Valea Regilor Traci sau Valea Regilor Geţi ? ( partea I)

În ultima vreme se face o puternică mediatizare a Văii Regilor Traci, precum şi a mormântului de la Sveştari din Bulgaria. Din păcate vestigiile descoperite sunt etichetate ca fiind de origine tracică prin prisma şi insistenţa istoricilor şi autorităţilor bulgare.

Această denaturare a istoriei nu este nouă, situaţia fiind speculată din cele mai vechi timpuri. Mulţi dintre istoricii nostri clasici au facut aceleaşi greşeli începând cu Niolae Iorga, ajungându-se la Constantin C.Giurescu şi culminând cu Iosif Constantin Drăgan, care a creat un adevărat cult faţă de traci, prin cele trei carti scrise de el (Noi tracii, Mileniul Imperial al Daciei şi Imperiul Romano-Trac), dând prin aceasta şi mai multă apa la moara istoricilor bulgari, slav, rusi, s.a.

Din păcate noi românii suntem foarte ignoranţi în studiul aprofundat al documentelor istorice.

Respectiv, nu CITIM TOT !!!

La ce mă refer ?

În toate cărţile de istorie, geto-dacii, sunt prezentaţi prin prisma unei fraze a lui Herodot, şi atât: „ Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar întelege între ei, ei ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţa şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi.”

Această frază a dus la uluitoarea teorie că geto-dacii fac parte din poporul trac, mai ales că se pomenea „imensitatea acestui popor in Balcani” , lucru de mare laudă pentru istorici români !!!.

Dar din păcate istoricii noştri nu continuă fraza lui Herodot în nici o lucrare de specialitate.

Aşa că am s-o fac eu: „Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi, în afară de geţi, trauşi şi de acei care locuiesc la nord de crestonai.” !!!!?

Iată că Herodot se corectează, pe sine însuşi, specificînd că geţii (am subliniat mai sus) nu erau din neamul tracilor, având chiar şi obiceiuri diferite !

Acest fapt va fi re-amintit şi în alte capitole ale lucrării „părintelui istoriei”.

Prima menţiune a lui Herodot despre geţi este facută la cap. IV.93. „Înainte de-a ajunge la Istru, <Darius> birui mai întâi pe geţi, care se cred nemuritori. Căci tracii, locuitorii din Salmydesos şi cei care ocupă ţinutul aşezat mai sus de oraşele Apolonia şi Mesembria – pe nume scirmiazi şi nipseeni – s-au predat lui Darius fără luptă. Getii, însă, fiindca s-au purtat nechibzuit, au fost îndată înrobiţi, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci.”

Herodot îi identifică în mod foarte clar pe geţi ca fiind populaţia majoritară şi dominantă în, şi, între Munţii Balcanici şi Dunăre, avându-i ca vecini pe scirmiazi şi nipseeni (localnici în oraşele Apolonia şi Mesembria) şi la mare distanţă, spre sud-est, pe TRACI, a căror capitală era la Salmydesos.

Cercetând harta vom constata că Mesembria şi Apollonia sunt pe malul Marii Negre, mult la sud de Munţii Balcanici, iar capitala tracilor în acele vremuri, Salmydesos, era pe poziţia actualei localităti turceşti Kiyikoy, aflată la circa 160 km de Istanbul (Byzantion- Costantinopol). Putem observa pe harta şi poziţionarea Traciei faţă de Muntii Balcanici şi limesul Dunării.

Prima manipulare şi dezinformare istorică o face însuşi Herodot. În celebrul cap. IV,94., istoricul povestind despre Zalmoxis începe cu: „Iată cum se cred nemuritori geţii .....”. Ulterior însă în cap. IV.95, Herodot, îşi modfică afirmaţia, naturalizândul pe Zalmoxis ca fiind trac.

Care a fost motivaţia lui Herodot. În primul rând, se poate vedea şi după hartă, grecii erau direct vecini cu tracii, cunoscându-i mult mai bine. Informaţiile despre neamurile de peste Munţii Balcanici erau în schimb foarte vagi şi misterioase, Herodot mulţumindu-se să-i adune pe toţi sub aceaşi pălărie, sub numele de popor trac, cu toate că el însuşi recunoaşte că erau diferiţi în totalitate. De altfel despre ţinuturile de peste Dunăre, istoricul grec, nu avea cunoştiinţă de cauză, afirmând că era un ţinut al albinelor.

Legat de traci, majoritatea istoricilor antici, inclusiv Herodot, menţioneaza că aceştia în miscarea lor de expansiune au ocupat mare parte din Asia Mica, ne riscând să intre în conflict cu temuţii geţi de la nord de ţinuturile lor.

Pentru a întelege mărimea teritoriului geto-dacic, voi recapitula: geţii ocupau un imens spaţiu de la Munţii Balcanici, până la Dunăre şi până în nordul Carpaţilor (actuala Ucraină), din Pannonia şi până la Marea Neagră şi Nistru. În alte izvoare istorice geto-dacii mai erau cunoscuti si sub numele de: moezi, misii, besii,crobyzi, tribali, s.a. Se merită să amintim că bessi iniţial ocupau întinse teritorii în Munţii Rodopi, după care au emigrat pe rând în Dobrogea şi ulterior în Moldova şi Munţii Apuseni, in timpul cuceririi romane a teritoriilor de la sud de Dunăre.

Şi acum vin cu nedumerirea ?

Dacă geto – dacii se întindeau până la/şi în Munţii Balcanici (Stara Planina) cum se face că toate descoperirile făcute în aceasta zonă (cetaţi, fortificaţii, sanctuare, morminte) sunt atribuite TRACILOR ???

Trei cărți, ... trei autori, .... aceași istorie care deranjează: Istoria Românilor !

În anul 1935, istoricul Constantin C.Giurescu avea să editeze la îndemnul lui Alexandru Rosetti, lucrarea „Istoria Românilor”. Cartea avea să fie realizată, din punct de vedere financiar cu sprijinul Fundațiilor Regale, al cărui conducator era Alexandru Rosetti.

În anul 1938, lucrarea avea să ajungă la a cincea ediție. În prezent nu se mai știe exact la ce editie este, fiind publicată foarte des, chiar dacă informația ei este depășita prin prisma descoperirilor arheologice și documentare făcute în ultimii 78 de ani.

De la Constantin C.Giurescu, până în prezent nici un istoric nu a incercat să facă o reevaluare și o rescriere a istoriei neamului românesc.

În anii 2012 si 2013, însă, trei cercetători în ale istorie, independent unul față de celălalt (de fapt nici nu se cunoșteau) din trei colturi ale țării aveau să dea la tipar trei lucrari de excepție.

Aferent la sprijinul acordat de oficialitățile timpului pentru conceperea și editarea lucrării „Istoria Românilor” , vom face precizarea că cei trei autori, al caror lucrari le vom enumara, și-au finanțat din resurse proprii editarea lucrării, fără nici un ajutor al vreunei instituții de stat din prezent !

Dar să vedem lucrările:

Adevăruri Ascunse
Autor: CONSTANTIN OLARIU ARIMIN
Volume: 2
Nr.pagini: 1190
Alte informatii: http://www.ariminia.ro/

„Pământul care ne-a zămislit destinul ne-a oferit atâtea dovezi ale statorniciei noastre pe aceste meleaguri, încât numai răuvoitorii pot sustine că ne-au adus aici vânturile, valurile. Noi am fost aici din timpurile fără început iar probele arheologice dovedesc fără putință de tăgadă că pe toriștea noastră omul a început să-și confecționeze unelte în urmă cu 70 (șapte zeci) de milenii !!!

