Tezaure dacice - Oameni si aur !

OAMENI ŞI AUR

“ ... Fură descoperite şi comorile lui Decebal, deşi se aflau sub râul Sargeţia, din apropierea capitalei sale. Căci (Decebal) abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase - mai ales dintre cele care suportau umezeala -, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia, (Decebal) pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veşminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca să nu dea nimic pe faţă. Dar Bicilis, un tovarăş al său care cunoştea cele întâmplate, fu luat prizonier şi dădu în vileag toate acestea.” (Dio Cassius - Istoria romană, LXVIII, 10-15)

Unii cercetători afirmă că povestea ascunderii tezaurului dac de către Decebal este preluată de către Dio Cassius de la Diodor din Sicilia (80 i.Chr. - 21 i.Chr.). Diodor în a sa Bibliotecă Istorică, scriind despre Eudeleon, o căpetenie a paeonilor, trib din antica Macedonie, menţioneaza faptul că acesta de frica duşmanilor şi-a ascuns tezaurul în râul Sargenţia. Dio Cassius (cca.163 - cca. 229 d.Chr) care şi-a scris lucrarea între anii 207 - 229, la peste 100 de ani de la moartea lui Decebal, v-a prelua de la Diodor, episodul cu ascunderea tezaurului a lui Eudeleon, atribuindu-i acest fapt lui Decebal. Până şi numele râului în care s-a îngropat comoara a fost uşor adaptat, de la Sargenţia la Sargeţia (numele râului având rezonanţe apropiate de Geţia). Acest episod cu îngroparea tezaurului în albia râului va mai apărea şi în cazul lui Alaric, regele vizigoţilor şi Attila, regele hunilor.

Cert este însă că după moartea lui Decebal, romanii vor duce la Roma o pradă imensă, constând în aur şi argint, precum şi în obiecte de preţ, turme de animale şi cereale. Valoarea tezaurului transmisă de către Ioannes Lydus (490 - cca.560), în baza lucrării lui Criton, Getica este de 1.655.000 kg de aur şi 3.310.000 kg de argint.

Chiar dacă istoricul francez Jerome Carcopino (1881 - 1970), reduce această cantitate cu un 0, respectiv 165.500 kg aur şi 331.000 kg argint, tot avem în faţă o cantitate imensă de aur şi argint, care ajunsă la Roma va duce la relansarea economiei Imperiului Roman, dar şi la scăderea bruscă a preţului aurului (inflaţie).

Este mai mult ca sigur că acest tezaur a lui Decebal, descoperit prin trădare, nu a fost unic. Însuşi Dio Cassius afirmă că bogăţiile dacilor au fost ascunse şi în alte locuri, precum peşteri, sau dupa cum s-a descoperit în ultima vreme, în gropi ritualice.

Pentru a putea întelege adevărata dimensiune a bogăţiei minereurilor de aur şi de argint din Dacia, şi a priceperii meşteşugăreşti a dacilor privind utilizarea lor, voi descrie câteva din cele mai impresionante comori descoperite, dar şi despre câteva din acele comori furate sau pierdute pentru totdeauna.

Tezaurul de la Moigrad, jud. Salaj, este unul dintre cele mai vechi tezaure descoperite în ţara noastră şi unul dintre cele mai vechi din lume, fiind datat cca. 3500 î.Chr.

Tezaurul a fost descoperit în primavara anului 1912, de către un ţăran din satul Moigrad, comuna Mirşid, judeţul Sălaj, în timp ce-şi ara bucata de teren de pe dealul Măgura.

Brăzdarul plugului a scos la suprafaţă mai multe bucăţi de metal strălucitoare. Plugarul neştiind din ce fel de material erau confecţionate a decis totuşi să le ducă acasă pentru a le găsi o folosinţă. Negăsindu-le nici o utilizare în gospodărie a încercat să le comercializeze la târgul de la Zalău, fără succes însă (?!). Ţăranul s-a deplasat la Cluj, la muzeu, unde a încercat să le vândă, dar iniţial a fost refuzat de către muzeograf, după care acesta a acceptat să cumpere doar piesele întregi cu o sumă derizorie. Piesele deteriorate au rămas în posesia ţăranului care le-a aruncat, nefiind niciodată recuperate.

Tezaurul în greutate totală de 856,125 grame, este format din patru piese de aur: idol mare feminin (800 gr.), doi idoli mici feminini (20,20 gr. si 17,40 gr.) şi un idol masculin (18,525 gr.)

