Istoria așa cum nu ne-au învătat istoricii noștrii !

O alt fel de istorie în viziunea istoricilor clasici, necunoscută nouă.

partea a X-a - LATINITATE “ROMANICĂ” SAU LATINITATE “DACICĂ” ? 

Revenind la începutul acestui capitol, să ne aducem aminte de faptul că și marii noștrii istorici clasici nu erau în totalitate convinși de teoria romanizării. Cazul lui Nicolae Iorga și Constantin Daicoviciu fiind prezentate la finalul primului subcapitol. Constantin C.Giurescu făcând paralela între durata ocupațiilor romane în alte țări și Dacia, nu găsea logica posibilității nașterii unei populații de limba latină într-o durata de timp atât de scurtă. Și de o limba latină atât de apropiată de limba italiană, cum bine menționa istoricul maghiar Andras Huszti în anul 1791.

În toată această problema a romanizării se uita acel element determinant care bloca procesul unei romanizari. Reocuparea provinciei Dacia de triburile libere dacice care în mod sigur nu fuseseră romanizate nici prin forță nici pașnic.Si mai ales că această reocupare a fostei provincii romane din Dacia avea să fie definitivă, până în zilele noastre.

Nu exista nici un document ulterior care să confirme că după anul părăsirii Daciei de către romani cu daci romanizați sau fără, romanii ar fi re-romanizat pe dacii liberi. Însă există foarte multe informații în care daci liberi, costobocii și carpii au atacat și terorizat împărații romani și pe supușii lor chiar la ei acasă în Imperiul Roman.

Nu putem să spunem că istoricii noștri clasici nu cunoșteau aceste lucruri.

Nicolae Iorga, își punea întrebarea în cuprinzătoarea lucrare Istoria Românilor, ce sa întâmplat după părăsirea provinciei Dacia: “Să nu uităm apoi pe Dacii de peste hotar, așa de vioii și de temuții Carpi, a căror coborâre a trebuit să urmeze îndată după părăsirea oficială a provinciei”. Iorga realiza că intrarea dacilor în provincie, nu a facilitat procesul de romanizare început, dacă într-adevar romanii inițiaseră un asemenea proces, ci chiar l-au blocat. Dacii colaboraționiști care nu fugiseră odată cu coloanele romane, mai mult ca sigur au fost judecați și executati, sau aceștia au fost iertați în condițiile puse la tratativele purtate dintre Împăratul Aurelian și șefii triburilor dacice libere.

Interesant este faptul că un eveniment atât de important ca și părăsirea Daciei, atât de jeluită de cetățenii Romani, nu a fost menționat în acte, nu au existat procese verbale, nu au existat liste de persoane care urmau a fi evacuate și alte acte care s-ar putea intocmi în asemenea condiții, ținând cont că romanii erau atât de meticuloși în administrație, încât aveau evidența și a unui kilogram de sare.

Tratativele dintre Aurelian și șefii de triburi nu au fost consemnate în nici un document.O decizie atât de importantă colportă o serie de documente legale, de contracte, de înțelegeri și alte acte, și totuși ele nu există.

Sau poate ele au existat ?, sau există ?

Care a fost cauza reală a părăsirii Daciei de către romani ? De ce această părăsire a fost făcută în timpul lui Aurelian ? De ce după părăsirea provinciei Dacia au urmat un șir lung de Împărați de origine Dacă ?

Sunt întrebări la care poate, în timp, vom avea raspuns, sau poate nu ?

Aceste pierderi de documente sau distrugeri ale lor este un proces care se va perpetua şi în perioada istoriei ulterioare a dacilor.

" S-a pierdut opera lui Dio Chrysostomos sau din Prusia despre geţi:din cele ale lui Statilius Crito, medic şi prieten a lui Traian, asupra războaielor dacice, Apolodor din Damasc, arhitectul său, despre podul care unea cele două maluri ale Dunării şi despre fortificaţiile şi tehnica militara, şi Balbas cu privire la topografie şi geodezie, rămân, doar lamentabile fragmente. Din istoria lui Ammianus Marcelinus ne lipseşte partea referitoare la Traian, şi din cea a lui Apian nu există decât fragmente în legătură cu războaiele dacice. (Jesus Pardo - Conversaţii despre Transilvania)

Interesant este însă faptul că aceste distrugeri de documente se vor face şi voit.

