daza).

'' ROTUNDA"' LUI GALERIUS .... SE OBSERVA AMPLASAREA UNUI MINARET TURC LANGA BISERICA !!!

                               Cronicile afirmă că acesta din urmă era un nepot de a lui Galerius. Afirmaţia unor autori, că Daia era fiul ficei lui Galerius, Maximilla, este grevată de imposibilitatea cronologică. In anul 305 când Galerius avea în jur de 55 – 60 de ani nu putea să aibă un nepot de fiică nici de minim 20 de ani. Vârsta şi la care pare absurd a-l alege pe secundant. Mai sigur este faptul că ecesta a fost un nepot de frate sau soră al împăratului, ceea ce modifică în profunzime unele aspecte legate de refugiul mamei lui Galerius în Imperiu.
                               Care ar fi putu fi motivele unei femei cu sau fără soţul ei , de pe meleagurile natale între străini, şi mai ales duşmani ai poporului ei ? Explicaţia că s-a refugiat în timpul invaziei carpilor pare duboiasă. Ea nu putea fugi de poporul ei, dacii nu luptau împotriva semenilor lor şi nici împotriva familei. Apariţia acestui nepot, confirmă ciudăţenia refugiului unei femei cu mai mulţi copii pe un teritoriu străin. Mai ales că această femei avea să-i dea o educaţie în spirit profund dacic, viitorului împărat.                
                               Mai mult decât atât, Eutropius ne arată că Galerius ‘’ridică la treapta de imperator pe Licinius, dac de origine şi prieten vechi al  său, care-i adusese, prin vitejia lui, mari servicii (. . .)’’
                               De unde apare acest Licinius ? de ce Galerius ajuns Cezar apoi August se înconjoară de trupe dace şi sfătuitori daci ? De ce  o informaţie legată de luptele din 295 şi 297 duse împotriva carpilor de către Galerius sunt retractate ulterior de cronicari, punând aceste fapte pe seama altor tetrarhi ?
                               Părerea noasrtă generală este că Galerius nu putea lupta împotriva propriului popor, aşa cum o afirmă unii, el nu a apărat statul roman ci a avut un alt ideal. Care era acest ideal ne-o spune chiar Lectantius, cel mai înverşunat duşman al lui :’’Odinioară, când a primit titlu de împărat, el a declarat că este duşman numelui de roman şi că vrea să achimbe titulatura  Imperiului Roman  cu aceea de Imepriu Dacic’’. Toată ascensiunea lui până la ultima treaptă din Imperiu se pare că a fost dirijată din centul Daciei, fiecare pas i-a fost ajutat de fraţii de dincolo, care i-au trimis colaboratori apropiaţi şi oşteni daci, necesari gărzilor lui, singurii în care putea avera încredere. Dacii au jucat o carte mare încercând şi reuşind pentru un moment să preia destinele Imperiului atât prin Galerius cât şi prin urmaşii lui : Maximian Daia, Licinius şi Maxenţiu, soţul Maximillei, fica lui Galerius.
                               Dar să urmărim în continuare firul evenimentelor din momentul preluării puterii de noua  tetrarhie din anul 305.  imperiul este împărţit la fel ca şi în timpul vechii organizări :Constantinus împreună cu Severus preiau Galia, Italia, Spania şi o parte din Africa de Nord, iar Galerius cu Maximinus Daia, Balcanii, Asia Mică, Orientul Mijlociu şi Egiptul. Imperiul apusean este răscolit de luptele pretendenţilor la domeniu, în urma morţii lui Constantinus. Fiul acestuia, Constantin, viitorul Constantin Cel Mare, este proclamat împărat ; în acelaşi timp, Maxenţiu fiul lui Maximian Herculius şi ginerele lui Galerius este ales împărat la Roma. Trupele lui Severus, Cezar al tetrarhiei, pornesc împotriva lui Maxenţiu dar sunt înfrânte, însuşi Severus fiind ucis la Ravenna ; trimis de Diocleţian, Maximianus Herculius porneşte şi el împotriva fiului său, dar este nevoit să fugă şi moare ucis. Din acest moment puterea Occidentală se împarte între Constantin şi Maxenţiu. Acesta din urmă, mai mult ca sigur fiind sprijinit şi ajutat de Galerius.