Idolii sunt realizaţi din numeroase foiţe de aur, suprapuse prin batere cu un ciocan greu. Foiţele sunt atât de strâns unite încât par că sunt sudate.

Specialistii afirmă că idolul mare este reprezentarea stilizată a zeiţei pământului şi a fertilităţii, iar cei trei idoli mici sunt reprezentări stilizate ale femeilor şi bărbaţilor acelor vremuri.

În satul Perşinari, jud. Dâmboviţa s-a descoperit între anii 1954 -1962, un tezaur compus dintr-o spadă de aur ( greutatea iniţială 3 kg ), însoţită de 12 pumnale scurte din acelaşi material (având o greutate cuprinsă între 230 şi 500 de grame). Vechimea acestui tezaur este estimată la 3500 de ani. Tezaure asemănătoare au fost descoperite la Tufalău şi Măcin ( topoare şi pumnale de aur).

Tezaurul de la Craiova are o poveste cu adevărat fascinantă. Despre existenţa lui se ştie abia în anul 1926 când Germania, urmare a hotărârii Comisiei de despăgubiri de la Paris, restituie Romaniei 60 de aplice şi butoni de harnaşament din argint. Se pare că tezaurul fusese vândut în timpul războiului de către un negustor de antichităţi din Craiova, germanilor. Savantul german Hubert Schmidt care studiase tezaurul, afirmase că acesta se compunea din 77 piese întregi (aplice şi butoni) şi 13 fragmente de obiecte diferite. Ori în această situaţie se pare că parte din el nu fusese restituită oficialităţilor române. Se pare că din acest tezaur unele piese au ajuns peste ocean. În colecţia Institutului de Artă din Detroit (S.U.A) se găseşte un coif din argint aurit, iar la Metropolitan Museum din New York se află un vas rython din argint. Conform specialiştilor acest tezaur datează din secolul al IV-lea.

În anul 1982, la 3 km sud vest de oraşul Sveştari (Isperich) din Bulgaria s-a descoperit o mare necropolă getică care cuprinde un complex de 150 de morminte, printre care şi un mormânt regal. Iniţial specialiştii bulgari au susţinut ideea că în acest mormânt este îngropat regele get Dromichaietes, dar în prezent majoritatea specialiştilor opinează pentru regele get Cothelas (sec.IV i.Chr.), cel care a devenit socrul lui Filip al II-lea al Macedoniei în anul 341 i.Chr.

Mormântul constă dintr-un pridvor şi trei camere pătrate. În camera mortuară a fost aşezat trupul regelui get. Arhitectura şi statuile mormântului dovedesc o mare pricepere a meşterilor care l-au construit. Picturile murale interioare cu personaje stranii, reprezentând fiinţe fantastice, jumătate femei, jumătate plante, sunt fascinante prin calitatea realizarii lor.

Arheologii bulgari au descoperit într-o cutie de lemn, care conţinea oase carbonizate şi cenuşă o serie de obiecte din aur, respectiv patru brăţări spiralate, 44 de broşe ornate cu figuri feminine, un inel de aur, o diadema ornată şi 100 de nasturi. Greutatea tezaurului este de circa 1,50 kg.

În jurul anului 1883 s-a descoperit la Poroina Mare, jud.Mehedinţi un rhyton executat din aur şi argint în greutate de 350 grame. Rhytonul este o cupă de băut, în forma de corn, terminat la baza lui printr-un cap de taur. Piesa este executată, conform specialiştilor în secolul IV-lea î.Chr. Nu se cunosc amănunte despre evenimentele care au dus la descoperirea lui, dar se pare că odata cu această piesă ar fi fost descoperite încă altele, care au dispărut însă.

În anul 1960, în satul Sacoşu Mare, jud. Timiş, un ţăran descoperă un tezaur format din lingouri de aur, bijuterii şi sârme lingouri. Greutatea totală a acestuia era de 1296,30 grame. Remarcabil faptul că ele sunt realizate dintr-un aur de înaltă puritate- 22 de carate-.

Descoperit în anul 1980, tezaurul de la Hinova, jud Mehedinţi, fascinează prin multitudinea şi varietatea obiectelor de aur descoperite. Greutatea totală a tezaurului este aproximativ de 5 kg ; iar vechimea lui de aproximativ 3000 - 3200 de ani.

Tezaurul este format din 9.639 de piese şi conţine: o diademă de aur, 14 brăţări diferite ca model, 92 de pandative, 762 de mărgele, 8.765 de paiete, 4 inele din aur şi alte obiecte mărunte. Remarcabile sunt două dintre brăţările bărbăteşti, confecţionate din bare masive de aur şi care cântăresc 469 grame şi respectiv 580 de grame.