În general, istoricii prezintă în mod idilic relaţia dintre Traian şi Hadrian, viitorul împărat roman, menţionându-se şi gradul de rudenie dintre ei. Totuşi se pare că această relaţie nu era chiar aşa, iar adevărata ei natură va duce la pierderi inestimabile pentru istoria dacilor.

"Comentariile lui Traian despre acele razboaie s-au pierdut, datorită, în parte, faptului că Adrian a facut să se reduca ritmul copierii şi publicarea lor.....

Această dorintă a lui Adrian se atribuie de asemenea de către câtiva unui resentiment împotriva lui Traian, ale cărei beţii trebuia să le imite în silă pentru a putea fi în rând cu lumea; în plus Traian nu l-a numit niciodată pe Adrian ca succesor al său în mod oficial. Se ştie că Adrian a redus numarul de monede în circulaţie cu efigia predecesorului său, şi că pierderea cărţii De bello Dacico se poate datora numai unei decizii imperiale, mai mult sau mai puţin secrete, de a nu încuraja difuzarea ei."(Jesus Pardo - Conversaţii despre Transilvania.)

Cel pomenit de către Jesus Pardo,Adrian, nu este altul decât Publius Aelius Traianus Hadrianus (24 ianuarie 76 – 10 iulie 138), cel care avea să-i urmeze lui Traian la tronul imperial între anii 117 -138.

În toate actiunile lui Hadrian avea să-l conteste pe Traian, atât politica cât şi realizările acestuia, urmărind chiar să părăsească nou cucerita provincie dacică pe motivul dificultăţii apărarii ei, fapt ce se va dovedi ulterior în cursul timpului.

Încercări de modificare a istoriei le va face şi Hadrian care avea să omită de altfel şi titlul de Dacicus de pe toate inscripţiile în care era menţionat Traian.

*

Revenind la observațiile istoricilor nostri, privind teoria romanizării, vom continua cu concluzia istoricului Dimitrie Onciul (1856 - 1923) : […] Pe baza indiciilor istorice, noi nu putem susține romanizarea acestei țări decât în partea apuseană a Ardealului cu Banatul timișan și Oltenia, pe care teritoriu se mărginise colonizarea romană. In Moldova și Valahia răsăriteană, precum și în regiunea dintre Tisa superioară și Ardeal, lipsea această temelie; aici nomenclatura topografică a rămas sub dominația romană curat dacă, ca și populația. […] Și după părăsirea provinciei dacii din țară susțin ostilități cu Imperiul roman. Acest element ostil, în cea mai mare parte, nu se poate privi ca romanizat.” (Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ed. critică îngrijită de A. Sacerdoțeanu, București, Editura Științifică, 1968, p. 167–168).

Admiterea imposibilității romanizării generalizate este negată și de către Onciul în urma însușirii concluziilor lui Rösler: 

“ Avem motive să credem că elementul dacic supus s-a ținut departe de contactul cu civilizația romană și și-a menținut dușmănia față de Roma. Romanitatea Daciei a fost însă diferită de cea a altor provincii cucerite de armata Romei. În Italia de Sus, Gallia, Spania, Britannia, Pannonia etc. ea a fost produsul unei fericite deznaționalizări a unei populații numeroase preexistente care a continuat să reprezinte majoritatea, a atragerii acestei populații la un alt mod de a gândi și de a vorbi, a amestecului unei părți a sângelui roman imigrat cu cel local iberic, celtic și alte neamuri. În Dacia însă a fost creată o adevărată țară de colonizare dintr-un teritoriu slab locuit și înconjurat de o populație dușmănoasă, în care însă romanitatea nu și-a înfipt rădăcini atât de adânci, nesprijinindu-se pe bazele sigure ale unei naționalități cucerite și din punct de vedere spiritual. De aici și ușurința cu care mai târziu a putut să fie îndepărtată și a dispărut, fără a lăsa atât de multe urme ca în Britannia sau în Noricum, fiind ștearsă ca o simplă poleială.(Robert Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur alteren Geschichte Rümäniens, Leipzig, 1871, p. 44–45)