Getți nu sunt urmașii năvălitorilor indo-europeni cum ne zumzăie frumos la ureche mulți dascăli ai neamului nostru.”

Regii dacilor și războaiele cu romanii
Autor: DAN OLTEAN
Volume: 1
Nr.pagini: 990
Alte informatii: http://danoltean.ro/ ; e-mail:contact@daoltean.ro

„Împăratul Hadrian a dorit să retragă trupele romane din Dacia și să restaureze regatul dacic... Urmașii regelui Decebal aflați la Roma și în alte părți ale imperiului s-au dovedit atât de pricepuți în administrație și în conducerea războaielor încât unul din aceștia, Regalianus, strănepotul lui Decebal, va fi proclamat de populația provinciei Moesia împărat. Este primul caz în care strănepotul unui rege adversar de temut al romanilor va ajunge să conducă statul care i-a ucis străbunii !!!”

Istorie Furată.Cronică Românească de Istorie Veche

Autor: CORNEL BÎRSAN

Volume: 1

Nr.pagini: 958 + anexe

Alte informatii: http://istorie-furata.blogspot.ro/ ; e-mail:cornel_birsan@yahoo.com

     „Se simte însă și la Constantin C.Giurescu incertitudinea existenței fenomenului romanizării forțate a dacilor și o încercare de a lămuri acestă problemă enigmatică, asemeni lui Nicolae Iorga, care la un moment dat făcea afirmația că nu crede în utopia romanizării: ’’Nu mai credem în romanizările minunate, prin legionari de şaizeci de ani căsătoriţi cu femei barbare- care, cu tenacitatea conservativă a femeilor, mai curând ele i-ar fi putut deznaţionaliza – cu alergarea, pe alocuri, în Transvaalul – Daciei şi îmbulzirea atâtor căutători de aur şi nestatornici vânători de noroc uşor, care, nicăieri şi în nici o vreme, n-au obicei să se aşeze şi să întemeieze. Nu credem în minunile făcute abia în decurs de un veac şi jumătate cu asemenea oameni şi în asemenea situaţii (. . .).’’

De altfel într-un mod mai impudic, Constantin Daicoviciu, avea să scrie foarte convins că: “Românii nu-și au originea în culcusul amoros a lui Traian, cu o femeie dacică de moravuri îndoielnice. “ (?!).”

<><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><>

Interesant este faptul că istoricul Constantin C.Giurescu, nu numai că a fost sprijinit de oficialitățile timpului pentru scrierea și editarea cartii, ci si mediatizat sistematic.

Spre diferență cei trei autori pomeniți mai sus se confrunta uneori și cu refuzul librăriilor să distribuie cartea pe motiv, că, lucrările de istorie nu au trecere (?!), sau de solicitari de discounturi foarte mari; mass-media și internetul îi ignora cu desăvârșire, promovându-se in schimb, în exces politica murdară cea de toate zilele, iar la urechea istoriciilor nostri numele celor trei autori încă nu a ajuns.

Doar prin promovarea voastră vom putea să aducem în fața publicului larg adevărata istorie a neamului, nu cea inoculată de wikipedisti, prin texte care abunda de falsuri, minciuni și erori regretabile.

<><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><><>

Dinastia Basarabilor - arborele familiei

click pe imagine

Originea transilvăneană a dinastiei Basarabilor. 
Radu Negru Vodă (1291-1315)

  Istorie

     Un rezumat al evenimentelor petrecute între anii 1291 şi 1315, şi a identităţii Întemeitorului Ţării Româneşti, Radu Negru Vodă, poate fi sintetizată prin documentele timpului şi ulterioare:

-    documentul din primăvara anului 1291, prin care Ugrinus este pus în posesia celor doua moşii din Ţara Făgăraşului;

-    cronica lui Nicefor Gregoras,  care menţionează despre existenţa unui principe al Valahiei în jurul anului 1300;

-    inscripţia de pe mormântul lui Laurentiu de Longo Campo din anul 1300;

-    menţionarea Valahiei şi a unui mare conducător al ei, în anul 1307, în cronica lui Ottokar de Styria;

-    pisania de pe frontispiciul Bisericii din Câmpulung care menţionează anul sfiinţirii ei, 1315;

-    documentul emis în anul 1332, de cancelaria regală maghiară, în care Radu Negru este menţionat sub numele de Tatomir;

-    cronica lui Nicolo Luccari, din anul 1352, care îl identifică pe Radu Negru ca Întemeietor al Ţării Româneşti;

-    hrisovul din anul 1549 a lui Mircea Ciobanul, în care se confirmă existenţa unor acte de danie din timpul lui Negru Vodă;

-    idem, în anul 1558, acelaşi domnitor Mircea Ciobanul;

-    1569, domnitorul Alexandru II Mircea re-confirmă actul de danie a lui Negru Vodă;

-    în anul 1585, seniorul Jaques Bongars, vizitează ruinele cetăţii lui Negru Vodă;

-    in anul 1618, Gavrilă Movilă confirmă un act de danie făcut de către Nicolae Alexandru Basarab, "nepotul răposatului Negru Radul Voievod" ;

-    Matei Basarab, confirmă în anul 1646 existenţa în cancelaria domnească a unor documente de pe vremea lui Negru Vodă;

-    în Letopiseţul Ţării Româneşti a lui Macarie Zaim, scrisă în jurul anilor 1640-1650, scrie despre Ankro Voivod (Negru Vodă);

-    în jurul anilor 1660, Paul de Alep, scrie despre "Negrul Voievod, adică, Domnul cel Negru";

-    în anul 1656, călugării de la Bărătia, prezinta un document autentificat cu pecetea lui Negru Vodă, judelui Ghergina;

-    în anul 1659, Mihnea Vodă întăreşte privilegiile câmpulungenilor, în baza "hrisovului lui Negru Vodă"'

-    Letopiseţele Cantacuzinesc şi al Bălenilor, scrise în jurul anilor 1665 - 1678, îl menţionează pe Radu Negru Voievod ca descălecator;

-    în anul 1682, Gheorghe Duca, întăreşte privilegiile câmpulungenilor în baza hrisovului lui Negru Vodă;

-    cronica călugărilor franciscani din anul 1764, mentioneaza întemeierea oraşului Câmpulung de către Radu Negru.

   În baza documentelor, mai sus prezentate, se poate alcătui o cronologie a evenimentelor care au dus la Întemeierea Tării Româneşti.

     Radu Negru Vodă (cca.1255/60 - 1315) a ales drumul surghiunului, descălecând in Ţara Românească, însoţit de supuşii lui în anul 1291, şi Intemeind Ţara Românească. Radu Negru era căsătorit cu Marghita (Margareta) şi avea, cel puţin doi copii, Vlaicu zis şi Basarab şi o fată al cărei  nume nu-l cunoaştem, din păcate. Soţia lui  Radu era de naţie maghiară şi era catolică, cea care va iniţia construcţia Biserici Catolice din Câmpulung. Radu Negru va construi în Campulung doua biserici, una ortodoxă, terminată şi sfiinţită în anul 1315 şi una Catolică, pentru supuşi lui catolici, fideli, sfiinţită în anul 1304. Piatra de temelie a Oraşului Câmpulung va fi pusă în anul 1299, administrarea  oraşului făcându-se între anii 1299-1300 de către magistrul sas Laurentiu. Tot in anul 1300, Radu Negru îşi va căsători fiica cu regele sârb Stefan Milutin. Începând din anul 1304 oraşul Câmpulung va deveni capitala oficială a Ţării Româneşti. Radu Negru, Întemeitorul Ţării Româneşti va trece la cele vesnice în anul 1315, conducerea destinelor locuitorilor acestei ţări trecând în maînile fiului acestuia, Vlaicu (Ivancu) Basarab, numit in istoria oficială, ca şi Basarab I.

