vineri, 27 februarie 2015

ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI pâna in secolul al XV-lea (partea a V-a) - RADU NEGRU VODĂ (continuare) !

Radu Negru Vodă (1291 – 1315), Intemeietorul Tării Romaneşti !

         Care au fost cauzele trecerii lui Radu Negru Vodă din Ţara Făgăraşului şi Amlaşului, cel pomenit în cronică ca mare „herţeg”, termen germanic preluat de maghiari, cu sensul de mare domn sau  principe, termen utilizat şi de Mircea cel Bătrân, în actele domneşti.
         Pentru a putea întelege mai bine acest eveniment vom analiza situaţia existentă în Transilvania, la sfârsit de secol XIII.
          Pe fondul vechilor neînţelgeri dintre românii şi maghiarii din Transilvania între anii 1285 şi 1290 acestea se transforma în conflicte armate. Refuzarea constanta de a acorda drepturi populaţiei româneşti, începerea restrângerii autonomiei voievodatelor şi cnezatelor româneşti, privilegii speciale acordate celorlalte 3 naţii favorizate, maghiari,secui şi saşii,, vor duce la generarea unor adevărate războaie civile.  Toate acestea vor culmina cu anul 1290 când însuşi voievodul Transilvaniei, Roland Borşa, se revoltă împotriva regelui maghiar. Borşa împreună cu fraţii săi, şi sprijiniţi de o parte de nobili români si cumani, organizează o ambuscadă şi îl asasinează pe regele Ladislau al IV-lea (1272 – 1290), la Cheresig, localitate în actualul judeţ Bihor. Fratii Borsa sperau în câstigarea unei autonomii totale a Transilvaniei faţă de coroana maghiară sau chiar a separării de acesta.
        În timpul acestor confruntări este mai mult ca sigur că va fi implicat şi Radu Negru, voievodul Ţării Făgăraşului. Se pare însă că implicarea lui se va dovedi foarte ostilă regelui maghiar Andrei al III-lea (1290-1301), astfel încât împotriva lui se va demara o campanie de intimidare. Magistrul Ugrinus, supusul regelui va solicita în  faţa Adunării Obşteşti a Nobililor, a Saşilor, Secuilor şi Olachilor, întrunită în a şasea duminică înainte de Paşti a anul 1291  la Alba Iulia, restituirea a două moşii din Făgăraş şi Sâmbata, de care fusese candva deposedat (Ioan Cavaler de Puşcariu - Ugrinus, 1291). Andrei al III-lea, având ca motiv, plângerea supusului maghiar va restitui acestuia cele două moşii, anulând în acelaşi timp autonomia Ţării Făgăraşului, aceasta fiind trecută în posesia coroanei maghiare. Edictul emis de cancelaria regală în primavara anul 1291 este primul document care face referire indirectă la Negru Voda, şi la conflictele existente în acele timpuri între români şi maghiari.
         Voievodul Ţării Făgăraşului devine persoană non-grata, având de ales, între a fi închis de către regele maghiar sau a merge pe calea surghiunului.
         Acesta este momentul prezentat de către cronicarii români, Voievodul Ţării Făgăraşului şi Amlaşului, Radu Negru, însoţit de supuşii lui, trec graniţele Transilvaniei şi se asează în Ţara Românească, in vara-toamna anului 1291.
        De ce nu specifică cronicile maghiare nici o reacţie la un asemenea gest al voievodului român, deoarece anul 1292, aduce o nouă mare invazie tătară care devasteaza sudul Ungariei şi Banatul de Severin. Ocupat cu invazia tătară, regele Andrei, nu va mai avea resurse să intervină pentru a-l urmări şi pedepsi pe Radu Negru şi supuşii lui.   
          Acceptarea în Muntenia a lui Radu Negru Vodă s-a facut în baza bunei relaţii existente, din timpuri, între românii de pe ambele laturi ale Carpaţilor. Un fenomen similar se va produce şi  în Moldova, unde Dragoş Vodă va fi acceptat de către conducătorii locali, chiar dacă acesta venea în numele coroanei maghiare, dar era maramureşan, vorbitor de limbă română.
       Existenţa acestui Radu Negru, Herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului va fi cheia, pretenţiei, ulterioare a viitorilor Domni ai Ţării Românesti de a-şi justifica dreptul de proprietate asupra celor doua provincii româneşti din Transilvania. Pentru că altfel nu se poate explica acest fenomen, regii maghiari niciodată nu au daruit provincii, ci doar le-au luat în proprietatea lor.
      Letopiseţul Cantacuzinesc face precizarea că „decălecatul” şi „intemeierea” ţării a fost de lungă durată. Cronica menţionează întemeierea oraşelor Câmpulung şi Argeş, construirea de biserici şi de case domnesti, extinderea teritoriului până la apa Siretului şi la Brăila, întemeierea unor orasă şi sate în zona Dunării. Toate acestea nu s-au putut realiza într-un an sau doi, iar cronicarul face specificaţia că acestea sau făcut pe toată durata domniei lui Radu Negru Voievod : „ şi au domnit ani 24 ” . Dăca facem un simplu calcul matematic, adunat la anul descalecatului 1291, 24 de ani ne rezulta 1315. Stim sigur din documente ca in anul 1317 , Basarab I era domn al Tarii Romanesti, cea ce ne duce la identificarea anului din care devine domn, 1315.

