Inocențiu Micu-Klein, Școala Ardeleană și Identitatea Ardeleană !

partea a VIII-a - LATINITATE “ROMANICĂ” SAU LATINITATE “DACICĂ” ? 

     Spre deosebire de Muntenia și Moldova, în Transilvania problema afirmării identității ca neam descedent din romani și “pretenția” arogării statului de băștinaș au fost până în anul 1918, nevăzute cu ochi buni de către regalitatea maghiară dar și de către Imperiul Austro-Ungar. Românii aveau statutul de “tolerați” cu istoria furată de sași și supuși celor trei nații “priviliegiate”, maghiarii, sașii și secuii.

Primul care va lua atitudine împotriva acestei stări va fi Inocențiu Micu-Klein / Ioan Micu (1692 - 1768), episcop greco-catolic român, cel care va deschide drumul spre afirmare a conceptului de națiune pentru românii transilvăneni.

Micu-Klein, singurul român în Dieta Transilvaniei, va cere drepturile poporului său utilizând argumente bine întemeiate:

- Românii sunt cei mai vechi locuitori ai țării;

- Românii sunt populația cea mai numeroasă din Ardeal;

- Românii lucrează pământul și ocnele (muncile cele mai grele);

- Românii dau cele mai mari contribuții și, în virtutea voinței imperiale exprimată prin cele două diplome leopoldine, trebuie să se facă dreptate și poporului român.

Micu-Klein prin demersul lui cerea ca românii sa fie recunoscuți ca națiune, a patra în Transilvania, dar se va lovi de împotrivirea celor trei nații privilegiate, pe motivul că cererea Episcopului cuprinde „niște lucruri pe care nu le-a cerut nimeni până acum” (?!)

La sinodul convocat în anul 1744, episcopul a declarat clerului prezent, că dacă Maria Tereza, Împărăteasa Imperiului Austro-Ungar, nu va acorda drepturile cerute pentru români, va trece munții în fruntea credincioșilor săi.

Micu-Klein va fi chemat și cercetat la Viena, de către autoritățile austro-ungare, pentru răzvrătire. Intuind, sau avertizat de faptul că Maria Tereza intenționa să-l arunce în închisoare, se va autoexila la Roma, unde va mai trăi încă 24 de ani, cu speranța că va fi iertat și se va putea întoarce în țară.

Avea să moară la 23 septembrie 1768, la Roma, unde a și fost înmormantat în biserica Madona del Pascolo. Abia în anul 1997 rămășițele sale pământești vor fi reinhumate în Catedrala Sfânta Treime din Blaj, așa cum își dorise.

Inochentie Micu-Klein a fost cel care a pus bazele Școlii Ardelene.

În anul 1781, Franz Josef Sulzer (1727 - 1791) publica o lucrare intitulată Istoria Daciei Transalpine în care teoretizează că românii nu se trag din coloniștii români aduși în Dacia, aceasta fiind părăsită în totalitate în urma retragerii armatei romane, iar românii au apărut undeva la sud de Dunăre, între albanezi și bulgari, de la care au primit influența slavă și credința ortodoxă, după care în secolul al XVIII-lea au emigrat în nordul Dunării. Sulzer este generatorul teoriei imigraționiste și principalul precursor a lui E.R.Rösler. La această teorie vor adera și istoricii, I.C.Eder, Bolla Marton (1751-1831) și Johann Christian von Engel (1770 - 1814). Justificarea teoriei imigraționiste se face prin absența surselor scrise privitor la românii din anii marilor migrații, invocându-se chiar absența românilor în acea perioadă în spațiul carpato-dunărean. Engel va extinde data emigrarii românilor din Peninsula Balcanică la nord de Dunare, stabilind-o undeva în secolul IX, migrație făcută sub presiunea Bulgarilor.

Membrii cei mai de seamă a Școlii Ardelene, Gheorghe Șincai (1754 - 1816), Samuil Micu (1745 - 1806), Petru Maior (1756 - 1821) și Ioan Budai Deleanu (1760 - 1820) aveau să reacționeze la această teorie imigraționista a lui Sulzer într-un mod destul de extrem.

Teoria latinității pure dezvoltată de Școala Ardeleană încercă să impună ideea că dacii au fost exterminați, iar românii se trag din coloni romani, iar limba româna este latina pură.

Realizarea lor demnă de menționat este însă faptul că au reușit forțarea introducerii grafiei latine în scrisul românesc în locul scrierii chirilice.

Împăratul Austro-Ungariei, Iosif al II-lea (1765 - 1790), adept al iluminismului avea să încerce o apropiere față de romănii din Transilvania, astfel încât el va vizita în anii 1768, 1770, 1773, 1783 și 1786, Banatul, Transilvania și Bucovina, acceptând chiar să primească petițiile oamenilor de rând. Iosif al II-lea , avea să aprobe construirea a numeroase biserici ortodoxe în Transilvania, intrând în conștiința românilor ca “bunul împărat”. Iosif îi socotea, în contrarul părerii nobililor maghiari și austrieci, pe români cei mai vechi și numeroși locuitori ai Transilvaniei. Ca o paranteza, lui i se datorează și faimosul joc de cuvinte rostit în limba latină, realizat din numele localităților de pe Valea Somesului, Salva, Parva,Nepos si Romuli: “Salve parvae nepos Romuli “ - Vă salut mici nepoți ai Romei.