     În documentul emis de cancelaria maghiară în anul 1332 prin menţţiunea referitoare legat de numele de Basarab, „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris”, istorici şi cercetătorii noştri, începând cu Nicolae Iorga şi până la Neagu Djuvara, omit întelegerea textului.

       Basarab era fiul lui Tatomir (Thocomeri), de religie ortodox (schismatic), infidel, dar Olah (Român).

      Cum se poate ca fiul, român fiind, să fie de neam cuman, prin tată ?

Paftaua lui Negru Vodă

Concluzie

     Numele de Basarab îl întălnim de asemenea frecvent în Transilvania mai ales în Ţara Haţegului. Unii istorici ajungând să opineze că de fapt Radu Negru ar fi “descălecat” din Ţara Haţegului şi nu din Ţara Făgăraşului.

        O astfel de pomenire de nume este legată de un conflict inter-etnic, din anul 1341, purtat între Egidiu, fiul lui Basarab şi fii comitelui Werner, saşi din Saschiz. De remarcat este faptul că tatăl lui Egidiu, Basarab, posesor al moşiei Zoltan (jud.Mureş) a trait în aceaşi perioadă cu omologul său, Basarab I, domnitorul Ţării Româneşti.

     Numele de Basarab mai este menţionat în ţinuturile româneşti în anii: 1358, de doi cnezi Basarabi in Craşova, în anul 1360 de către Basarab Longus din Haţeg; în anul 1398 de cneazul Basarab din Râuşor-Haţeg, în anul 1447 de preotul Ioan Basarab din Vaideei, în anul 1450 un Basarab este pomenit ca proprietar al unor moşii în localitatea Telciu din actualul judeţ Bistriţa-Năsăud, în anul 1546 este menţionată o "doamnă Băsărăboaie" în zona de munte a Argeşului.

       Care este legatura între Tatomir şi Radu Negru, şi de ce Negru, Paul de Alep specificând în mod expres termenul de “Domnul cel Negru” ?

       Este posibil ca acest Tatomir să fi fost Radu Negrul Voievod, sau Tatomir să fi fost tatăl lui Radu. În cronicile maghiare se tinde în general să se amintească filiaţia, respectiv ascendenta şi descendenţa familiei. Totdeauna, după fiu este specificat tatăl, deoarece existau mai mulţi Tatomiri sau Basarabi, care erau din familii diferite. Astfel Ioan şi Ştefan, sunt menţionaţi ca descendenţă din Iuga, voievodul Maramureşului, frate cu Bogdan Vodă. Acest sistem de nominalizare a persoanei se întamplă şi în prezent la tară, când o persoană este identificată ca fiind “ a lui ......” ( exemplu: Ion, a lui Creangă)

       În memoria nobililor maghiari vor ramâne vii evenimentele din anii 1290 - 1291 când Radu Negru se va rasculă împotriva autorităţii coroanei maghiare şi va trece munţii. Dar după 41 de ani, de la acele evenimente, din timpul regalităţii lui Carol Robert de Anjou, scribi care au întocmit documentul, îl menţionează ca tată a lui Basarab pe Thocomerii,acesta fiind de fapt numele tatălui lui Negru Vodă. Funcţionarii cancelariei nu au mai verificat documentele anterioare din anii 1290, mulţumindu-se din amintiri, cei bătrâni, să pomenească numele conducatorului familiei din care descindea Radu Negru.

        Astfel se ajunge ca Basarab să-l aiba tată pe Tatomir şi nu pe Radu Negru. 

       Legat de numele Negru este mai sigur că era un cognomen atasat numelui sau, Radu, descriptiv al unei însuşiri fizionomice sau al culorii ţinutei în care se imbraca. Se ştie că tătarii numeau Ţara Românească “ Kara Ulagh” , ţara vlahilor negri. Este posibil ca în cronicile tătare, noul conducător al Ţării Româneşti, acceptat de ei, să fi fost “botezat” şi el cu numele de “negru”, devenind “Domnul cel Negru”  conform celor scrise de Paul de Alep. Acest nume de Radu Negru Vodă s-a transmis încă din anul 1315 şi va rămâne sub această formă în toată istoria scrisă de catre toţi cronicarii si istoricii timpurilor ulterioare.    

        Se mai cuvine să menţionăm că din documentul de la 1332 mai aflăm o serie de informatii importante. Basarab este numit “valahul nostru infidel” în urma infrângerii suferite de către Carol Robert de Anjou la "Posada", asemeni cum va fi numit ulterior peste câţiva ani Bogdan , Voievodul Maramureşului de către Ludovic I de Anjou. Pe lângă această etichetare, scribii cancelariei nu uita să menţioneze şi  termenul de “schismatic”, atribut atât de utilizat pentru românii ortodoxi, nesupuşi biserici apusene. Cea ce ne confirma însă faptul că Radu Negru Vodă, era ortodox de credinţă, religie pe care a transmis-o şi fiului său.

         Un alt fapt neluat în seamă de către cercetători şi istorici este numele de botez acordat Domnitorilor Ţării Româneşti şi procedeul de atribuire de nume. Se ştie că în general există o filiaţie bunic - nepot , astfel încât de cele mai multe ori nepoţii dau copiilor lor numele bunicului sau al tatălui. Analizând cu atentie numele de botez al Domnitorilor Ţării Româneşti vom constata în decursul a circa 370 de ani, de existenţă a Dinastiei Basarabilor frecvenţa repetiţiei numelui. Astfel că numele de Radu este preluat de domni de 11 ori, Vlad/Vladislav de10 ori, Basarab (4), Mircea (4), Alexandru (3), Dan (3) Petru (3), Nicolae (2), Mihnea (2), Mihai, Neagoe şi Vintilă doar o dată.

      Filiatia bunic - nepot este si mai determinativă în acest caz:

·         Nicolae Alexandru , fiul lui Basarab şi nepotul lui Radu Negru, îşi botează fiul cu numele de Radu (Radu I, domn 1377-1383)

·         Mircea cel Batran, fiul lui Radu I, şi nepotul lui Nicolae Alexandru, îşi botează un fiu cu numele de Alexandru (Alexandru I Aldea, domn 1431 - 1436), iar pe altul Radu (Radu II , domn 1420 - 1427, cu întreruperi)

·         Vlad II Dracul, fiul lui Mircea cel Batran şi nepotul lui Radu I, îşi botează un fiu cu numele de Radu (Radu III cel Frumos, domn 1462 - 1475 , cu întreruperi)

·         Vlad IV Călugărul, fiul lui Vlad II Dracul şi nepotul lui Mircea cel Batran, îşi botează doi fii (?) cu numele de Radu (Radu Călugărul, domn 1521, si, Radu IV cel Mare 1495 - 1508)

·         Radu IV cel Mare, fiul lui Vlad IV Călugărul şi nepotul lui Vlad II Dracul îşi botează copii cu numele de Vlad (Vlad VI Vintilă, domn 1532-1535, cu întreruperi), Mircea (Mircea III Ciobanul, domn 1545-1559, cu întreruperi) şi alţi trei fii (?) cu numele de Radu ( Radu zis Bădica, domn 1523 - 1524 ; Radu Paisie, domn 1534 - 1545, cu întreruperi ; Radu de la Afumaţi, domn 1522 - 1529, cu întreruperi)

     Acest fenomen se manifesta şi cu alte nume, şi în cazul filiaţiei unchi - nepot: Mircea cel Bătrân, fiul lui Radu I îşi va numit un fiu Vlad (Vlad II Dracul, domn 1436 - 1447, cu intreruperi) după unchiul său Vladislav, domn intre anii 1364 - 1377, fratele lui Radu I.