Paftaua lui Negru Vodă

       Pe ce ne argumentăm aceste afirmaţii ?
       Cronica rimată a lui Ottokar vorbeşte depre luptele interne, pentru ocuparea tronului după moartea regelui Ungariei,  Wenceslav al III-lea de Boemia (1301 – 1305), asasinat la vârsta de doar 17 ani în timpul unei călătorii în Polonia. În lupta celor doi candidaţi la tronul Ungariei, Otto al III –lea de Bavaria şi Carol Robert de Anjou, va interveni şi puternicul voievod al Transilvaniei , Ladislau Kan. După doi ani de domnie a lui Otto al III de Bavaria (1305 – 1307) acesta intră în conflict cu Ladislau Kan, în anul 1307,  care-l ia prizonier şi-l trimite în prizonierat lui Radu Negru Voda, “domn (Herr) peste ceilalţi” şi al cărui ţinut se numea “ţara valahilor” (Walachen lant).
       Este mai mult ca sigur, ca încredinţarea prizonieratului lui Otto de Bavaria, lui Negru Vodă sa făcut pe considerente de încredere. Ladislau Kan îl cunoştea pe Radu Negru încă din timpul evenimentelor mai sus menţionate, petrecute între anii 1285 si 1291. Acest fapt denotă din nou legaturile existente între cele doua provincii şi conducători lor români. Să amintim că în urma morţii lui Ladislau Kan, fii acestuia se vor refugia în Ţara Românească în timpul lui  Basarab I.
      Cronica lui Ottokar mai specifică şi faptul că domnul Valahiei, la un oarecare timp de la acest eveniment s-ar fi imbolnavit, şi ar fi murit, poporul considerând acest lucru ca o pedeapsă divină împotriva nedreptăţii şi cerând eliberarea prizonierului. Să nu uităm însă că cronicarul era de origine germană, şi a incercat să-i creeze o aura romantică conationalului său, Otto de Bavaria.
       Prin informaţiile date de acest cronicar , corelate cu Letopiseţul Cantacuzinesc, se confirmă, anul 1315, ca ultim an al domniei lui Radu Negru Voievod şi prim an al domniei lui Basarab I.
       În ajutorul celor afirmate vom reaminti eroarea produsă cu ocazia refacerii inscrisului pisaniei de pe frontonul Bisericii de la Câmpulung :  “Biserica s-a început, s-au zidit şi s-au săvârşit de bătrânul şi preamilostivul creştin Radu Negrul Vodă, carele au fost din început descălecători Ţării Româneşti şi din început au fost zidită această sfântă dumnezeiască biserică, când au fost cursul anilor de la Adam „< şase mii opt sute douăzeci şi trei (6823 = 1315).> .  
     Cronica menţionează că la începutul descălecatului, Radul Negru Vodă, poruncise construcţia unei biserici la Câmpulung, iar apoi la Curtea de Argeş. Anul începerii acestor construcţii este anul 1291 sau1292. Anul terminării construcţiei bisericii este 1315, an inscripţionat pe pisanie.
        O altă confirmare a prezenţei lui Negru Vodă în Ţara Românească este  existenţa unei pietre tombale din Biserica Catolică din Câmpulung, pe care este menţionat comitele săsesc al oraşului. Inscripţia făcută în anul 1300, şi care este cel mai vechi document epigrafic medieval din Ţara Românească, are următorul text: "Hic sepultus est comes Laurencius de Longo-Campo, pie memorie, anno Domini MCCC." ("Aici este înmormântat comitele Laurențiu din Câmpulung, spre pioasă amintire, în anul Domnului 1300."). 
        Cine este acest comite ? Cum apare un comite sas la Câmpulung în tinutul Argeşului?
        Letopiseţul Cantacuzinesc face afirmaţia că Radu Negru la trecerea lui în Ţara Românească a fost însoţit de “mulțime noroade: rumâni, papistași, sași, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao”. 
        Radu Negru a fost însoţit în afară de români şi de alte persoane aflate în conflict cu coroana regală fie că au fost unguri sau saşi. Pentru „Intemeierea” ţării,  Radu Negru avea să se sprijine pe cnezii şi voievozii munteni, dar şi pe oamenii lui fideli din Ardeal, indiferent că erau maghiari, saşi sau români ardeleni. Conspiraţiile vremii şi asasinatele frecvente nu iî confereau acestuia încredere în orişicine. Numirea lui Laurencius cel numit de Longo-Campo în functia de comite (primar)  al orasului s-a facut în baza cunoaşterii lui si a priceperii acestuia în problemele administrative ale noii comunităţi.
       O alta confirmare a existenţei unui stat valah, în jurul anilor 1300, condus de către un principe valah, ne-o ofera istoricul bizantin Nicefor Gregoras (cca. 1295 - 1360) care în lucrarea sa " Istorii Bizantine ", elaborată în 37 de cărţi, scriind despre regele Serbiei, Ştefan Milutin, (1282 - 1322) şi care a trăit între anii 1253 - 1321, nu uita să specifice despre necazurile matrimoniale ale acestui domnitor: " Ştefan Milutin peţi cam pe la 1300 pe Evdochia, sora Împăratului Andronic, cerere care aduse pe Împărat în mare încurcătură, fiindcă, de şi el ţinea la prietenia regelui, sora lui însă refuza să-l iee în căsătorie, deoarece regele fusese căsătorit încă de trei ori. Cu cea d'intâi femeie, fiică principelui Valahiei, nu trăise decât puţin timp şi o retrimise în patria ei. Luând în căsătorie pe sora soţiei fratelui său, pe care o scoase dintr-o mănăstire; dar biserica nevoind să recunoască legitimitatea unei atare însoţiri, principele fu nevoit s'o lepede curând după aceea, si el lua în căsătorie pe fiica domnului Bulgariei, Sfendislav; dar răcindu-se iubirea şi către aceasta din urmă, căuta acuma o incuscrire mai strălucită" (A.D.Xenopol - Istoria Românilor din Dacia Traiană).
        Cronicarul bizantin nu face confuzie între Valahia şi Vlaho-Bulgaria. Conducătorul Valahiei este numit principe, "herţeg" în limba maghiară, aşa cum este prezentat Negru Vodă în toate documentele. Interesant este însă faptul ca deformarea numelui personajelor apare şi la Gregoras, ţarul vlaho-bulgar, Teodor Sviatoslav (1300-1322) este prezentat sub numele de "Sfendislav",  deformări practicate şi de alţi scriitori şi copişti în documentele timpului, legat de numele Negru Vodă, care în documentul maghiar de la anul 1332, este menţionat prin numele tatălui său, Tihomir.
       Menţiunea lui Gregoras despre principele Valahiei, ne aduce o informaţie foarte importantă, existenta unei fiice a lui Radu Negru Vodă, a-l carui nume nu-l cunoaştem din păcate.
       În ajutorul celor prezentate mai sus vine şi informaţia dată de către Nicolo Luccari, cel care scria, în anul 1352 urmatoarele: "Negro Voeuoda di natione Ungaro padre di Vlaico nel 1310 s'era impadronito di quella parte di Valachia" respectiv, Negru Vodă, de naţiune ungară, tatăl lui Vlaicu, cucerise la 1310 acea parte din Valahia.
      Se confirmă din nou durata domniei lui Radu Negru, Luccari , specificând clar că în anul 1310, domn al Ţării Româneşti era încă Negru Vodă, şi nu Basarab I. Cronicarul îl identifică pe Negru Voda ca fiind de "naţie" maghiară, adică român supus coroanei maghiare.
          Legat de fiul lui Radu Negru, Vlaicu, istoricii actuali afirmă că Luccari ar fi făcut o confuzie, atribuindu-i nepotului lui Basarab, fiul lui Alexandru Nicolae, pe nume Vladislav I, numit în istorie şi Vlaicu-Vodă, identitatea fiului lui Negru Vodă, Basarab. Ori Vladislav I avea să domnească între anii 1364 – 1377, ani ulteriori scrierii lui Luccari. Basarab este pomenit doar în cronicile maghiare cu acest nume, Luccari îl numeste Vlaicu, iar în cronicile sârbeşti este numit Ivancu Basarab (conform lui A.D.Xenopol). Care este numele adevărat defapt ?
    Aceasta atribuire de nume se va întâmpla şi în cazul lui Negru Vodă, care va fi amintit în diplomele maghiare sub forma de Tihomir - Tocomerius, forma latinizată, numele tatălui său.
       Un fapt de care trebuie să ţinem cont este filiaţiunea bunic - nepot. Nicolae Basarab îşi va numii fii, Vladislav (Vlaicu), Radu şi Nicolae. Conform tradiţiei vechilor români, foarte încetăţenit şi la domnitori, copii sunt botezati cu numele bunicului sau străbunicului. Astfel Nicolae Basarab şi-a botezat un fiu cu numele bunicului său, Radu, după Radu Negru Vodă, un altul cu numele de Vlaicu, dupa numele tatălui, Vlaicu Basarab, cunoscut de sârbi si sub numele de Ivancu, si, al treilea dupa numele lui, Nicolae.
   