După moartea lui Iosif al II-lea, românii transilvăneni vor conștientiza că situația lor politică și de nație nu se va schimba. Astfel încât în anul 1791 ei înaintează noului împarat al Sfantului Imperiu Roman, Leopold al II-lea (1790 - 1792) doua memorii cunoscute sub numele de Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae ( Petiția Valahilor din Transilvania)

Documentul a fost redactat de cei mai mari clerici ai națiunii române din Transilvania, dar și de reprezentanții Scolii Ardelene: Iosif Meheși de la Cancelaria Aulică, Ignatie Darabant episcopul de Oradea, Ioan Para vicarul de Nasaud, Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ioan Piuariu-Molnar,Ioan Budai Deleanu,s.a.

Preambulul memoriului este un document de excepție care sintetizeaza teoria latinistă pură susținută de Școala Ardeleană, necesară în acel moment pentru câștigarea drepturilor ca nație în rândul “națiilor privilegiate” din Transilvania.

„Fericite auguste împărate! (...) Națiunea română este cu mult cea mai veche dintre națiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucît este lucru sigur și dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, al unei tradiții niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor și obiceiurilor, că ea își trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rînduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldați veterani, ca să apere Provincia. Urmașii lui Traian Augustul au stăpînit Dacia cîteva secole. Sub a lor neîntreruptă stăpînire, în această Provincie a fost răspîndită și credința creștină după ritul bisericii răsăritene prin străduința episcopilor Protogen, Gaudențiu, Niceta și Theotin, mai ales în secolul al IV-lea, după cum ne-o arată această întreagă istorie bisericească. (...) Cînd ungurii, către sfîrșitul secolului al IX-lea, sub ducele (lor) Tuhutum, au năvălit în părțile Transilvaniei, locuitorii romani ai acestor (părți) se numeau cu numele, schimbat, de vlahi, după mărturia celui mai vechi scriitor al Ungariei, Anonymus, notarul regelui Béla: în fruntea lor se afla în clipa aceea ducele lor propriu, Gelu, cu putere supremă, nenorocos însă în lupta la care a pornit cu ungurii spre apărarea patriei sale, de vreme ce în acea luptă el și-a pierdut și domnia și viața. (...) Atît istoria Patriei cît și istoria romană ne arată că românii au locuit în părțile Transilvaniei desigur cu multe secole înainte de a fi venit ungurii, și, cînd ei, pierzînd în luptă pe propriul lor duce Gelu, nu s-au mai împotrivit ungurilor, ci mai curînd, de bunăvoia lor, prin chiar acest fapt au admis de la sine pe unguri la conlocuirea cu dînșii, la concetățenie, ca și la comunitatea drepturilor regnicolare. Ungurii au fost mulțumiți cu această liberă și spontană acțiune a românilor, și amîndouă neamurile și-au găsit în concetățenie și în comunitatea drepturilor fericirea lor, pe care n-au voi s-o încreadă sorților unui război ulterior, de al cărui sfîrșit nesigur amîndouă trebuiau să se teamă. (...) Că sașii au venit în părțile Transilvaniei în secolul al XII-lea, (iar) armenii și bulgarii în secolul al XVII-lea și că au obținut (și ei) admisiunea, ne mărturisesc, afara de istorie, privilegiile și diplomele principilor. Mai rămîn germanii, cetățeni ai Patriei, care, după cum ne-o dovedește de asemenea istoria, au venit în Provincie mai ales pe la sfîrșitul secolului al XVII-lea cu armata fericitului împărat Leopold și au obținut admisiunea exact în același fel în care (au obținut-o) și ungurii, care au venit pe la sfîrșitul secolului al IX-lea. (...)”

Drepturile nației române solicitate de memorandiști erau:

- românii să nu mai aibă statutul de tolerați în Transilvania și să fie considerați ca a patra nație;

- să nu mai fie ocărâți și jigniți;

- să fie repusi în drepturile civile și regnicolare (drepturi istorice vechi medievale);

- clerul să fie tratat în mod egal cu cel al clerului celorlalte nații;

- alegerea deputaților în dieta Transilvaniei să fie proporțională raportat la numarul populației.

Din păcate la acea data Dieta țintea la o restabilire a privilegiilor feudale maghiare, si nu se accepta o revizuire fundamentală în care să fie incluși și românii. Atunci cand memoriul a ajuns la Împărat, el cazuse deja de acord cu marea nobilime maghiară interesată în susținerea intereselor lor. Totusi Leopold va trimite documentul memorandului Dietei spre dezbatere.

Cancelaria Aulică în frunte cu contele Samuel Teleki vor respinge punct cu punct revendicărilor românilor, considerând inutilă recunoașterea unei a patra “nați” în Transilvania. Memoriul a fost citit în Dietă în luna iunie 1791, provocând consternarea și indignarea membrilor (din 422 de membrii ai Dietei, românii erau reprezentați printr-o singură persoană !).

Petiția a fost respinsă iar statutul românilor a rămas neschimbat pâna în anul 1918.