      Din simplă analiză a arborelui Dinastiei Basarab nu identificăm nici un nume transmis, ulterior sub forma de Thocomerius, lucru ce ar trebui să-i dea de gândit d-lui Djuvara. Totodată se observă că Nicolae Alexandru Basarab, fiul lui Basarab I, şi, nepotul lui Radu Negru îşi va boteza fiul Radu I cu numele bunicului Radu,nici într-un caz, Thocomerius.

       Cea ce ne certifică adevărul istoric, Radu Negru a fost tatăl lui Basarab I, şi bunicul lui Alexandru Nicolae Basarab.

         Speculaţia legata de numele lui Basarab privind originea lui sunt simple pierderi de timp a istoricilor. Numele de Basarab ales de către Radu Negru si soţia lui,  pentru fiul lor era un nume obişnuit în acele vremuri în Transilvania, şi larg răspândit, precum Tatomir, Seneslau, Crăciun, Bogdan, Drag cu variantele Dragoş şi Dragomir, s.a.

         Pe eupedia.com există un studiu genetic elocvent privind populaţiile din Europa, bazat pe analiza haplogrupurilor, adică ramuri ale arborelui genealogic uman, alcătuite din totalul mutaţiilor pe care le-a suferit o populaţie de-a lungul miilor de ani. Potrivit acelui studiu, pe teritoriul României haplogrupul N, specific populaţiilor uralice (deci şi cumanilor), are o frecvenţă zero, în timp ce haplogrupul Q, specific populaţiilor turcice (implicit hunilor, magharilor şi tătarilor), are o frecvenţă de 2 %.

        Dacă Thocomerius era cuman, haplogrupul specific popoarelor altaice se trasmitea întregii familii a Basarabilor. Tinând cont de numărul mare al urmaşilor acestora  înruditi şi încuscriti cu numeroase familii româneşti ar fi trebuit să avem totuşi o frecvenţa mai mare, fata de acel 0% absolut, măcar pentru a se putea forma un judeţ cu minoritate cumanică majoritar  ! (?)               

            Tot procesul de dezinformare, manipulare, interpretare părtinitoare a documentelor şi  popularizare excesivă, pornit de către d-l Djuvara, în încercarea de a ne convinge că dinastia Basarabilor este o dinastie de origine cumană nu este unică.

Oameni şi Lupi.....

O veche poveste a indienilor Cherokee spune că fiecare om care se naşte are în el doi lupi: unul ce însumează toate sentimentele de ură, de furie, de tristeţe şi de deznădejde, altul care adună toate sentimentele frumoase: bunătatea, compasiunea, iubirea, încrederea şi bucuria. Între aceşti doi lupi se dă o bătălie permanentă, reperele ei temporale fiind naşterea şi moartea omului. Răspunsul la evidenta întrebare care dintre cei doi lupi câştigă, este, pe cât de simplu, pe atât de natural: cel pe care îl hrăneşti...

Oameni şi lupi: o analogie foarte interesantă!

Lupul, sinonim cu sălbăticia, este întâlnit în tradiţiile şi legendelor multor popoare, fiind considerat, totemic, ca strămoş şi protector al oamenilor şi prezent încă din epoca neolitică în reprezentări grafice sau statuete. Este un animal asociat nu numai cu lumina, soarele şi focul, ci şi cu întunericul, fiind un simbol al demonilor neîmblânziţi.

În mitologia nordică îi întâlnim pe lupul Skoll, cel care o urmăreşte toată ziua pe Sunna, zeiţa soarelui, iar o eclipsă de soare însemna că aproape şi-a atins scopul. La fel, zeul Mani, fratele Sunnei, care întruchipează luna, este urmărit pe drumul lui ceresc de lupul Hati, sfârşitul lumii va veni atunci când cei doi lupi vor reuşi să-i prindă la Sunna şi pe Mani, iar lupul gigantiv Fenris îşi va încleşta dinţii de sus în cer şi cei de jos în pământ. Legendele nordice, transmise în cea mai mare parte oral, descriu sfârşitul lumii ca o condiţie impusă de destin, iar zeii nordici ştiau cu exactitate care va fi soarta finală a lumii şi a omului.

.

Nordicii şi grecii sunt cei care îi conferă lupului statutul unui erou al războiului, la greci lupul fiind întruchipat de Apollo Lykaios. De altfel, grecii ni-l prezintă pe Hades, zeul infernului, îmbrăcat cu o blană de lup.

Indienii din America de Nord se considerau urmaşii lupilor, folosind în modul lor de viaţă şi de luptă ceea ce au învăţat de la lupi – indienii erau neîntrecuţi în a găsi şi a ascunde orice urmă, în educarea simţurilor, în modul de a lupta, chiar împrumutând cruzimea lupului.

Mitologia chineză ni-l dezvăluie ca paznic al palatului ceresc şi identificat cu steaua Sirius, atribuindu-i şi caracterul polar, lupul fiind atribut nordului.

Într-o cronică chineză din secolul al VII-lea se spune că strămoşii turcilor asiatici au fost decimaţi în urma unui război, singurul supravieţuitor fiind un băiat care a fost adoptat şi hrănit de o lupoaică. Legenda spune că ulterior lupoaica ar fi devenit soţia lui şi i-ar fi născut zece fii, din care se va trage popor turc, Tu-kiu. În lupte purtau un stindard cu cap de lup aurit. Peste sute de ani, în virtutea acestei legende, primul preşedinte al Turciei, Mustafa Kemal Atatürk (n. 1881-d. 1938) va fi supranumit de concetăţenii lui „Lupul Cenuşiu”, renăscând, în acest fel, imaginea miticului Genghis Han, lupul albastru, care îşi ia de soaţă căprioara albă şi vor da naştere poporului turc (lupul albastru simboliza lumina uraniană, căprioara albă, pământul). Genghis Khan (1162 -1227) afirma că se trage, prin strămoşii săi, din Lupul Albastru: „Originea celor din dinastia mongolă Yuan se explică astfel: ei se trag dintr-un lup albastru, a cărui pereche era o căprioară albă. Au trecut apa numită Tengjisi şi au stat la izvoarele râului Hannan, dinaintea muntelui Burhan Haldun, apoi au născut un fiu pe care l-au numit Batachi, Batachi-Han <primul strămoş considerat al lui Genghis Khan>” (Ming Chuyin, Istoria secretă a mongolilor, după Jiang Rong-Totemul Lupului). Această descendenţă legendară se va transmite prin Genghis Khan, din punct de vedere demografic, la 1% din populaţia lumii (geneticienii sunt uimiţi de faptul că circa 16 milioane de indivizi din regiunea asiatică au aceeaşi amprentă genetică cu a lui Genghis Khan).