Inelul lui Radu Negru Voda
       “ Originea ardeleană a întemeierii statelor noastre dunărene e de asemenea un fapt ce trebuie reţinut, confirmat în mod precis în cazul descălecatului Moldovei, pomenit numai de tradiţie în acel al Ţării Romaneşti… Si acolo, împrejurarea face posibila ipoteza descălecatului din Ardeal – si chiar verosimilă – este, după cum am vazut, acelaşi proces de înlaturare a valahilor din Transilvania din drepturile lor strămoşeşti, şi pătrunderea instituţiilor şi autorităţilor străine de drept feudal, sub egida Coroanei <maghiare>, în domeniul rezervat vechilor aşezări ale cnezatului şi voievodatului.
        Este logic să presupunem că un alt fruntaş al vieţii româneşti din Ardealul de miazăzi să fi făcut atunci, ceea ce ştim sigur că a facut Bogdan din Maramureş cu o jumătate de secol mai târziu. Aceleaşi cauze duc astfel în mod necesar la aceleaşi efecte, iar drumul libertăţii a fost, într-un caz ca şi în celălalt, dincolo de trecătorile munţilor…
       Nu putem afirma cu precizie că descălecătorul a fost Radu-Negru Vodă, sau dacă l-a chemat altfel; data de 1290 e foarte posibilă, dar nu avem nici un document contemporan care să o înregistreze. Ştim însă două lucruri: că în Transilvania, în ultimul deceniu al secolului al XIII-lea şi al domniei Arpazilor,în Ungaria, privilegiile şi drepturile populaţiei româneşti erau tot mai mult încălcate de noua ordine feudală. De altă parte la miazăzi de Carpaţi începuse o acţiune de regrupare şi de unire a micilor stăpâniri, risipite prin văi şi peste plaiuri. Amândouă aceste condiţiuni fundamentale ale întemeierii statului , tradiţia le cuprinde, în deosebitele ei versiuni; ea adaugă faptul , ce rezultă logic din dezvoltarea împrejurărilor, al plecării unor fruntaşi ai vieţii româneşti din Ardealul de miazăzi, peste munţi şi al ‘descălecării’ care încheagă într-o singura formaţiune de stat cnezatele şi voievodatele din dreapta şi stânga Oltului….
       Dar vechea noastră tradiţie istorică, de este să-I aflam nouă temeiuri şi să-i redăm crezare, mai are un rost, pe care la capătul acestei încercări de a o apăra împotriva tuturor criticelor care au contestat-o, nu se cuvine să-l nesocotim. Ea restituie Ardealului rolul său firesc de leagan al statului, după cum cercetarile filologice şi linguistice i-au restituit acel de leagăn al limbii şi al poporului român” (G.I. Bratianu – Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti)

   Bărăţia din Câmpulung

       Legat de întemeierea orasului Câmpulung, istoricii în general, bazându-se pe existenţa pietrei tombale care îl menţionează pe comisul sas ,Laurentius de Longo-Campo şi a Bisericii Catolice (Bărătia), pun aceasta pe seama ordinului cavalerilor teutoni.
        Nimic mai fals şi nedovedit istoric.
         După ce creştinii implicati în cruciade, au fost rând pe rând înfrânţi, Ordinul Cavalerilor Teutoni a fost nevoit şi el să părăsească Ierusalimul şi să se întoarcă în Europa.
       Regele maghiar Andrei al II-lea (1205 – 1235) îi va invita în anul 1211 să se aşeze în Ţara Bârsei. Scopul colonizării acestor călugări razboinici era asigurarea siguranţei graniţelor de la sudul şi estul Carpaţilor, nesigure datorită frecventelor incursiuni ale cumanilor, pecenegilor şi valahilor. Un alt interes al regelui era supravegherea comunităţilor valahilor din Ţara Bârsei şi încercarea convertirii acestora la religia catolică.
         Pe fondul creşterii puterii lor în zonă şi a dezvoltării unor relaţii foarte apropiate cu regele german Frederic al II-lea (1198 – 1250)  şi cu papa Honoriu al III-lea, aceştia au început să se desolidarizeze faţă de regele Ungariei, tinzând spre creerea unui stat monastic independent, pus doar sub autoritatea papei. În urma acestui fapt şi a existenţei unor conflicte de natură economică si administrativă cu comunităţile săseşti şi valahe, regele Andrei al II, îi expulzează din Transilvania în anul 1225 pe Cavalerii Teutoni.
       Ordinul se va stabili în Polonia unde vor înfiinţa un puternic stat monastic care în timp va ajunge să ameninţe independenţa Poloniei. În anul 1410 la 15 iulie o puternică coaliţie formată din polonezi, lituanieni, ruşi, ruteni, tătari şi un detaşament de călăreti moldoveni trimişi de Alexandru cel Bun, vor purta o răsunătoare victorie asupra Cavalerilor Teutoni, în bătălia dată la Grunwald.
          Unii istorici încearcă să dovedească că oraşul Câmpulung ar fi fost fondat de către Cavalerii Teutoni, fiind ulterior populat cu saşi şi maghiari. 
         Nu există nici o dovada istorică, că ordinul s-ar fi extins până în Muntenia, în zona oraşului Câmpulung. Existenţa lor în  Ţara Bârsei a fost scurtă , circa 10 ani, tinând cont că între anii 1217 – 1221 au participat  şi la Cruciada a V-a din Egipt. Fortificaţiile pe care le-au construit sau consolidat sau situat în limita Tării Bârsei, respectând astfel actul de donţie teritorial al regelui maghiar. 
       Dar care este explicaţia existenţei pietrei tombale a sasului Laurenţiu şi a Bisericii Catolice din Câmpulung.
       Am explicat mai sus că în momentul trecerii lui Radu Negru Voda, la 1291, din Ţara Făgăraşului în Ţara Românească, acesta a fost însoţit de mult norod: români, maghiari, saşi, secui şi alţii.
       Este corect că în momentul ctitoriri unei Biserici Ortodoxe la Câmpulung , domnitorul să permită aliatilor lui de origine catolică (unguri, saşi, secui) si constuirea unei Biserici Catolice, biserica denumita în decursul timpului de cloaşter, de la germanul “kloster” care înseamnă, mănăstire.