                               In timp ce în această parte a Imperiului au loc lupte pentru putere, în zona răsăriteană Galerius gunvernează în pace şi linişte peste supuşii lui. Singurele tulburări care se produc sunt legate de persecuţiile sistematice duse împotriva creştinilor de către Galerius, precum odinioară o făceau Diocleţian şi alţi împăraţi romani.
                               Dar, spre cinstea lui, se cuvine a fi amintit faptul, că nu Constantin Cel Mare a dat primul edict de toleranţă faţă de creştini aşa cum se afirmă, ci Galerius în anul 311 la 30 aprilie. Peste câteva zile Împăratul Dac moare bătrân şi ros de boli la Nicomedia. Trupul lui a fost dus şi înhumat de credincioşii lui soldaţi la Serdica.
                               Să păstrăm un moment de reculegere în faţa memoriei unuia dintre marii conducători ai neamului. Implantat în adâncul sistemului roman, el şi-a făcut datoria faţă de poporul său. În ciuda faptului că nu a reşit crearea acelui Mare Imperiu Dacic prin UNIREA Imperiului Roman de Răsărit cu cel Dacic, rolul lui a fost covârşitor în mersul istoriei, ca un factor stabilizator şi de echilibru în zonă. Nu şi-a uitat niciodată neamul şi nici numele de dac.
                               Dar să vedem care este situaţia Imperiului după moartea lui Galerius. În Occident lupta pentru putere se dă între Maxenţiu învingător în toate conflictele până la acea dată şi Constantin aliat de această dată cu Licinius, vechiul colaborator al lui Galerius. În Imperiul Răsăritean Maximinus Daia rămâne singurul administrator care continuă să conducă treburile Imperiului după principiile lui Galerius. În anul 312 conflictul dintre M axenţiu şi Constantin se acutizează conducând la o bătălie finală, decisivă pentru una din părţi. Armatele lui Constantin obţin o mare victorie asupra lui Maxenţiu şi acesta din urmă este ucis. În urma victoriei de la podul Milvius, Constantin rămâne singurul stăpân din Occident asociindu-şi-l şi pe Liciniu în mod oficial prin căsătoria sorei lui vitrege cu acesta.
                               Liciniu având drept stăpân pe Constantin se angajează într-o bătălie datată 30 aprilie 313 cu Maximinus Daia şi-l înfrânge obligându-l pe acesta să fugă cu rămăşiţele trupelor . Daia încearcă reorganizarea  unei riposte, dar bolnav moare în vara aceluiaş an.
                               Liciniu intră la 13 iunie 313 triunfător în Nicomedia proclamându-se împărat peste Imperiul Roman de Răsărit, astfel conducerea Imperiului se va face printr-o diarhie – conducere în doi – Constantin şi Liciniu. In decursul anilor însă apar fricţiuni între cei doi conducători. Astfel încât la data de 3 iulie 324 Constantin Cel Mare îl atacă pe Liciniu chiar în propria-i poziţie de la Adrianopolis silindu-l după o luptă cumplită să se retragă peste Bosfor. Luptele dintre cei doi continuă pe mare, dar şi aici tânărul Cezar Crispus a lui Constantin, nimiceşte flota lui Liciniu, la intrare în Hellespont. In faţa atâtor pierderi, Liciniu se angajează într-o luptă decisivă la Chrysopolis. Bătălia are loc în data de 1 septembrie 324 şi este câştigată de către Constantin. Peste câteva săptămâni, acesta intră triumfal în  Nicomedia devenind singurul stăpân al Imperiului Roman. Lui Liciniu i se fixează un domiciliu forţat în oraşul Thesalonic. Dar acesta încearcă să reia legăturile cu dacii pentru a-şi recâştiga înalta demnitate, dar este prins şi executat de oamenii împăratului.  