Analizând ambele texte constatăm că amândoi istoricii admiteau romanizarea doar în teritoriul ocupat de romani. În același timp ambii istorici vedeau în dacii liberi, factorul determinant în blocarea romanizării, Röesler îi considera pe baștinași dușmănoși prin informațiile scriitorilor antici care îi numeau pe daci, cei mai războinici și de temut. Istoricul german, în mod logic elimina posibilitatea romanizării dar și a colonizarii, tot în prisma reocuparii provinciei Dacia de către Dacii liberi.

Eliminând posibilitatea formarii poporului român în aceste condiții în Dacia nord Dunareana, Rösler având informații despre marea masă de valahi existentă la sud de Dunare, menționată încă din secolul al VI d.Chr. în cronicile bizantine, vine cu ipoteza formării poporului român în spațiul cuprins între Dunăre și Munții Balcani (Haemus). De unde ulterior ar fi migrat în mod pașnic la nord de Dunăre. “Invadarea și ocuparea Valahiei a fost liniștită și imperceptibilă, începutul ei, care trebuie să fi fost încă în perioada dominației cumane, neputând fi precizată. La fel de puțin menționată este și așezarea vlahilor de sud pe pământul Greciei care a avut loc ca urmare a migrației albanezilor începând cu secolul al XII-lea. Multă vreme și mulți dintre ei au zăbovit doar o parte a anului pe văile și câmpiile țării care a fost numită apoi după numele lor Valahia, considerând încă câmpiile din Haemus drept adevărata patrie, cămin părintesc, până să ajungă la așezări stabile în nord.”(Robert Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur alteren Geschichte Rümäniens, Leipzig, 1871, p. 118–119)

Dimitrie Onciul într-o încercare de raspuns, provocarii inteligente făcute de Röesler, din lipsă de argumente, va accepta concluzia germanului: “Admigrarea română din dreapta Dunării, care trebuie deci s-o admitem, nu alteră caracterul de continuitate al elementului roman în Dacia Traiană, așa că se păstră tradiția despre originea dacoromânilor din timpul dominației romane asupra acestei țări. Partea rămasă în Dacia, după pierderea provinciei, formă elementul fundamental, din care se născu poporul dacoromân. Adaosul primit succesiv din dreapta Dunării contribui mai mult la întîrirea numerică a acestuia, decât la întemeierea lui. Până în secolul VII, când începe admigrarea de care e vorba, s-au putut păstra în părțile muntoase ale Daciei încă destul element roman, pentru ca continuitatea să nu fie aici nicidecum întreruptă. Argumentul toponimic împreună cu tradiția istorică pun aceasta, cum am văzut, afară de îndoială.” (Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ed. critică îngrijită de A. Sacerdoțeanu, București, Editura Stiințifică, 1968, p. 257)

Alexandru D.Xenopol

Alexandru Xenopol respinge teza lui Röesler, neadmițând o romanizare la sud de Dunăre: “Pentru ca poporul român să revină în Dacia din Moesia, trebuia ca el să se fi aflat acolo la epoca la care se presupune că a părăsit-o, sau cel puțin la o epocă anterioară. Însă noi vom vedea că aceasta niciodată nu s-a întâmplat, că elementul român întotdeauna a fost prea slab în Moesia […].” (A.D. Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană, București, 1998, p. 49)

Dar într-un moment de luciditate, făcând parelela între perioada posibilei migrări a românilor de la sud la nord, stabilită de istoricul german, după invazia tătarilor (1241-1242) aduce unul dintre cele mai puternice argumente în favoarea non - emigrării: “Ce nevoie ar fi împins pe valachi a trece Dunărea în cei dintîi ani ai ființării statului valacho-bulgar? […] Cum să ne putem închipui că valachii să fi părăsit țara lor tocmai în momentul când, întemeind un stat neatârnat, ei puteau să se bucure de toate drepturile lor, și în ce scop?” (A.D. Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană, București, 1998, p. 49)