       Un alt argument la fel de solid este şi faptul că un document românesc confirmă ca această Biserica Catolica fusese ctitorită de către Doamna Marghita, soţia lui Radul Negru Voievod. Pe ce se bazeaza aceasta afirmaţie. În anul 1656, judele Gherghina a fost desemnat să cerceteze plângerea călugărilor contra pârgarilor şi a bătrânilor din oraşul Câmpulung cu privire la dreptul de proprietate asupra bisericii. Argumentul călugărilor , a fost un document, autentificat cu pecetea lui Negru Voda în care se preciza că : “această Biserică care se cheama Cloaşter o au făcut doamna Marghita, doamna Negrului Voievod”  şi le-a fost acestora trecută cu drept de proprietate.  Hotărârea judelui avea să fie adusă la cunoştiinţă domnului acelor vremuri, Constantin Vodă Şerban (1659 – 1661) : “ < călugării > le avea Beserica de milă de la răposata doamnă Marghita, care au fost catolică, a răposatului Negru Voievod”.
        Un alt argument privind ctitorirea biserici în timpul lui Negru Vodă este şi denumirea dată acesteia: Bărăţia. Cuvântul “bărătia” provine din limba maghiara “barat” cu sensul de: prieten,  termen derivat din slavonul “brat” care înseamnă “frate” . Acest termen provine de la denumirea ordinului dominican “ Ordo fratrum Radicatorum” şi ordinul franciscan “ Ordo fratrum Minorum, aceştia fiind cele doua grupări monahale care au ridicat biserici catolice în Transilvania, Moldova şi Muntenia. De la denumirea lor “fratrum” , promovat de maghiari prin cuvantul “barat”, toate mănăstirile catolice din sud şi est de Carpaţi au fost denumite de populatia băştinaşă “bărăţii”.
      Să nu uitam că în anul 1327, Papa Ioan al XXII-lea (1316- 1334) îi va solicita ajutorul lui Basarab I, privind ocrotirea călugărilor dominicani împotriva ereticilor, dominicani care erau mai mult ca sigur încartiruiţi în Biserica Catolică de la Câmpulung.  
        Reiese clar că cavalerii teutoni nu au avut nici un rol în întemeierea oraşului Câmpulung şi a construirii Bisericii Catolice (Bărăţia).

Cornel Bîrsan - Istorie Furată.Cronică Românească de Istorie Veche.

        

ISTORIA TRANSILVANIEI pâna in secolul al XV-lea (partea a IX-a)