În alte mitologii şi legende îl întâlnim în compania zeilor sau interacţionând cu oamenii. Este cunoscută tradiţia întemeierii Romei, în care cei doi fraţi, Romulus şi Remus, sunt găsiţi şi hrăniţi de o lupoaică. Lupoaica va deveni astfel un simbol emblematic al Imperiului Roman şi al latinităţii.

La fel în tradiţia iraniană, unde se spune că marele rege Cyrus (576-530 î.Chr) a fost şi el alăptat, imediat după naştere, de către o lupoaică.

Interesant de menţionat este faptul că lupul nu a făcut niciodată parte dintre animalele sacrificate, în antichitate, ca ofrandă zeilor.

De unde vine la daci această fascinaţie şi veneraţie legată de lupi şi care îi va statua în istorie sub numele animalului de pradă? Mai mult ca sigur că încă din vremuri imemoriale, ţăranul dac a observat şi a studiat comportamentul lupilor.

Prezenţa lupului la pre-daci şi la daci este amintită încă înainte de invazia regelui persan Darius (522 - 486 î.Chr.). „Se ştie că cea mai vie imagine a antichităţii despre populaţia Daciei a fost strânsa legătură dintre daci şi lupi. Această populaţie se numea Carpi - de aici rezultă şi denumirea munţilor Carpaţi – pe versanţii cărora locuiau atât oamenii cât şi lupii” (Cornel Dan Niculae – Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc).

Herodot, vorbind despre neuri, trib dacic antic, menţionează că: „Neurii au aceleaşi obiceiuri ca sciţii. Oamenii aceştia lasă bănuiala că ar fi vrăjitori. Sciţii şi hellenii aşezaţi în Sciţia spun că, o dată pe an, fiecare neur se preschimbă în lup pe câteva zile şi apoi se face iar cum a fost„. Această metamorfoză a omului în lup, lykantropia, era folosită de către daci în scopuri militare. „Lupul îl întâlnim figurat şi pe Columna lui Traian ca emblemă de stat în stindardul dac: un corp de balaur cu cap de lup. Totul alcătuit din aramă, de unde şi supranumele lupii de aramă ai dacilor. Stegarul ţinea ridicat lupul de aramă, care în mers făcea să şuiere aerul prin gura lui deschisă şi să freamăte solzii mobili de metal izbindu-se unii de alţii. Dacă adăugăm că luptătorii din jurul stegarului purtau măşti de tipul tecta galea (de lupi şi de urşi), pe care le trăgeau pe cap şi mormăiau fioroşi ca nişte carnasieri, putem să intuim teroarea pe care o exercita acest corp de elită al armatei dace, temut de altfel pentru vitejia şi cruzimea sa.” ( Romulus Vulcănescu - Mitologie Română).

Utilizarea măştilor şi a mantalelor din piele de lup de către daci fie în timpul luptelor, fie la anumite sărbători ritualice va naşte (prin intermediul goţilor) legenda oamenilor-lup (Werwulf), numit popular şi vârcolaci. Din păcate această legendă, precum şi cea a lui Dracula, nu sunt întotdeauna favorabile imaginii ţării noastre; mulţi necunoscători, străini de tradiţiile şi istoria românilor, cred că şi în prezent ţara noastră este populată cu vârcolaci şi vampiri.

Mircea Eliade (1907 - 1986), în lucrarea sa, De la Zalmoxis la Genghis Khan, în capitolul I, Dacii şi lupii, menţionează că, după Strabon, numele de “daci”, atribuit de romani acestora provine din frigianul “dáoi”, care înseamnă “lup”, la fel se numeau şi sciţii nomazi la est de Marea Caspică. "Faptul că un popor îşi trage denumirea etnică de la numele unui animal are întotdeauna o semnificaţie religioasă. mai precis, acest fapt nu poate fi înţeles decât ca expresie a unei concepţii religioase arhaice" (Mircea Eliade - De la Zalmoxis la Genghis Khan). Şi tot Eliade ne spune că aceste nume nu erau o excepţie printre indo-europeni. Referitor la faptul că un popor primeşte o denumire etnică după un animal, el propune trei variante privind supranumele de lupi atribuit dacilor. Amintind despre popoarele din Asia Centrală, care afirmau că se trag dintr-un lup supranatural, autorul pune posibilitatea existenţei acestei tradiţii şi la daci. Ipoteza nu este susţinută însă de cronicarii antici.

A doua ipoteză a lui Eliade, mult mediatizată de cercetători, este aceea că dacii şi-ar fi luat numele de la un grup de fugari: “fie imigranţi veniţi din alte regiuni, fie tineri certaţi cu justiţia, dând târcoale ca lupii sau ca haiducii în jurul satelor şi trăind din pradă”. ( Mircea Eliade - De la Zalmoxis la Genghis Khan). Acestă ipoteză fantezistă, neargumentată decât prin speculaţii ulterioare făcute de către autor, este în totală contradicţie cu adevărul istoric.

Şi o a treia variantă "...susceptibilă de a explica numele dacilor scoate în evidenţă capacitatea de a se transforma ritual în lup. O asemenea transformare poate fi legată fie de lycantropia propriu-zisă – fenomen foarte răspândit, dar atestat mai ales în zona balcano-carpatică –, fie de o imitare rituală a comportamentului şi aspectului exterior al lupului" (Mircea Eliade - De la Zalmoxis la Genghis Khan).

În anul 106 î. Chr. (a nu se confunda cu anul 106 d. Chr, începutul războiului daco-roman), după cucerirea unei mari părţi a Peninsulei Balcanice, romanii vor sonda ţinuturile de dincolo de Dunăre. Intervenţia romană nu va fi pe placul dacilor şi acestia ripostează, trecând Dunărea şi pătrunzând adânc în teritoriile Imperiului Roman. M. Minucius Rufus, guvernatorul Macedoniei, va face faţă cu greu atacului războinicilor daci şi abia după multe lupte a reuşit să-i alunge peste Dunăre. Impactul „barbarilor” care luptau sub stindardul lupului, purtând măşti şi mantale de lup, a fost cumplit pentru romani, astfel că ei vor renunţa să atace Regatul Dac, până în anul 31 î. Chr., când Împăratul Octavian August (27 î. Chr - 14 d. Chr.) va încerca o expediţie de pedepsire a dacilor, urmare a alianţei regilor Cotiso şi Dicomes cu Marcus Antonius, contracandidat la tronul imperial.

Primul conflict dintre daci şi romani va rămâne în memoria celor din urmă ca un război dus împotriva barbarilor, „războinicilor lupi”; măştile şi hainele de lup purtate de războinicii daci, precum şi stindardul cu cap de lup şi corp de dragon îi va determina pe romani să-i numească „daci” după frigianul „daos”, care înseamnă lup.

Mircea Eliade în baza mitologiei românești, pomenește despre puterea miraculoasă a războinicilor daci care se transformau în mod ritualic, în timpul bătăliilor, în lupi, luptătorii fiind posedați de spiritele lupilor, actiunea lor feroce în luptă fiind numită de către romani, în mod plastic „furror dacicum”.