Veliko Târnovo, a treia capitală a lumii după Constantinopol și Roma între anii 11195 - 1396

In secolul XIII situatia romanilor la sud de Dunare era situata la cele mai inalte niveluri de dezvoltare si putere militara in Balcani.Imperiul vlaho - bulgar al Asanestilor, sub conducerea lui Ioan Asan II (1218 - 1241) va deveni cea mai puternica forta militara rivalizand cu Imperiul Bizantin. Si dupa moartea lui , urmasii: Caliman I Asan (1241-1246), Mihail I Asan (1246 - 1256), Caliman II Asan (1256 - 1257) si Mitu Asan (1257 - 1258) vor cotinua politica de dezvoltare politica si sociala inceputa inca de pe vremea lui Ionita Caloianul (1197 - 1207).

Nici după venirea la putere a macedoneanului Constantin Tich (1258 - 1277), situația vlahilor nu se va schimba, noul țar al Imperiului vlaho-bulgar își va adăuga numele de Asan, se va căsători cu nepoata lui Ioan Asan II, Irina de Niceea și își va numi fiul cu numele de Mihail Asan, păstrând forma statului preluată de la Asănești. După anul 1323, Asănești vor reveni din nou la putere, continuând tradiția familiei valahe, până în anul 1396, cand vor fi ocupați de turci.

Astfel că teoria imigrării românilor de la sud de Dunare nu se demonstrează, din lipsa de cauzalitate și motivație.

Un alt argument contradictoriu teoriei rossleriene este prezența valahului Gelu, în momentul încercării maghiarilor de a cuceri Transilvania (890 - 904/5). Anonymus face afirmația pertinentă că după moarte lui Gelu, Tuhutum, nu a decimat românii ci a ajuns la un consens cu nobilii voievodului român, făcând pace cu aceștia.

Teoria lui Röesler, are însă și o parte de adevăr, poporul român s-a format, și, la sud de Dunăre.

Revenind la harta cu arealul triburilor geto-dacice din timpul lui Herodot, să ne amintim că aceștia erau răspândiți de la Munții Balcanici și până la Dunăre, și de la Dunăre și până în nordul Munților Carpați, de la Tisa și până la Nistru și Marea Neagră. Ca o ironie a istoriei romanii nu vor romaniza ținuturile de la sud de Dunare ci le vor “daciza” în permanență, mutând în nenumarate perioade, mari populații de la nord de Dunare, fenomen pe care îl putem numi, “re-dacizare” a dacilor de la sud de Dunăre.

De altfel primele informații despre valahi, sub forma vlahi le avem încă din secolul al VI, datorită apropierii de Imperiul Bizantin, si de interferențele care se vor crea cu aceștia în decursul sutelor de ani.

O alta teza a lui Röesler este lipsa de documente, fiind invocată chiar absența românilor între secolele al IV - XIII în teritoriile nord dunărene. Dimitrie Onciul va contrazice această teza specificand ca sursele documentare în care sunt menționați românii există, dar ei sunt menționați de cele mai multe ori sub alt nume.

După părăsirea provinciei Dacia de către romani, aceștia se vor confrunta cu desele incursiuni ale carpilor și geților, începând din anul 271 și până în 381. În această perioadă mulți dintre împărații romani își vor atribui titulatura de Dacicus Maximus și Carpicus Maximus. Mulți dintre împărații romani vor fi de origine dacică, ajungându-se până la autoritarul Galerius, care va tinde să schimbe numele Imeriului Roman în Imperiu Dacic.