Transilvania intre anii 997 - 1241


             Moartea lui Geza şi urcarea pe tronul Ungariei a lui Ştefan I va aduce mari modificări în sistemul de organizare şi conducere al regatului. Geza I, conştient de slăbirea puterii şi a influenţei maghiare în vestul Europei în urma înfrângerii catastrofale suferite în faţa germanilor în bătălia de la Lechfeld din anul 955 şi a presiunii permanente a slavilor moravi, a căutat soluţii pentru realizarea unei alianţe favorabile prin implicarea directă a fiului său.
            Ştefan I (Szent István király „regele Ștefan cel Sfânt”) s-a născut la Esztergom în anul 975, fiind fiul marelui duce Geza şi al Şaroltei. Iniţial a fost botezat ortodox, sub numele de Voicu (Vajk în limba maghiară). În secolul al XV-lea numele Vaik apare cu precizarea apartenenţei entice “Olachis”.   Ştefan I va fi rege al regatului maghiar între anii 997 şi 1038. Trecerea lui la cele veşnice va surveni în anul 1038, la 15 august, la Szekesfehervar.
            Geza I, în anul 975/6, va cere pentru fiul său Ştefan, mâna pricipesei Gizela, fiica ducelui bavarez Henric al II-lea, viitor rege al Germaniei. Având în vedere că pricipesa germană era catolică, Ştefan va trece şi el la catolicism, fiind botezat cu numele primului martir creştin. Specialistul britanic în istoria Ungariei, C. A. Macartney, referitor la motivul creştinării lui Ştefan, face următoarea specificaţie: “Înainte de a se creştina, poporul ungar era o hoardă aflată în afara dreptului valabil atunci. Împotriva ei, un principe creştin nu avea numai dreptul, ci şi obligaţia de a porni la război. Convertirea la creştinism a făcut ca dintr-o asemenea hoardă acest popor să devină un membru al familiei popoarelor creştine, al cărui suveran destinat acestei funcţii prin harul lui Dumnezeu şi căruia ceilalţi principi nu-i puteau leza dreptul legitim fără a se încărca de un păcat”.
            Adevăratul motiv al creştinării maghiarilor era pretenţia regilor germani de a nu permite intrarea Ungariei în sfera de influenţă a imperiului bizantin şi implicit a creştinismului ortodox, ei influenţând astfel crearea şi dezvoltarea unui stat tampon catolic la frontiera dintre cele două rituri ale creştinismului. La aceasta se mai adaugă şi dorinţa Romei papale de a nu lăsa o ţară ca Ungaria să intre în sfera creştinismului oriental. Papalitatea suferise o grea lovitură pe plan religios prin adoptarea ortodoxismului ca religie de stat de către Moravia, Bulgaria şi Serbia. Papa Benedict al VI-lea avea să îşi expună neliniştea faţă de căderea maghiarilor pradă ereticilor, adică ortodoxilor.
           În acest sens, papalitatea va participa (prin reprezentanţii ei) cu mare fast la procesiunea de încoronare a regelui Ştefan I, în anul 1000, după unii istorici în anul 1001.  Acest accept al lui Ştefan va permite apariţia în regatul maghiar a unui mare val de misionari catolici din Italia, Germania, Boemia şi Polonia.   
           Imediat după încoronare, Ştefan I, conştient de faptul că regatul maghiar nu avea forţe proprii suficiente pentru supravegherea zonelor «fierbinţi», avea să înceapă un proces de colonizare a Câmpiei Panonnice şi a teritoriilor cucerite din Transilvania, respectiv Voievodatul lui Menumorut, cu hospites (oaspeţi), populaţii de origine germană şi franceză. Cum au fost motivaţi aceşti colonişti să accepte propunerea regelui maghiar? În primul rând starea materială precară a unei categorii a populaţiei, lipsa unor suprafeţe de teren care să fie cultivate, conflictele seniorale pe fondul creşterii populaţiei apusene şi în al doilea rând, dorinţa de aventură specifică descoperirii unui nou teritoriu. Coloniştii numiţi «germani» nu au venit toţi dintr-o regiune anume a Germaniei sau a Franţei şi nici măcar nu au fost toţi de acelaşi neam. Între ei întâlnim saxonii din Turingia, Bavaria, Saxonia şi Flandra, cunoscuţi sub numele de saşi şi şvabi (cei colonizaţi în Banat) şi secuii, a căror origine este incertă. Cronicile maghiare îi antedatează migraţiei lor în spaţiul carpatic, considerându-i decendenţi ai hunilor. De aici istoricii le acordă acestora o identitate cel puţin legendară, considerându-i urmaşi ai avarilor, khazarilor, pecenegilor sau cumanilor.
            Prima colonizare atestată din punct de vedere documentar este în anul 1006, când regina Ghizela de Bavaria, soţia lui Ştefan I al Ungariei donează coloniştilor germani şi teutoni două teritorii din zona oraşului Satu-Mare (Villa Zotmar), care erau incluse în regatul maghiar.
        Aceştia creează prima enclava germanică de tip ‘’marcă’’, vechi sistem de organizare germanic, diferenţiată din punct de vedere lingvistic şi juridic de regiunile din jur. Acest sistem va fi încercat ca implementare de către maghiari şi în Moldova, sub conducerea lui Dragoş Vodă.
           Regatul maghiar, sub conducerea regelui Ştefan I se va confrunta, după conflictele avute cu familia Iulienilor între anii 1002 şi 1003 şi cu voievodul de Banat, Ahtum, între anii 1000 – 1030, cu marea invazie a pecenegilor.
            Pecenegii, popor turcofon, vechi duşmani ai maghiarilor, aveau să fie puşi în faţa unor lupte interne în cadrul confederaţiei. Aceasta odată scindată, unele triburi pecenege vor ocupa zona de sud a Moldovei, o parte vor trece la sud de Dunăre, punându-se când în slujba kaganilor bulgari, când a imperiului bizantin, iar o altă parte vor imigra în Ungaria. Încă din timpul regilor maghiari Zoltan (907 – 945) şi Taksony (945 – 971), aceştia vor fi utilizaţi ca şi mercenari în armata maghiară sau colonizaţi forţat la hotarele Germaniei. 
           Primele confruntări ale populaţiei din Transilvania cu pecenegii au loc între anii 1015 şi 1020, fapt consemnat în cronica Legenda Sancti Stephani.
           Este foarte posibil ca maghiarii să fi făcut front comun împotriva acestora cu voievozii şi cnezii români din Transilvania, având în vedere că se aflau în faţa unui duşman comun, Gelu purtând cu aceştia lupte încă din anii 900 – 904.
           Acest fapt se confirmă însă în anul 1068, în timpul regelui maghiar Solomon (1063–1074), când o armată formată din maghiari şi români îi vor înfrunta pe pecenegi în bătălia de la Chiraleş (jud. Bistriţa-Năsăud). În urma acestei victorii, parte din pecenegi, cunoscuţi în cronici şi sub numele de bisseni sau paţinaki, rămaşi în viaţă, vor fi colonizaţi în Ungaria şi Transilvania sau se vor refugia la sud de Dunăre.
           Conflictul dintre maghiari şi pecenegi se va reaprinde în anul 1085, când comunităţile locale de pecenegi din Transilvania, ajutaţi de pecenegii din spaţiul extracarpatic, vor invada proprietăţile coroanei din Ungaria şi Transilvania. Regele Ladislau I (1077 – 1095) îi va înfrânge, decimându-i, cei rămaşi în viaţă vor fi alungaţi definitiv din Transilvania. 
           Dovada că maghiarii nu stăpâneau decât o mică parte a Transilvaniei, respectiv parte a voievodatului lui Menumorut, este şi faptul că abia în anul 1075, cetăţile Bihariei şi a Turzii vor intra în posesiunea coroanei maghiare, condusă de regele Geza I (1074 -1077), fiul lui Bela I (1060 – 1063). Expansiunea maghiarilor către Transilvania se va face şi militar şi religios, astfel că între anii 1075 – 1097 se pun bazele primei episcopii de rit catolic la Alba Iulia.
           În anul 1111, maghiarii reorganizează fostul voievodat al lui Menumorut sub formă de comitat şi numit comitatul Bihorului. Cu această ocazie apare prima menţiune scrisă despre un voievod maghiar al Transilvaniei cu numele de Mercurius, personaj despre care nu avem informaţii ulterioare în cronici.
           În jurul anului 1169 sunt menţionaţi fiii lui Paul, Ieronim şi Corneliu din ţinutul Sătmarului, în urma unui conflict între ei şi călugării unei mănăstiri situate pe malul râului Someş : După moartea, …. Regelui <Geza> fiii lui Paul, Ieronim şi Corneliu, fiii Mariei, au alungat din mănăstire pe abate, au pustiit mănăstirea şi au jefuit-o de toate bunurile. Drept acea domnul Luca, episcopul de Strigoniu, i-a afurisit şi cu voia regelui Ştefan, fiul lui Geza, a facut ca ei a fie cunoscuti ca afurisiti in tot regatul ” (Documente privind istoria României din veacul XI, XII şi XIII). Cauza neînţelegerilor survenite a fost, mai mult ca sigur, cuantumul pretenţiilor financiare ale abatelui faţă de supuşii săi. În acelaşi document apar şi numele câtorva sate din ţinutul Satu-Mare: Tur, Apa, Iazul, Sard, Hodoş şi Zerend. După doisprezece ani de la aceste evenimente, în anul 1181,  Petru şi Konchi, fiii lui Petru şi Achileus, fiul lui Achileus, fug de pe moşia mănăstirii în nordul ţării, probabil în Ţara Oaşului. Urmare acestui gest, regele Bela al III-lea ia măsuri pentru prinderea şi aducerea lor la mănăstire. Interesant este numele unuia dintre ţăranii revoltaţi, Achileus, nume de origine romanică. De altfel, în documentele maghiare mai apare frecvent şi numele de Antonius, purtat de unii băştinaşi transilvăneni, dovadă a originii lor latine.
          Sub regii Geza II (1141 – 1162) şi Bela III (1172 – 1196), maghiarii îşi vor accelera expansiunea teritorială şi administrativă spre centrul şi sudul Transilvaniei. Între anii 1141 – 1162 se va desfăşura a doua campanie de colonizare a teritoriilor transilvane cu saxoni, care vor fi aşezaţi, din motive de ”siguranţă’’, în zone din Satu – Mare, Sibiu , Braşov şi pe Valea Bistriţei. Primele forme de organizare sub administraţia maghiară se vor definitiva în anul 1177, când se vor constitui comitatele Alba, Cluj şi Timiş şi ulterior, comitatul Satu-Mare, în anul 1181 şi comitatul Cenad în anul 1187.
          Colonizarea saşilor nu s-a făcut în condiţii idilice. Aceştia, in decursul anilor, aveau să încerce obţinerea unei autonomii teritoriale şi religioase. Un astfel de conflict este menţionat în anul 1191, pe fondul tendinţei de a avea un organism autonom bisericesc independent faţă de episcopia Alba Iulia. În decursul timpului, conflictele dintre coroana maghiară şi saşi de acutizează, atfel că în anul 1227 saşii atacă sediul episcopiei de la Alba Iulia,  “ucigând mulţi unguri’’.           
           Anul 1200 este anul intrării definitive a părţii sudice a Banatului în cadrul coroanei maghiare, fiind reorganizată ca şi comitat, cu numele de Caraş.
           Într-un document emis de regele maghiar Emeric (1196 – 1204) în anul 1203 privind donarea unor sate bisericii din Arad, se menţionează numele localităţilor: Ciuguzăl, Ocnişoara, Sucman, Lopadea Veche, Zagăr, Silvaş, Uioara, dar şi numele unor locuitori ai acestor localităţi: Petru, Cosma, Cozma, Adrian, Iacob, Leşe, Zaharia, Beniamin, Micu, Andrei, Vodă, Acileus, Borşa s.a.  Documentul aminteşte şi de construirea Cetăţii de Baltă, cetate care va fi dăruită de Matei Corvin lui Ştefan cel Mare.
          Urmare a serviciilor făcute coroanei maghiare, cavalerul Ioan Latinul din Cisnădie este scutit de regele Emeric (1196 – 1204), în anul 1204, de toate obligaţiile, afară de participarea la oaste, primind şi favorul de a apela la judecata regelui. Care au fost aceste servicii recompensate, documentele timpului nu ne spun, dar sigur au fost de factură militară. Originea lui este foarte sugestiv explicată în document, în raport cu un alt supus al regelui, pomenit şi el, care poartă numele de Martin Teutonicul. În anul 1206, tot în urma serviciilor facute, regele Andrei II îi dăruieşte lui Ioan moşia Cwezfey şi îl scuteste pe el şi pe oamenii lui de orice dare sau vamă pentru negoţ.  Este mai mult ca sigur că Ioan Latinul a participat, în anul 1205, la campania militară a regelui Andrei II în principatul Galiţiei.

