Teoria imigraționistă a lui Röesler și reacțiile istoricilor români.

partea a IX-a - LATINITATE “ROMANICĂ” SAU LATINITATE “DACICĂ” ? 

În anul 1871, Eduard Robert Röesler (1836 - 1874), istoric austriac publică lucrarea “Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren Geschichte Rumäniens” [Studii românești. Cercetări asupra istoriei mai vechi a României] în care va relua și dezvolta teoria imigraționistă propusă de Franz Iosef Sulzer.

Teoria lui Röesler are la baza ipoteze și speculatii care au în vedere imposibilitatea romanizarii dacilor de către romani; opinie care se sprijină pe urmatoarele considerente:

- dacii au fost total masacrați în cele două războaie daco-romane;

- românii s-au format la sud de Dunăre şi apoi au migrat spre nord, dovadă fiind după parerea lui asemănările câtorva cuvinte din limbile română şi albaneză;

- Dacia a fost părăsită în totalitate de romani, aceasta rămânând pustie;

- pretinsa lipsă a izvoarelor istorice timpurii, care să furnizeze informaţii despre români;

- imposibilitatea romanizării Daciei în numai 165 de ani.

După părerea lui Röesler, românii au trecut Dunărea pe la mijlocul secolului al XIII-lea, după marea invazie tătară din anul 1241-1242. Autorul “Studiilor românești” motivează acesta trecere ca un refugiu al românilor de la sud de Dunăre, la nord, în urma intensificării procesului de slavizare a Împeriului vlaho-bulgar.

Acesta teorie imigraționistă avea să fie câștig de cauză pentru cele trei nații privilegiate din Transilvania (maghiarii, secuii și sașii) prin demonstrarea migrației românilor, abia, în secolul al XIII, pe fondul afirmării principiului de “primul venit” mai ales din partea maghiarilor.

Teoria va deveni o dogmă pentru istoricii maghiari și germani ai timpului, dar și a celor din generațiile următoare, precum: Pal Hunfalvy / Paul Hunsdorfer (1810 - 1891), Balint Homan (1885 - 1951), Pal Engel (1938 - 2001) s.a.

Aceasta teorie va fi combătută însă de istoricii români ai timpului.

Dimitrie Onciul (1856 - 1923) în lucrarea sa Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinții românilor în Dacia Traiană publicată în anul 1885 va respinge teoria imigraționistă, demonstrând argumentat formarea poporului român pe o arie extinsă pe ambele maluri ale Dunării.

Alexandru Dimitrie Xenopol (1847 - 1920) va scrie între anii 1888 - 1893, Istoria românilor din Dacia Traiană, lucrare în șase volume de aproape 4000 de pagini, în care va contesta teoria imigraționistă, și va explica mecanismul de romanizare al dacilor.

De fapt promotorul teoriei romanizării a fost Bogdan Petriceicu Hașdeu (1838 - 1907) care în anul 1860 (la 22 de ani !) publica lucrarea Pierit-au Dacii ?. Tânarul istoric va demonstra că Școala Ardeleană și continuatorii ei au făcut o interpretare forțată a izvorelor antice legat de dispariția dacilor și formarea poporului român din romani puri. Hașdeu susține formarea poporului român pe substratul dacic dar cu infuzii de elemente romane și ale popoarelor migratoare.

În contradictie cu Xenopol și Hasdeu, Nicolae Densusianu (1846 - 1911), adept al tezelor Școlii Ardelene oscilează între latinismul pur prin colonizare și romanizarea a dacilor, chiar dacă în monumantala sa lucrare Dacia Preistorica cauta dovezi despre geneza dacilor.

Marele istoric roman, Nicolae Iorga (1871 - 1940) va fi cel care va dezvolta teoria romanizării dacilor și colonizarii cu veterani și cetățeni romani. Istoricul va motiva reușita romanizării printr-o re-romanizare petrecută în timpul scurs dintre Împăratul Dioclețian și Împăratul Constantin cel Mare (283 - 337), prin demonstrarea legăturilor strânse dintre teritoriile de la nord de Dunăre cu cele de la sud aflate în componența Imperiul Roman.

Constantin C.Giurescu (1901 - 1977) autorul celei mai citite istorii a românilor, păstrează linia deschisă de către Nicolae Iorga, dezvoltând în special sistemul posibil de romanizare în Dacia Felix, precum și afirmarea continuității daco-romane și legitimitatea ei.

Aceasta teorie a romanizării va fi preluată și de istoricii ulteriori cei din zilele de astazi, din păcate neinsistându-se la nivel academic, în virtutea ultimelor descoperiri arheologice din ultima vreme, să “reconsidere” istoria.