Arian, în lucrarea sa, Arta tacticii, descrie forma şi impactul stindardului dacic asupra duşmanilor: ”Insignele scitice le alcătuiesc nişte balauri de mărime proporţională cu aceea a prăjinilor de care sunt legaţi. Se fac din bucăţi de pânză de diferite culori cusute laolaltă. Balaurii aceştia au capul întregul trup – până la coadă – ca ale şerpilor. Vicleşugurile acestea au fost născocite pentru ca balaurii să apară cît mai înspăimântători. Cînd însă caii pornesc, aceşti balauri se umflă din pricina aerului, semănând grozav cu fiarele şi şuierînd din pricina mişcării puternice, deoarece aerul îi străbate cu putere. Aceste insigne nu numai că fac plăcere ochiului şi uimesc, dar folosesc chiar pentru a putea fi deosebiţi cei ce dau năvala şi pentru ca rîndurile călăreţilor să nu se încurce.”

Pe lângă această etalare impresionantă a războinicilor mascaţi şi a steagului lor de luptă, dacii îşi perfecţionaseră un sistem de armament ofensiv şi defensiv foarte avansat la acea vreme. Pentru apărarea corporală, dacii foloseau scutul, coiful, cămaşa de zale şi platoşa groasă din piele. Armele ofensive utilizate erau spada, pumnalul de luptă (sica), lancea, suliţa, securea de luptă, arcul cu săgeţi şi temutul falx.

Spadele erau drepte, cu unul sau două tăişuri şi de diferite lungimi, ajungând până la 95 de cm, din care lama era de 70-75 cm. Pumnalul de luptă – sica, având o lungime variabilă (23 - 26 cm), era folosit în special pentru lupta corp la corp. Ovidiu Publius Naso preciza că dacii purtau în permanenţă asupra lor acest pumnal, obicei păstrat până nu demult şi în nordul Transilvaniei (în Oaş şi Maramureş). Suliţele şi lăncile aveau lungimi variabile, cuprinse între 0,50 - 2,50 m, fiind folosite în lupta de aproape sau de la distanţă. Dar cea mai impresionantă armă, care avea să rămână în memoria romanilor şi nu numai, asemeni stindardului draco, a fost falxul.

Cetăţeanul roman Marcus Cornelius Fronto (cca. 95 - 166) avea să scrie despre această teribilă armă în lucrarea sa, Principia Historiae: ″a plecat la război [Traian] cu soldaţi încercaţi, care dispreţuiau pe parţi, duşmanii nostri şi nu se sinchiseau de loviturile de săgeată ale acestora, după grozavele răni ce le-au fost pricinuite de săbiile încovoiate ale dacilor.”

Falxul creat de către daci a fost cea mai înfricoşătoare sabie a antichităţii şi a evului mediu timpuriu. La origine a fost o simplă seceră, dar care, adaptată cerinţelor de luptă avea să ajungă la o lungime a lamei între 70 şi 100 cm, curbată spre vârf, cu lăţimea lamei de la 3 la 5 cm, iar lungimea mânerului de circa 30 - 40 cm, ca să poată fi ţinută cu ambele mâini. Iniţial falxul a fost cunoscut numai în spaţiul geto-carpatic, ulterior romanii ajungând să plătească pentru armă echivalentul ei în aur ca greutate.

Dacii se foloseau de falx pentru a-şi croi drum în unităţile îmbrăcate cu armură sau pentru respingerea atacurilor de cavalerie. Nimic nu rezista unei lovituri de falx: armură, scut, oameni, cai. Pentru că producea răni grave, amputări sau decapitări, falxul a generat atâta groază în rândul legionarilor romani, încât armurierii romani s-au văzut nevoiţi să modifice echipamentul defensiv (coif, scut, armuri), ranforsându-le cu benzi groase din fier.

DECRIPTAREA 

                    TĂBLIŢELOR DE LA TĂRTĂRIA !

         Legendele pun inventarea scrisului pe seama atlanţilor sau a altor civilizaţii pierdute în negura istoriei. Sumerienii afirmau că scrisul era un dar al zeilor, tainele lui fiind deslușite doar de către puțini inițiați. Opinia generală prezentată în sute de carți și documentare de televiziune este - fară drept de apel - că “ scrisul a inceput în Sumer”, concluzie puternic zdrucinata de descoperirile făcute în zona balcano – carpatică, si mai ales de descoperirea făcută de către arheologul Nicolae Vlasa în anul 1961, în apropierea localității Tărtăria. 

    Plăcuţele descoperite la Tărtăria sunt din lut ars, de dimensiuni mici : două plăcuţe rectangulare având desenate pe ele reprezentări animale şi vegetale, iar a treia, rotundă prezintă gravată pe ea o scriere pictografică. Cea ce era însă interesant este uimitoarea asemănare dintre aceste inscripţii şi cele de la Djemdet – Nasra şi Creta. 

      Pe baza acestor asemănari relevante, o serie de cercetători au încercat să descifreze mesajele transmise de oamenii, care au trăit în zona Tărtăriei, în urmă cu 7 000 de ani.

      „Sumerologul V. Titov afirmă că textul înscris pe cea de-a treia plăcuţă se traduce aproximativ prin textul : ‘’ În (cea de-a) patrusprezecea domnie pentru buzele (gura) zeului Sane cel mai vârstnic după ritual (este sau a fost) ars ’’, argumentând aceasta cu locul în care au fost descoperite, o groapă de sacrificiu, din care s-au excavat alături de plăcuţe, cenuşă şin oase de om matur dezmembrat şi calcinat. Titov susţine caracterul unui rit antropofagic de sacrificiu, rolul tăbliţelor fiind totemic. Numele zeului Sane, zeu tartaric,în cinstea căruia se face sacrificiul, îl consideră sinonim cu zeul sumerian Usmu.

        Altă interpretare este făcută de către Janos Harmatta un reputat arheolog, care consideră că cele trei plăcuţe sunt nişte simple documente contabile ale unui negustor : ‘’Făină 60+10 (masuri) zeului Palil ; 20 (masuri) regelui Pontif ; 60+2 (masuri) zeului Usmu/Samos ’’.

         În consemnările sale din ‘’Jiviie slova Tartarii’’, Boris Perlov caută descifrarea textelor de pe plăcuţe, plecând de la interpretările făcute de Nicolae Vlassa şi similitudinea existentă cu plăcuţele din Djemdet – Nasra : ‘’Pe prima tăbliţă dreptunghiulară e însemnată întruchiparea simbolică a doi ţapi, între dânşii e aşezat un spic. Poate că întruchiparea unor ţapi şi a unui spic a reprezentat simbolul bunăstării obştii,la baza căreia se află ocupaţia lor cu agricultura şi creşterea animalelor. Dar s-ar putea să reprezinte şi o scenă de  vânătoare. E interesant că un subiect de acelaşi fel se întâlneşte şi pe tăbliţele sumeriene.

        A doua tăbliţă e împărţită prin linii orizontale şi verticale în sectoare nu prea mari. În fiecare sector sunt zgâriate diferite imagini simbolice. Acestea nu sunt totemuri ?

         Cercul totemurilor sumeriene e cunoscut. Şi dacă se compară desenele de pe tăbliţa noastră cu imaginea de pe vasul ritual, găsit în săpăturile de la Djemdet – Nasra, vom remarca din nou o coincidenţă izbitoare. Primul semn de pe tăbliţa sumeriană e un animal, mai mult ca sigur un ied, al doilea reprezintă un scorpion, al treilea, după toate posibilităţile, un cap de om sau de zeu, al patrulea simbolizează un peşte, al cincilea o construcţie, al şaselea o pasăre. Astfel se poate presupune că pe tăbliţă sunt însemnate totemurile : ied, scorpion, demon, peşte, ‘’adânc-moarte’’,pasăre.