         Regii maghiari îşi vor continua, odată cu ocuparea voievodatelor şi cnezatelor, şi propaganda catolică. În anul 1202, după unii istorici, călugării catolici de la mănăstirea Igriş (jud. Timiş) vor întemeia o filială la Cârţa (jud. Sibiu) în scopul convertirii populaţiei băştinaşe. În anul 1204, printr-o scrisoare datată la 16 mai, Papa Inocenţiu al III-lea cere episcopului de Oradea să încerce convertirea marelui număr de ortodoxi din Transilvania.


                                                             Mănăstirea de la Cârţa (Sibiu)

            În anul imediat următor, în 1205, acelaşi papă Inocenţiu al III – lea aprobă trecerea sub autoritatea arhiescopiei de la Kalocsa a episcopiei ortodoxe din ţara “cneazului Bela“ (Bâlea), situată în actualul perimetru al judeţelor Hunedoara şi Alba. În localitatea Criscior din judeţul Hunedoara există Biserica Adormirii Maicii Domnului, ctitorită de către acest cneaz pe nume Bâlea Boarul, alături de soţia lui Vişa, fiul lor Iova şi nepoţii: Ştefan şi Laslău: „Robul lui Dumnezeu, ctitorul jupânul Bâlea, prezintă Mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pururea Fecioarei Maria”.

                                                                 Biserica de la Criscior
                              Biserica de la Ostrov                                                       

                                                                                              Biserica de la Strei


        Tot la sfârșitul secolului al XII-lea sunt atestate bisericile de la Ostrov, Strei și Prislop (jud. Hunedoara). Biserica de la Strei este pomenită într-un document din anul 1280, ca  existentă, documentul referindu-se la renovarea ei în urma distrugerilor făcute de tătari. Unii istorici afirmă că această biserică, precum și celelalte existente în cadrul episcopiei ortodoxe din țara “cneazului Bela“, au fost construite în a doua jumătate a sec. XIII, fapt infirmat însă de decizia Sinodului de la Buda, din anul 1280, în timpul regelui maghiar Ladislau Cumanul (1272 – 1290), prin care se interzice preoților ortodoxi să țină slujbe în biserici, să-și primească enoriașii ortodoxi în aceste lăcașuri și, mai grav, să zidească biserici ortodoxe.
         Toate aceste biserici au fost construite (ctitorite) cu mult înaintea anilor 1200, ele fiind ulterior refăcute și reconstruite, fiind distruse în timpul invaziilor maghiare, pecenege, cumane și, în timp, ale tătarilor.
           Un astfel de exemplu îl reprezintă biserica de la Densuș (jud. Hunedoara), care are un aspect „straniu și bizar”.

                                                             Biserica din Densuş

         Atingător acestei biserici, istoricii au păreri împărțite și contradictorii. Considerată cea mai veche biserică din România, în care se țin slujbe și în ziua de azi, edificiul, ca și concepție, este o construcție pre-creștină. Considerată ca fiind inițal un mausoleu închinat lui Longinus Maximus, generalul roman capturat și ținut în prizonierat de către daci, în decursul timpului, prin adăugiri constructive, s-a transformat într-o basilică creștină.
          Biserica are o lungime de 30 de metri, lățimea de 8 metri, înălțimea de 18 metri și un spațiu interior de 15 metri pătrați. Zidurile au fost construite din cărămizi cu inscripții romane, capiteluri, pietre funerare, tuburi de canalizare, blocuri de marmură, coloane și statui luate din Ulpia Traiana. Pronaosul, în formă de L, este descoperit, străjuit de patru stâlpi groși, îmbrăcați în pietre funerare. De asemenea, Masa Altarului este realizată tot dintr-o piatră funerară, dar de pe care au fost șterse literele. Deasupra se află doi lei care stau cu spatele unul la altul. Naosul este străpuns de un turn, în jurul căruia se află un spațiu îngust, acoperit cu o boltă de sprijin, iar la est se află o absidă semicirculară.
         Din punct de vedere structural este asemănătoare cu biserica din Strei, care are aceeași soluție arhitecturală și constructivă. Turnul Bisericii este construit din piatră bloc finisată, cu rol de turn de observare, iar nava bisericii este adaugată ulterior, sub formă de clădire și șarpantă în treaptă. Din punct de vedere cronologic și constructiv, se poate deduce ordinea în care s-au facut bisericile din Țara Hațegului: Densuș, Strei, Criscior și Ostrov. Ca o dovadă suplimentară pentru ipoteza noastră este și soluția constructivă a Schitului Colț (tot din jud.Hunedoara), cu aceeași structură constructivă și arhitecturală ca și bisericile din Densuș și Strei (în special turnul Bisericii).

                                                      Schitul Colţ

         Acest mod de construcție va influența ulterior concepția constructivă și arhitecturală a bisericilor construite de către sașii transilvăneni (mai ales din punctul de vedere al stabilizării construcției prin contraforți exteriori).
 