                               Odatarea cu mutarea capitalei Imperiului la Constantinopol   făcută în anul 324, ruptura dintre cele două părţi ale Imperiului se adânceşte, ajungându-se în partea răsăriteană la o grecizare treptată şi la o tranformare a numelui acelei părţi  a Imperiului în Imperiul Bizantin ( după vechiul nume al oraşului Constantinopol ) sau altfel spus ROMANIA (nume folosit de greci :’’Romania este una din denumirile medievale ale Imperiului pe care noi îl numim convenţional bizantin. Oficial, acest imperiu purta numele de Basileia ton Romaion. Împăraţia romanilor, iar supuşii săi deşi de limbă greacă, erau numiţi romaioi. Romani şi niciodată ellenes, eleni, căci Imperiul Bizantin nu este altceva decât continuatorul celui roman’’.- N.S.Tanaşoca – acest nume de Romania v-a trece ca nume al ţării noastre în vremea domniilor fanariote adus de grecii constantinopolitani.)
                               In final pentru a sintetiza cele scrise ne vom folosi de textul unuia dintre cei mai erudiţi cercetători ai istoriei neamului, Alexandru Busuioceanu :’’ (. . .) perioada de maximă gravitate este la sfârşitul sec. al III-lea şi începutul celui de al IV-lea, când Roma, pierzându-si autoritatea, Imperiul este pe punctul de a se dezagrega prin proclamaţiile militare şi prin ascensiunea anarhică a provinciilor. Rolul Dacilor este primordial în acea mare criză care zguduie temeliile Imperiului. Istoricii dau de regulă puţină atenţie, sau nici una faptului că timp de 4 decenii – de la venirea lui Maximian Herculius ca împărat asociat lui Diocleţian (286) până la moartealui Liciniu (324) – patru împăraţi, daci sau carpi de origine, se succed fără întrerupere la cârma Imperiului şi constituie o adevărată dinastie, cea dintâi dinastie danubiană în Imperiul Roman :Maximian Herculius, Maximian Galerius, Maximian Daia şi Liciniu, la care trebuie adăugaţi şi Maxenţiu – împărat uzurpator (fiul lui Maximian Herculius), precum şi alţi doi daci ca Cezari : Severus şi Licinianus. Toţi sunt de origine umilă, ciobani sau ţărani cu excepţia lui Maxenţiu – duşmani neîmpăcaţi ai oligarhiei din Roma. Ajunşi la purpură prin voinţa Legiunilor, unii dintre ei neînţelegând să pună piciorul în Italia decât ca duşmani, aceşti daci reprezintă în istoria Romei un fenomen absolut unic şi revoluţionar : sunt împăraţii antimonici înseşi a Imperiului.(. . .)
                               Intre aceşti împăraţi , cel care prezintă personalitatea cea mai puternică şi tenace, Galerius, pare să fi avut toată conştiinţa vechiului dac, inamic ereditar al Romei. Se cunosc prin mărturii contemporane ale lui Lactanţiu (comentate de H.Gregoire în Byzantion, dar trecute cu vederea de istoricii români) motivele personale şi impulsul ireductibil care îl împingeau  pe acel dac la violenţă, împotriva Imperiului căzut în mâinile lui. Fiu din mamă transdanubiană = adoratoare a divinităţii munţilor= şi dedicat el însuşi acestui cult, caree nu poate fi altul decât al lui Zamolxis, Galeriu e tipul rebelului ieşit din acei munţi, unde viaţa ciobănească păstrase întotdeauna ideea libertăţii barbare, inamică oricărui Imperiu. Ajuns Cezar şi apoi împărat fostul cioban, fidel credinţelor lui strămoşeşti, originii lui sociale şi instinctului poporului său, îşi întoarce legiunile împotriva Italiei, cu hotărârea – afirma Lactanţiu de a şterge până şui amintirea Romei.’’
                               Fără comentarii !