În anul 367, în timpul campaniei Împăratului Valens, la nord de Dunare , trupele romane se vor așeza lângă un sat carp, Vicus Carporum, în bună întelegere însă cu aceștia, pentru a evita un conflict cu renumuții războinici carpi. În anul 448 la întălnirea dintre Attila și Priscus, acesta din urmă va menționa existența ausonilor (a dacilor mari nordici, vorbitori de limba latina veche) și a unui conducător al acatirilor pe nume Curidachus. Attila se va auto-intitula ’Attila, Rex Hunorum, Medorum, Dacorum’’. Începuturile vieții creștine sunt consolidate la nord și sud de Dunăre de preoții de origine daco-getică: Ulfila,Aeticus Histricus, Ioan Maxențiu și Dionisie Exiguul. În anul 536, Împăratul Iustinian duce pentru apărarea Mănăstirii Sf. Ecaterina din Peninsula Sinai, 100 de daci împreună cu familiile lor. În conviețuirea lor cu slavii, dacii vor fi prezenți sub numele de anti sau/si limitanei (la hotare). Prima mențiune despre vlahi este făcută de către cronicarul Cedrenus în anul 617, an după care ei vor fi omniprezenti, sub acest termen, în istoria valahilor dar și a Imperiului Bizantin.

Termenul de ausoni, atribuit de unii istorici, dacilor, dar contestat de alții, va mai apare însă în izvoarele bizantine, denumind aceasi populație, vlahii.

Veliko Târnovo

Cronicarul bizantin, Nicetas Choniates confirmă în lucrările sale faptul că neamul vlahilor sud dunăreni și al valahilor nord dunăreni era de fapt o singură nație vorbitoare de aceași limbă.

Care era această limbă ?

În urma morții împăratului grec, Ioan Vatatzes al Niceei (1221-1254), fost aliat a lui Ioan Asan II (1218-1241), fiul celui dintâi, Teodor al II-lea Lascaris (1254 - 1258), va scrie un panergic dedicat tatălui său, în care printre altele, menționează:„ A unificat pământul ausonilor, care era divizat în foarte multe părți de suverani străini și despotici, latini, perși, bulgari, sciți și alții, i-a pedepsit pe tâlhari și și-a apărat pământul” (A.A.Vasiliev - Istoria Imperiului Bizantin).

Textul surprinde prin realitatea istorică evocată de împărat. După moartea lui Ioan Asan II la 1241, Regnum Valachorum al Asăneștilor traversează o puternică perioadă de criză. Țarii Asănești se succed rând pe rând, pe scurt timp, datorită frecventelor asasinate, boierii imperiului sunt implicați în comploturi, grecii și latinii întrevăd ocuparea imperiului vlaho-bulgar, idem și împăratul de la Niceea, Ioan Vatatzes (!), însă în final, puternicul boier macedonian Constantin Tich, va prelua frâiele imperiului, înducând din nou o stare de siguranță si stabilitate.

Cea ce ne intereseaza în acest moment, pe noi, este faptul că Teodor Laskaris, bun cunoscător al evenimentelor epocii nu-i numește pe vlahi, cu termenul de vlah, ci cu termenul de auson, adică vorbitor de limbă latină veche. Împăratul Nicenian nu face nici o confuzie, menționând cu claritate, celelate nații implicate în situația incertă a imperiului asăneștilor: latini, persi (?), bulgari, sciti (tatari), uitând însă, din modestie, să menționeze interesul special al grecilor pentru Regnum Valachorum. Făcând această afirmație clară, legat de limba specific latină a vlahilor, își confirmă practic descendența. Mama lui Teodor Laskaris, Elena, era vlahă, fiica a țarului Ioan Asan II (1218 - 1241). Este mai mult ca sigur că Teodor, pe lânga limba greacă, cunoștea la perfecție și limba maternă.

In acea perioadă a imperiului bizantin, grecii bizantini erau pomeniți sub numele de romei, ca amintire a descendenței lor de la Roma, chiar dacă utilizau mai mult limba greacă, iar vlahii erau pomeniți ca și ausoni, vorbitori de limbă latină veche. 

Cornel Bîrsan - Istorie Furată.Cronică Românească de Istorie Veche

Veliko Târnovo