*

          Regii maghiari s-au implicat și au implicat populația valahă din Transilvania în luptele lor duse împotriva Imperiului fraților Asan. La sfârșitul secolului XII, în anul 1195, regele maghiar Bela al III-lea, aliat cu împărații bizantini, se implică în luptele duse de aceștia contra fraților vlahi (românii sud-dunăreni), Ioan și Asan. În anul 1210, după unii istorici 1213, regele maghiar Andrei II (1205 – 1235) îl trimite pe comitele Ioachim în ajutorul lui Borilă Asan. Cu această ocazie, sunt menționați, printre contingentele armatei comitelui, alături de unguri, valahii împreună cu pecenegii, sașii și secuii. Ioachim trece Dunărea și asediază cetatea Vidinului, ocupată de patru conducători cumani, răsculați împotriva lui Borilă. Comitele va ataca și asedia cetatea Vidinului, reușind să o ocupe, zdrobind armata cumanilor răsculați. În schimbul acestui ajutor, Borilă va ceda regatului maghiar o parte a regiunii Belgradului. Imediat după acest eveniment, Borilă s-a căsătorit cu una din fiicele lui Andrei al II-lea. Pentru a-și consolida alianța cu maghiarii,  Borilă face  demersurile ca să-și căsătorească fiica cu fiul regelui maghiar, eveniment care urma să aibă loc în anul 1214, dar care nu s-a mai finalizat.