"ROTUNDA " LUI GALERIU

 Fragment din "Revanşa Daciei", Cornel Bîrsan, 

mai multe amănunte în lucrarea: "Istorie Furată, Cronica Românească de Istorie Veche"





Ion Creangă , origine Maramureşeană, descendent din familia Voievodală Bârsan, via Valea Ilvelor, jud. Bistriţa - Năsăud

Ion Creangă, descendent al familiei Bârsan din Maramureş


     Teodor Tanco în lucrarea sa Lumea Transilvană a lui Ion Creangă face afirmaţia că Ion Creangă este de origine maramureşeană (Lumea Transilvană a lui Ion Creangă).
      Pe ce se bazeaza autorul carţii mai sus menţionată ?
      Între anii 1763 – 1764 în circumscripţia militară din Ilva Mare (jud.Bistriţa – Năsăud) este pomenit  un Ştefan Creangă, fiu al Titianei a Kranki (Titiana a lui Creangă). Acestă femeie, este menţionată în registrele maghiare de impozitare a populaţiei încă din anul 1748. Statutul ei social o indică ca şi văduvă “eorum viduae” şi moştenitoare ereditară a pământurilor din Maieru “Titiana a Kranki hic specificati foeni Curus 2. Jure Hereditario posidet in Major “ (Titiana a lui Creangă, aici menţionată, posedă în Maieru, prin drept de moştenire, un loc de 2 care de fân).
       Ulterior, Ştefan Creangă, avea să-şi adauge la numele de Creangă şi cognomenul de “Bârsan”, dorind, să arate că este descendentul acestei familii. 




        Înrolat în regimentul grăniceresc de la Năsăud, avea să dezerteze în anul 1764; documentele militare specifică locaţia “fugii” lui: ausfugitivus in Moldaviam. Trecut în Moldova, Ştefan va genera familia Creangă, fiind stră-stră-bunicul Smarandei, mama lui Ion Creangă.
          Ce ne releva cele trei informaţii?
             În afara de faptul că:
·         mama lui Ştefan Creangă provenea din familia Bârsan, fie ea din Maramures, fie din spiţele refugiate în Tara Bârsei, fie din cele din Ţara Făgăraşului;
·         familia Creangă din Maieru era familie veche de traditie cu drepturi ereditare de transmitere a dreptului de proprietate a terenurilor;
·         Ştefan Creangă se mândrea cu ascendenţa mamei lui, odata ce îşi acorda cognomenul de “Bârsan”;
·         Etimologia numelor Bârsan şi Creangă au acelaşi substrat arboricol : pădure, codru, creangă, coaja sau scoarţa.

Fragment din lucrarea: Istorie Furată - Cronică Românească de Istorie Veche
                                                                                                                     (Cornel Bîrsan)


duminică, 18 august 2013

File din istoria veche a Bistriței -

Istoria veche a Bistriței

..... Intre anii 1243 - 1280 (dupa invazia tatara din 1241-1243) viata sociala şi economică începe să prindă avânt în Transilvania, astfel încât documentele vremii pomenesc despre ridicarea unor localităţi la rang de oraşe precum: Ocna Sibiului (1263), Bistriţa (1264, 16 iulie), Hunedoara (1265), Mediaş (1267), Deva (1269), Braşov (1271), Blaj (1271), Târnăveni (1278), Sighişoara (1280), Agnita (1280) s.a.
Pe fondul încercării convertirii populaţiei de pe Valea Bistriţei şi a Năsăudului la catolicism, în Bistriţa se construieşte între anii 1268 - 1280 o biserică Franciscană. Biserica iniţială care avea ca protector pe Sf. Nicolae fusese arsă şi distrusă în timpul invaziei tătare din anul 1241. Construită iniţial în stil gotic, de-a lungul timpului va suferi modificări. Secolul al XVIII-lea aduce transformări majore: nava a fost modificată în stil baroc şi de asemenea s-a construit un cadran solar, pe unul din stâlpii de consolidare ai clădirii. În prezent această biserică este Catedrala Protopopiala Ortodoxă din Bistriţa. “ *(1)