          Pe a treia tăbliţă rotundă sunt înscrise următoarele : NUM, KA, SA, UGULA, PI, IDIM, KARA ,I.’’ (de către cele) patru conducătoare, pentru chipul zeului Sane, cel mai în vârstă (conducătorul – patriarhul – sacerdotul – preotul suprem) în virtutea adâncei înţelepciuni, a fost ars unul’’

         Ce înţeles poate avea această înscripţie ?  S-o comparăm cu documentul Djemdet – Nasra pomenit înainte. În acela se află lista celor mai însemnate surori preotese care erau în fruntea a patru grupe tribale.  Poate că tot astfel de preotese conducătoare s-ar afla şi la Tărtăria. Dar mai există şi o altă coincidenţă. În inscripţia de la Tărtăria este pomenit zeul Sane, ba mai mult, numele zeului este reprezentat ca la sumerieni. Judecând după toate acestea, tăbliţa conţine informaţii  asupra ritualului uciderii şi arderii unui sacerdot, care şi-a săvârşit slujba într-un termen al conducerii sale.

         Ne întrebăm atunci cine au fost locuitorii străvechi a-i Tărtăriei, care scriau în sumeriană, în mileniul V î.Hr., când despre Sumerul însuşi nu se pomeneşte încă.”

     Studiile ulterioare făcute de către cercetători aveau să infirme încercările de descifrare făcute de către V.Titov, J.Harmatta si B.Perlov. Accepția generală este faptul că un artefact purtator de scris, în cazul în care nu se cunoaşte nici măcar limba, dar nici scrisul, are şanse zero de a putea fi descifrat. Chiar şi în cazul în care se cunoaşte limba , dar nu se cunoaşte scrisul, sau, invers se cunoaşte scrisul, dar nu se cunoaşte limba, este necesar un număr mult mai mare de tablete. Ori în cazul de faţa avem din păcate doar trei.

           Totuşi cercetătorii au încercat în decursul timpului, cu paşi mici să descopere misterul inscripţiilor de la Tărtăria.

            Oasele descoperite, considerate iniţial ca aparţinând unui bărbat în vârstă de circa 35 – 40 de ani, s-au dovedit a fi a unei femei, în vârstă de aproximativ 55 de ani. Analiza oaselor a indicat faptul că ele nu au fost supuse unui proces de incinerare, fiind exclusa varianta sacrificării persoanei, sau a unui act de canibalism. Îngroparea femeii, numită Milady Tărtăria, s-a făcut într-un ritual religios riguros, dovadă fiind obiectele aşezate alături de ea. Egiptenii îşi vor îngropa ulterior conducătorii, aşezând lângă ei un mare inventar de obiecte, care, în concepţia lor aveau să fie utilizate de decedat în viaţa de apoi.

        Plecând de la aceste obiecte vom încerca să analizăm circumstanţele înhumării acestei femei, despre care unii cercetători au presupus că ar fi o femeie – şaman.

        În acea perioadă istorică, triburile sau federaţiile tribale, erau in general conduse de către femei. Rolul conducător al femeii, al perioadei matriarhatului, fiind bine argumentat de studiile şi cercetările făcute de către mari arheologi şi istorici.

        Nu putem decât să opinam că această femeie, înhumată în urmă cu 7 000 de ani, era conducătoarea comunităţii / tribului care a trăit în acea zona. Obiectele aşezate lângă ea erau ofrande făcute zeilor (figurinele de lut şi alabastru) , obicei ritualic prezentat la începutul acestui capitol, sau, pur si simplu obiecte purtate şi utilizate în timpul vieţii de către decedată (bratara de scoici şi tabliţele de lut). 

        Cea ce suscita însă atenţia istoricilor şi a arheologilor sunt însă cele trei tăbliţe misterioase, tăbliţe care aveau să zgduie lumea ştiinţifică. Faptul că întreaga istorie veche îsi putea schimba cursul prin această descoperire, i-a facut pe mulţi oameni de ştiinţa să privească cu suspiciune aceste artefacte de lut, ca de fapt, orice descoperire făcută pe teritoriul României.         

        Analizând în decursul timpului aceste plăcuţe, mi-am format o părere proprie asupra lor, ca şi utilizare, cât şi, ca şi inscripţionare, plecând de la considerentele economice ale acelor timpuri.

        Voi incepe cu cea mai mică plăcuţă, cea în format dreptunghiular, care reprezintă un ţap viu, un spic de grâu şi un alt animal tăiat şi tranşat spre comercializare. 

     Plăcuta de lut era echivalentul unei monede de schimb. Este mai mult ca sigur, că deţinatorul acesteia îl folosea, ca echivalent al unui card actual, sau, a unei monede de schimb. Plăcuţa îi permitea să achiziţioneze în schimbul ei ori un animal viu ori un animal taiat,  ori o anumită cantitate de cereale, pentru a-şi putea hrănii familia. Această plăcută îşi urma dupa acea cursul obişnuit al tranzacţiei, plăcuţă contra produse, produse contra plăcuţă, trecând dintr-o mâna în alta.

    A doua plăcuţă dreptunghiulară cu gaură centrală are inscripţionate pe ea urmatoarele semne, dispuse în 5 spaţii delimitate:

§  colţ stânga sus (primul spaţiu) – seminţe de cereale şi cereale ca plantă(graminee);

§  colţ stânga jos (al doilea spaţiu ) – semnul în formă de Y (furca de lemn) limitat pe un spaţiu foarte mic , reprezintă cositul şi recoltatul fânului;

§  colţ stânga jos , spre spaţiul central (al treilea spaţiu) – reprezentare a unui pocal, vas de ceramică;

§  spaţiu central sus (al patrulea spaţiu)  – reprezentate păsări;

§  spaţiu central jos stânga (al patrulea spaţiu) – plantă textila (in , cânepă )

§  spaţiu central jos dreapta (al patrulea spaţiu) – cap de ovină;

§  spaţiu dreapta (al cincilea spaţiu ) – reprezentare a unui pocal în care se toarnă dintr-un alt vas (amfora), vin.

Plăcuţa reprezenta în sine un veritabil certificat de producător, care conferea posesorului

acesteia dreptul de a comercializa produsele obţinute în gospodaria proprie.

Inscripţionarea plăcuţei, dimensiunea ei şi numarul de spaţii delimitate şi activităţi menţionate îi confereau posesorului ei reprezentarea în scris a puterii de producţie şi economice a familiei, sau, a comunităţii pe care o conducea.

În cazul nostru, plăcuţa, confirma oricui, că deţinătorul ei, era cultivator de cereale, plante textile şi viţă de vie (producator de vin), precum şi crescător de animale.