           Pentru a-și apăra hotarul de sud-est al Transilvaniei, supus atacurilor cumanilor din sudul Moldovei, regele Andrei al II-lea face o înțelegere cu magistrul Ordinului cavalerilor teutoni, așezându-i pe aceștia din urmă, în anul 1221, în Țara Bârsei: „...În numele sfintei treimi una și nedespărțită, Andrei, din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, Dalmației, Croației, Ramei, Serbiei, Galiției și Lodomeriei, de-a pururea. Între semnele osebitoare ale măreției regale, semne cu care e împodobită amintirea vrednică de pomenire a înaintașilor noștri, cel mai de seamă și mai pilduitor e acela de a întinde o mână cât mai darnică oaspeților vrednici de laudă, a căror așezare se vede că e folositoare regatului și despre a căror rugăciune se știe că este prețuită de Dumnezeu. Așa se face că, mânați de o evlavioasă dorință, apucând pe urmele părinților noștri de cucernică pomenire și dorind, după trecerea acestei vieți, să împărtășim cu dânșii răsplata vieții veșnice, am dăruit cruciaților Ospitalieri ai ordinului Sfintei Marii, care pe vremi a fost la Ierusalim, iar acum, pentru că așa cer păcatele [noastre], este așezat la Acra, din dragoste frățească o țară numită Bârsa, în Transilvania între Cumani, deși este deșartă și nelocuită, ca să o locuiască în pace și să o stăpânească slobod pe veci, pentru ca prin conviețuirea cu ei să se întindă regatul nostru, iar prin rugăciunile lor milostenia noastră să fie adusă în fața lui Dumnezeu celui prea înalt, spre binele sufletului nostru și al părinților noștri. Afară de aceasta, le-am îngăduit ca, de se va găsi în sus-numita țară a Bârsei aur și argint, o parte să se dea visteriei, iar restul să rămână lor. Pe deasupra le-am lăsat pe deplin târgurile libere și vămile târgurilor din acel ținut și le-am dat voie să-și ridice cetăți de lemn și orașe de lemn ca să apere regatul împotriva Cumanilor. Mai hotărâm ca nici un voievod să nu aibă drept de găzduire la ei. I-am mai iertat de dinarii liberi și de pondere și le-am îngăduit să fie scutiți și liberi de plata oricărei dări. Să nu fie supuși judecății sau jurisdicțiunii nimănui altuia decât a regelui și să aibă dreptul de a-și alege dintre ei pe judecătorul ce-i va judeca. Iar noi am poruncit ca sus-zișii cruciați să fie așezați în stăpânirea sus-pomenitei țări a Bârsei de către pristavul nostru Fecate Juna, care a înconjurat sus-numitul ținut și l-a dat lor, împrejmuindu-l cu anumite semne de hotar, după porunca voievodului Mihail. Iar primul hotar al acestui ținut începe de la întăriturile cetății Hălmeag și merge până la întăriturile cetății Ungra și de aici merge până la întăriturile lui Nicolae, pe unde curge apa ce se numește Olt și, așa urcând pe Olt, merge până acolo unde Prejmerul se varsă în Olt; iarăși merge până la izvorul aceluiași Prejmer și de la izvorul apei ce se cheamă Timiș merge până la vărsarea apei ce se numește Bârsa; apoi, de-a lungul munților Carpați ce încing același pământ, hotarul merge până la Hălmeag. Tot acest pământ, după cum îl înconjoară sus-numiții munți și râuri, se numește Bârsa. Măcar că ceea ce noi am făcut mânați de dragoste frățească nu poate fi acoperit de uitare în fața aceluia care el însuși este dragoste, totuși din prevederile pentru viitor am poruncit ca această milostenie să fie întărită cu mărturia peceții noastre.
—Dat de mâna magistrului Toma, cancelar al curții regale și prepozit de Veszprém, în anul o mie două sute unsprezece de la întruparea Domnului, în vremea când venerabilul Ioan era arhiepiscop de Strigoniu, reverendul Bertold [arhiepiscop] ales de Calocea și Pécs, Boleslav de Vác, Cathapan de Agria, Simion de Oradea, Desideriu de Cenad, Wilhelm al [episcopiei] Transilvaniei, Gothard de Zagreb, Petru de Györ, Robert de Veszprém; pe când Poth era palatin și comite de Moson, Mihail voievod, Petru comite de Bács, Jula de Bodrog, Banco de Bihor și comite curial al reginei, Marcel comite de Kewe și comite curial, Nicolae comite de Pojon [Bratislava], în anul al șaptelea al domniei noastre”.
          Ordinul teutonilor era un ordin religios german catolic, înființat în timpul cruciadelor  la sfârșitul sec. XII la Acra, în Palestina. În urma înfrângerii creștinilor, ordinul a fost nevoit să se retragă în Europa. Oferta regelui maghiar era bine venită pentru ei, mai ales că acesta le asigura și o serie de privilegii față de populația băștinașă.
       Colonizarea lor s-a făcut în ideea convertirii forțate a populației valahe din zonă odată cu expansiunea teritorială a coroanei maghiare.
       Chiar dacă bula regală abundă de inepții și contradicții, țara fiind prezentată ca „deșartă și nelocuită”, autorul revine cu precizarea că teutonilor li s-au „lăsat pe deplin târgurile libere și vămile târgurilor” <inițial afirmase că era terra deserta>, după care insistă pe faptul că „nici un voievod să nu aibă drept de găzduire la ei„ < care voievozi ?>!  Aceste afirmații sunt, în fond, o confirmare a existenței unei populații valahe, organizată sub forma unui mic voievodat, „furat” în mod ilegal de către coroana maghiară.
      În cei 14 ani de ședere a cavalerilor teutoni în Țara Bârsei, ei au construit, cu ajutorul populației locale, numeroase cetăți de lemn și pământ fortificate, precum cele de la Feldioara, Cetatea Neagră, Cetatea Crucii, s.a. Pentru a-și asigura cele necesare traiului zilnic, cavalerii teutoni au mai colonizat în zonă un număr însemnat de țărani și meșteșugari, în principal de etnie germană, numiți ulterior sași. Primele localități înființate sau dezvoltate de către aceștia au fost: Feldioara, Brașov, Codlea, Râșnov și Prejmer.
        Cavalerii teutoni au organizat și instruit contingente de români și sași care să asigure apărarea teritoriului, stopând infiltrarea cumanilor, care controlau zonele invecinate Transilvaniei.
         Devendind din ce în ce mai puternic, ordinul și-a extins autoritatea teritorială și dincolo de munți, construind fortificații la Tabla Buții, în Pasul Buzăului și la Podul Dâmboviței. În anul 1217, în colaborare cu coroana maghiară, vor iniția construirea unui avanpost militar la est de Carpați, în cotul Vrancei, la Milcov.
          Creșterea puterii pe care o aveau le va creea iluzia obținerii unei independențe statale față de coroana maghiară. În acest scop, marele maestru al ordinului, Hermann von Salza, a solicitat sprjinul papei Honoriu al III-lea (1216 – 1227) și împăratului romano-german Frederic al II-lea (1196 – 1250 ), punându-se sub protecția lor. Acest lucru avea să-l deranjeze însă pe Andrei al II-lea al Ungariei. În anul 1225, o armată condusă de însuși regele maghiar, avea să-i înfrângă pe cavalerii teutoni și să-i expulzeze definitiv pe aceștia din Țara Bârsei.
       Sașii colonizați de către cavalerii teutoni vor rămâne, în continuare, în Țara Bârsei, însă puși fiind sub ascultarea unui conte numit de regele maghiar.
        Regele Andrei al II-lea, în spiritul donării unui bun care nu-i aparține, vezi cazul Țării Bârsei, avea să doneze, în anul 1223, moșia Cisnădioara priorului mănăstirii catolice Cârța. Documentul de danie specifica faptul că aceasta a fost luată de la români: "terra exempta de Blaccis". Aceste donații continuă în anul 1224 cu încercarea de preluare a unor păduri ale românilor și pecenegilor din zona Făgărașului: "silvei Blacorum et Bissenorum".
       În vederea restabilirii relațiilor acutizate dintre coroana maghiară și sași, regele Andrei al II-lea acordă numeroase privilegii sașilor stabiliți în zona Orăștie–Baraolt, reorganizandu-i sub forma unui comitat condus de un conte. În același timp, așezările săsești din centrul și nordul Transilvaniei sunt unite într-o nouă unitate administrativă, sub conducerea judelui de Hermannsdorf (Sibiu), care va purta numele de „Provincia Cibiniensis”. Din aceasta uniune nu vor fac parte însă Țara Năsăudului și Țara Bârsei, teritorii locuite preponderent de catre români.
      Între anii 1228 și 1233, regele maghiar Andrei II (1205 – 1235) transformă fortăreața Severinului în cetate, luând astfel naștere Banatul de Severin, ca “marcă” de apărare, organizată ca un sistem defensiv și, în același timp, ofensiv, îndreptat contra expansiunii bulgare. Banatul de Severin, menționat în cronicile maghiare sub forma “Terra Zeurino”, Țara Severinului cuprindea Carașul, Țara Hațegului, Țara Amlașului și partea vestică a Olteniei (părți din Mehedinți, Gorj și Vâlcea). Primul ban al Severinului este Luca, menționat în documentele cancelariei regale maghiare în anul 1233. Securizarea zonei va atrage după sine un mare aflux de valahi, cumani, maghiari și saxoni, astfel încât în anul 1238, regele maghiar  Bela IV (1235 – 1270) solicită papei Grigore al IX-lea înființarea unei Episcopii latine a Severinului, dar care va fi instituită abia în anul 1382.
     Interesant de amintit este faptul că în această perioadă istorică se vor face primele mențiuni medievale ale oraselor Sibiu (1192), Timișoara (1212), Satu-Mare (1213), Orăștie (1224), multe dintre ele aflate sub administrație săsească sau șvabă.
      O mențiune interesantă, care se merită a fi amintită este existența unei localități din comitatul Crasna (Sălaj), în anul 1208 și ocupația principală a locuitorilor ei: vânătorii de bouri din satul Ip“. Ceea ce ne confirmă în acele vremuri, bourii încă hălăduiau și în Transilvania, nu doar în Moldova. Vânătorii pe nume Anania, Azarie și Misail îi solicită regelui Andrei al II-lea (1205 – 1235) acordarea ținutul Dendas.
     Un alt oraș menționat la începutul secolului XIII este Bistrița. Prima mențiune este din jurul anilor 1203, legată de “întemeierea” lui, făcută de către coloniștii franci veniți din Valea Moselei, Principatul Luxemburg. În anul 1206, orașul va fi recolonizat cu sași și ulterior, ridicat la rangul de comitat, în anul 1222.
      Legat de “întemeierea” sa, într-un document din anul 1295 se menționează însă, că la venirea primilor coloni, în 1203, aici exista o populație română destul de numeroasă, organizată într-o localitate de tip rural, cunoscută sub numele de Villa Latina. Lângă această localitate, colonii aduși de către coroana maghiară și-au întemeiat, la rândul lor, o nouă localitate pe care au numit-o Rossmarct. Cetatea Bistriței s-a format prin unirea celor două sate.
     Partea de jos a orașului, locuită de români, avea să fie numită în documentele ulterioare,  Klein Wall(ac)dorf (micul sat valah) sau Alsowalldorf (satul valah de jos). Primii conducători administrativi ai cetății sunt amintiți în anul 1274, “magister” Paulus de Rodna  și Bistrița (Bysterce) și în 1295, “magister” Vivianus.
        În timp însă, sașii își vor extinde autoritatea asupra întregii localități, impunând până și numele cetății: Nossen, “al nostru”, în locul celui mai vechi de Bistrița. Românilor, cu timpul, le-au fost restrase drepturile, interzicându-le construcția bisericilor sau chiar să le repare pe cele ruinate, să participe la breslele orașului și la conducerea lui, ajungând chiar să fie alungați din cetate.
       Aceste fapte ale sașilor, sprijiniți de coroana maghiară, vor conduce, de-a lungul timpului, la escaladarea unui numeros șir de conflicte între români și sași: “Oamenii care locuiesc pădurile, ... nu îi lasă în pace pe noii locuitori, stau la pândă prin tufișuri și năpustindu-se asupra bărbaților germani, îi ucid, răpindu-le oile și dând foc satelor lor.” (Kisch Oscar – Evenimente mai însemnate din istoria Bistriței și ținutul Nossen).

Cornel Bîrsan - Istorie Furată.Cronică Românească de Istorie Veche.