Un alt oraș menționat la începutul secolului XIII este Bistrița. Prima mențiune este din jurul anilor 1203, legată de “întemeierea” lui, făcută de către coloniștii franci veniți din Valea Moselei, Principatul Luxemburg. În anul 1206, orașul va fi recolonizat cu sași și ulterior, ridicat la rangul de comitat, în anul 1222.
Legat de “întemeierea” sa, într-un document din anul 1295 se menționează însă, că la venirea primilor coloni, în 1203, aici exista o populație română destul de numeroasă, organizată într-o localitate de tip rural, cunoscută sub numele de Villa Latina. Lângă această localitate, colonii aduși de către coroana maghiară și-au întemeiat, la rândul lor, o nouă localitate pe care au numit-o Rossmarct. Cetatea Bistriței s-a format prin unirea celor două sate.
Nosen pe Bistrița !
Partea de jos a orașului, locuită de români, avea să fie numită în documentele ulterioare, Klein Wall(ac)dorf (micul sat valah) sau Alsowalldorf (satul valah de jos). Primii conducători administrativi ai cetății sunt amintiți în anul 1274, “magister” Paulus de Rodna și Bistrița (Bysterce) și în 1295, “magister” Vivianus.
În timp însă, sașii își vor extinde autoritatea asupra întregii localități, impunând până și numele cetății: Nossen, “al nostru”, în locul celui mai vechi de Bistrița ! Românilor, cu timpul, le-au fost restrase drepturile, interzicându-le construcția bisericilor sau chiar să le repare pe cele ruinate, să participe la breslele orașului și la conducerea lui, ajungând chiar să fie alungați din cetate.
Aceste fapte ale sașilor, sprijiniți de coroana maghiară, vor conduce, de-a lungul timpului, la escaladarea unui numeros șir de conflicte între români și sași: “Oamenii care locuiesc pădurile, ... nu îi lasă în pace pe noii locuitori, stau la pândă prin tufișuri și năpustindu-se asupra bărbaților germani, îi ucid, răpindu-le oile și dând foc satelor lor.” (Kisch Oscar – Evenimente mai însemnate din istoria Bistriței și ținutul Nossen).” *(1)
Turnul Dogarilor
Este demn de menţionat însă că documentele care prezintă colonizarea ţinuturilor din actualul judeţ Bistriţa – Năsăud cu coloni, fac precizarea că aceşti coloni şi-au întemeiat aşezări lângă localităţile valahe, existente, la venirea lor. (!) Şi ca dovadă că aceştia au fost de multe ori considerati “venetici” putem aminti veşnica dispută istorică dintre valahi, pe de o parte, şi maghiari şi saşi, pe de alta parte, atât pe Valea Someşului cât şi pe Valea Bistriţei şi în ţinuturile învecinate. “ *(1)

Istoria Bisericii Evanghelice din Bistrița

Sub zidurile actualei biserici se află fundațiile lăcașului de cult ridicat de primii coloniști sași Cel dintâi paroh atestat documentar a fost Johannis plebanus de Bystricia care figurează în registrele de evidență ale dijmelor papale pe anii 1332 - 1333. Prosperitatea economică datorată unei activități meșteșugărești și comerciale tot mai active, precum și înlesnirile majore acordate bistrițenilor de către regina Elisabeta, mama împăratului Sigismund de Luxemburg, au încurajat cetățenii să înalțe o nouă biserică. Zidirea noii biserici, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, a dus la ridicarea unei bazilici romanica cu trei nave, având un cor poligonal și două turnuri ce flancau intrarea principală a peretelui nordic al corului, ce va fi lărgită după mijlocul secolului al XVI-lea. 
       Într-o a doua etapă, biserica a fost reconstruită în stilul unei bazilici gotice: navele sunt despărțite prin stâlpi octogonali, care au luat, odată cu refacerea bolților din veacul al XVI-lea, în partea superioară o formă cilindrică. În biserică și în cimitirul perimetral au fost ridicate mai multe altare și capele amintite în documentele vremii. Un exemplu în acest sens este un altar închinat apostolilor Petru și Pavel ce a fost ridicat în biserică la 1499. 
     O a treia etapă de construcție începe în 1475 și este finalizată în 1520. Biserica devine o biserică hală în stil gotic. Așa cum figurează în planurile mai vechi ale orasului, avea o incintă de zid pe al cărui traseu va începe în anul 1487 edificarea unui turn de apărare și supraveghere a orașului. Includerea turnului în corpul bisericii va duce la demolarea turnului nordic și ridicarea unui turnuleț cu scară în spirală prin care se asigură un acces independent spre turnul nou construit. Între acesta și turnul orașului s-au păstrat două ferestre din vechea fațadă din secolul X. În 1478, după demolarea unuia dintre cele două turnuri ale bazilicii romanice, s-a început construirea, alături de turnul păstrat, a unui nou turn care era inițial plasat în afara zidurilor bisericii și care va fi legat, prin lucrări de zidărie și tâmplărie, abia în 1487. De la început, turnul a aparținut orașului, rolul lui fiind preponderent acela de pază și supraveghere în vremuri de primejdie, dar mai ales ca loc de observare a izbucnirii unor incendii. Turnul a fost construit în mai multe etape: în 1487 s-a ajuns până la mijlocul etajului al doilea, după cum arată cifra 1487 săpată pe peretele exterior nordic, anul 1509 este săpat apoi la marginea superioară a peretelui nordic la etajul trei, la nivelul patru este înscris anul 1513, iar la etajul ultim al cincilea este menționat anul 1519, deși lucrările vor fi finalizate, așa cum reiese din registrul de socoteli al Primăriei, abia în 1544. Concomitent a fost montat în turn un ceas care la 1521 era în reparație și căruia, la 1570 i se vopsea cadranul și i se aureau limbile pentru o mai bună vizibilitate.