 Inscripţiile făcute pe plăcuţă evidenţiază în mod clar lista activităţilor pe care o desfaşura familia sau comunitatea. Activitatile mentionate pe placuta sunt:

·   cultivarea cerealelor (grâu, mei) pentru coacerea pâinii necesare uzului propriu şi a comercializării

·   cultivarea plantelor textile necesare confecţionării îmbrăcăminţii, încălţăminţii sau utilizării ca material de construcţii;

·   creşterea animalelor – păsări pentru uz propriu sau pentru comercializare;

·   creşterea animalelor – ovine, caprine, bovine, cu activităţile conexe de recoltare a fânului, asigurându-se astfel hrana animalelor pe perioada de iarna, tot pentru uz propriu, iar surplusul comercializat;

·   producerea de oale din lut arse (amfore, cani, farfurii, sa.) pentru uz personal sau cormecializare

·   cultivarea viţei de vie şi ulterior de producere a vinului ( activitatea este foarte bine stilizată pe plăcuta prin turnarea vinului, lichid stilizat prin linii semi-orizontale, scurs dintr-un vas, amfora, într-un pocal).   

Remarcabil este faptul că această plăcuţa avea o gaura în partea de sus, cea ce permitea înşirarea ei pe o sfoară şi păstrarea ei în gospodarie, împreună cu alte „documente” doveditoare a statului economic şi social al proprietarului ei. 

A treia plăcuţă de lut, cea mai reprezentativă, este de fapt un calendar anual, al anotimpurilor  si al activitatilor pe care era obligată familia/comunitatea să le respecte pentru asigurarea necesarului de trai zilnic.

     Plăcuţa este structurată şi delimitată pe cele patru anotimpuri: iarnă, primavară, vară şi toamnă în care sunt specificate ordinea activitatilor  şi a proceselor de producţie.

      Primul cadran reprezintă perioada de IARNĂ, în care membrii familiei/comunităţii trebuie să-şi asigure un adapost sigur pe perioada anotimpului friguros, cu mari precipitaţii sub forma de zapadă (litera D stilizată sub o forma foarte mare).

     Al doilea cadran reprezintă perioada de PRIMAVARĂ, care specifică timpul de arat şi semănat în straturi, functie de cerealele, legumele şi plantele textile dorite a fi semănate. Inscripţia menţionează şi mersul anotimpului: de la precipitaţii sub formă de zăpadă, lapoviţă şi ploi frecvente ( litera D stilizată de la mare spre o şi c), cea ce dovedeşte buna cunoaştere a  perioadei de primavară foarte instabilă din punct de vedere atmosferic.

     Al treilea cadran reprezintă perioda de VARĂ, cu activităţile specifice acestui anotimp. În aşteptarea recoltei de toamnă membrii comunităţii cresc animale ( reprezentare stilistica prin pictograma de ţarc),  vânează animale şi păsări ( reprezentare făcută prin semnul de arc şi păsări în zbor) 

     Al patrulea cadran reprezintă perioada de TOAMNĂ , reprezentată în mod stilizat prin creşterea plantelor din pamant, recoltarea şi depozitarea lor în spaţii închise şi acoperite (hambare).

         Cele trei plăcuţe şi celelalte artefacte descoperite în mormântul Doamnei de la Tărtăria ne certifica existenţa unei comunităţi bine structurate din punct de vedere economic, social şi administrativ. În virtutea descoperirilor făcute în ultimii ani, a cetăţilor şi fortificaţiilor existente înca din neolitic, putem afirma cu siguranţa ca aceste mari comunităţi erau foarte bine structurate din punct de vedere organizatoric, existând o viaţă economică, comercială, socială, politică şi religioasă la un înalt nivel. Doamna de la Tărtăria, a fost o mare personalitate a timpului său, conducătoare de clan, trib sau comunitate ale carei merite au fost pomenite şi prin asezarea în mormântului ei a „actelor” doveditoare a acestui fapt, menţionate mai sus. 

       Amuleta calendar era , se pare, reprodusă şi distribuită în mod tradiţional, fiecărui conducător / conducătoare a comunităţii cu scopul de a-i reaminti în mod ritual, de mersul anotimpurilor şi a obligativităţii respectării unui ciclu de viaţa, în vederea supravieţuirii persoanei şi a membrilor comunităţii.

      Inventarea scrisului sub formă pictografică, lineară sau geometrică a fost determinată de dezvoltarea economică a comunităţilor „asa-zise primitive”. Cultivarea cerealelor, creşterea animalelor, producţia de vase ceramice, dezvoltarea metalurgiei dar mai ales construirea de mari fortificaţii din pământ şi piatră i-a obligat să găsească un sistem de contabilizare a producţiei şi mai ales de menţionare a „ proceselor” de lucru care le permiteau să supravieţuiască.  Ulterior scrierea s-a extins pentru însemnări cu caracter ritual, religios, administrativ şi cultural.

      Se impune de la sine o concluzie : inventatorii scrierii sumeriene au fost, oricât de paradoxal, nu sumerienii, ci locuitorii zonei carpato-balcanice, est-europene. Întradevăr, cum poate fi explicat astfel faptul că cea mai veche scriere din Sumer, datată din mileniul IV î.Hr. a apărut cu totul pe neaşteptate şi într-o formă dezvoltată ? Sumerienii (ca şi babilonienii) au fost doar elevi buni, preluând scrierea pictografică de la civilizatia veche europeeana şi apoi dezvoltat-o într-o scriere, mai sofisticata sub forma cuneiformă.

       Şi totuşi această descoperire este în continuare ignorată de cărţile de istorie şi enciclopediile publicate peste tot în lume,  care continuă să prezinte Sumerul ca loc al naşterii scrisului.

       De ce ? Pentru că opinia unor ‘’ iluştri istorici ‘’ este că, o singură descoperire, chiar arheologică, nu e suficientă pentru a convinge.

        Şi atunci voi aduce şi câteva dovezi documentare preluate din opera lui Diodor din Sicilia : ‘’ Biblioteca istorică ‘’, care în urmă cu exact 2000 de ani (!) înainte de descoperirea de la Tărtăria, pomeneşte despre vechea scriere europeană, fără ca acest lucru să de-a de gândit cercetătorilor din istorie : ‘’ cât priveşte Linos se spune că el a însemnat cu litere pelasgice isprăvile întâiului Dionysos, înfăţişând în lucrarea sa şi celelalte legende. La fel s-ar fi folosit de scrierea pelasgică şi Orfeu şi Pronapides, dascălul lui Homer, un foarte dăruit meşter al cuvântului.’’

          Şi mai mult decât atât Marcus Porcius Cato, numit şi Cato cel Bătrân, om politic şi istoric roman, care a trait între anii 234 – 149 î.Chr., menţiona în scrierile sale un fapt absolut senzational, care din păcate este la fel de  ignorat în prezent :  „în plus, e posibil ca cu mult înainte să fi fost inventat alfabetul latin şi înainte să fi ajuns Carmenta şi Grecia împreună cu Evandru la gurile Tibrului şi pe pământ roman, după ce i-au alungat pe băştinaşi, şi înainte ca neamul acela necultivat să înveţe rânduiala şi scrierea, [e posibil] ca geţii să fi avut alfabet propriu. Deşi nu pot afirma fără tăgadă acest lucru (căci nu cunosc pe autorul acestui fapt ), totuşi acest lucru se poate lămuri îndeajuns din aceea că geţii chiar înainte de întemeierea Romei (753 i.Chr.)  cântau acompaniaţi de fluier faptele glorioase scrise în versuri ale eroilor lor; lucru care la romani a devenit obişnuinţă doar după mult timp”.

             fragment din:
             ISTORIE FURATĂ. CRONICĂ ROMÂNEASCĂ DE ISTORIE VECHE
                                                                                                                        de CORNEL BÎRSAN