     În anul 1533, episcopul Transilvaniei răspunde pozitiv dorinței enoriașilor din Bistrița de refacere a bisericii. În această etapă constructivă vechiul plan bazilical face loc unei desfășurări planimetrice de tip hală. Pentru finalizarea acestor lucrări se încheia, la 17 ianuarie 1560, un contract între consiliul orășenesc și arhitectul Petrus Italus, originar din Lugano pentru refacerea și consolidarea bisericii parohiale, în valoare de 3000 de florini. Încheiate în anul 1563, după cum consemnează și inscripția de pe aticul portalului vestic, lucrările meșterului elvețian au încorporat în structura și aspectul bisericii parohiale din Bistrița elemente noi ale limbajului plastic renascentist. Cu această ocazie, fațada vestică se schimbă fundamental prin construirea unui pilon de zidărie de dimensiuni impresionante care își are corespondența în spațiul polonez - de unde și denumirea de atic polonez.


Stranele Bisericii Evanghelice din Bistrița sunt o capodoperă a mobilierului renascentist din Transilvania. Ele au fost realizate de meșterul Johannes Begler în secolul al XVI-lea. Stranele de la Bistrița sunt prevăzute cu un amplu coronament în formă de baldachin și sunt decorate cu intarsii geometrice. “*(2)

Incendiul din 1857

În anii următori biserica nu mai cunoaște refaceri majore, dar în urma incendiului din 1857, când este distrus acoperișul și ceasul turnului, va fi refăcut ultimul etaj al acestuia în stilul neogotic. Ultima renovare a monumentului s-a realizat în 1926 după planurile arhitectului Hermann Phleps din Danzig. Atunci a fost zugrăvit în culoarea actuală interiorul și a fost introdusă lumina electrică. “ *(2)


Incendiul din 2008


Pe data de 11 iunie 2008, orele 19, ora locală, a izbucnit un incendiu la baza turnului bisericii. Ceasul din turn era oprit la ora 18:05, dar mecanismul ceasului fusese scos datorită renovării turnului. Din cauza schelelor din lemn de brad în care era îmbrăcat turnul, focul s-a extins rapid până sus. Schelele din lemn de brad au fost proiectate de prof.dr.ing. Szabo Balint de la Universitate Tehnica Cluj Napoca, Facultatea de Arhitectură și Urbanism. (Proiectul includea lemn ignifugat, însă la licitație primăria a renunțat la această soluție din cauza costurilor „prea mari” și relativei inutilități. Lemnul ignifugat ar fi putut rezista la incendiu 15, maxim 20 minute.) În mai puțin de o jumătate de oră acoperișul turnului, precum și acoperișurile a trei dintre turnurile mici care reprezentau dreptul de judecată al orașului medieval (cunoscut în limba latină drept ius gladii) s-au prabușit. Pagubele au fost estimate de evaluatori la peste un milion de euro.
Conform declarațiilor comisarului șef Sidor Bodescu, șeful Inspectoratul Județean de Poliție Bistrița-Năsăud, vinovați de producerea incendiului sunt trei copii, cu vârste cuprinse între 12 și 15 ani, care se ocupau cu colectarea fierului vechi.” *(2)

Prezent 2013


Poze vechi si noi cu orașul  Bistrița pe:

                                       http://kotib.ro/bistrita100.htm

Surse:
*(1) - Istorie Furată.Cronică Românească de Istorie Veche - Cornel Bîrsan
*(2) - Wikipedia 

Manifestare:

Zilele Municipiului Bistrița - Biserica Evanghelică, simbolul Orașului nostru de 450 de ani , 23 - 25 august 2013 !