Tezaurul de la Cucuteni - Băiceni, jud. Iaşi, are o greutate de aproape 2,0 kg aur pur şi este alcătuit dintr-un coif de luptă, diferite aplici şi brăţări, nasturi sferoidali în număr de peste 70 de piese. Acest tezaur este considerat un model de măiestrie a geto-dacilor. Tezaurul a fost descoperit în anul 1959, de un grup de ţărani, într-o lutărie. Specialişti afirmă că tezaurul datează din secolul al V-lea î.Chr. Remarcabil ca şi execuţie este coiful cu o înălţime de 34,50 cm, diametru variabil de 21-25 cm şi care cântăreşte aproximativ 500 gr.

Descoperirea mormântului unui conducător getic, înhumat în urmă cu 2300 de ani la Agighiol, jud.Tulcea, ne prezintă prin bogăţia obiectelor găsite, luxul şi fastul princiar al geto-dacilor. Inventarul obiectelor preţioase cuprinde : un coif din placă de argint aurit, două cnemide ( apărătoare tip jambiere) realizate din foaie de argint artistic lucrate, patru vase scunde stilizate şi decorate cu motive florale, cupe de argint şi o mulţime de obiecte mărunte – cercei, aplici, bentiţe, coliere, etc. înteresant este că pe unul din vase este prezentă o inscripţie :’’ Kotis din Beos’’. Să fie oare acel rege enigmatic Cotiso ?

Celebrul coif de la Coţofeneşti, jud.Prahova, a fost descoperit în anul 1926 de către mai mulţi copii într-una din râpele situate în zona numită „Vârful Fundăturii”. Intrat în posesia ţăranului Alexandru Simion, acesta îl va încredinţa omului de afaceri Ion Marinescu - Moreanu, pentru a fi vândut la Bucureşti. Vechimea coifului este estimată ca fiind în jurul anului 400 i.Chr. În greutate de 770 grame coiful a aparţinut mai mult ca sigur unei căpetenii getice, conducator al unei formaţiuni politice din zonă.

În vara anul 1799, ţăranul sârb Nera Vuin, în timpul săpăturilor efectuate pentru plantarea unei vii în curtea sa din Sânnicolau Mare, judeţul Timiş descoperă unul dintre cele mai fabuloase tezaure, fiind considerat al doilea ca mărime după cel al lui Tutankhamon.

Nera Vuin a vândut tezaurul unui negustor grec sau armean, el ulterior ajungând la Pesta. Aici au atras atenţia magistrului municipal care le-a confiscat şi le-a predat autorităţilor austro-ungare. Despre Nera Vuin nu se mai pomeneşte în actele timpului , dar ştim că soţia acestuia a fost de două ori în audienţă la Împaratul austro - ungar, cerându-şi partea de recompensă, fără nici un rezultat însă.

În greutate totală de 9,945 kg, aur de 21 şi 22 de carate, tezaurul este format din 23 piese: 7 cani mari, 1 platou, 4 boluri, 4 cupe, 3 cupe zoomorfe, 2 oale întinse, 1 corn de băut, 1 bol de supă.

Vasele sunt bogat ornate cu scene în care sunt implicate oameni şi animale, şi chiar scene de luptă. Datarea lui este un motiv de dispută între specialişti care oscilează între secolele V şi X d.Chr. La fel de disputată este şi originea lui: bactriană, sasanidă, iraniană, turanică, nord-pontică, bizantină, vest-hunică, avară, avaro-bulgară, pecenegă, hazară, maghiară, cumană, pecenego-cumană, turcă, maghiară sau română

Pe vasele tezaurului sunt înscrise trei tipuri de inscripţii:

- o inscripţie în limba greacă, care apare de două ori, pe două castroane pereche.

- o inscripţie cu caractere greceşti dar într-un limbaj non-grec care apare pe vasul cu toartă, cunoscută sub denumirea de "Inscripţia Buila".

- scurte inscripţii scrise cu caractere runice ce apar pe 13 obiecte.

Toate aceste inscripţii au fost cercetate, analizate şi interpretate de numeroşi specialişti, care însă au ajuns la concluzii cu totul diferite.

Pe vasul cu toartă este inscripţionat un text care conţine şi doua nume: jupanii Builă/Burilă şi Butaul.

Textul: „+ Buila zoapan teci diretoiri Butaul zoapan targori itziri taici” este tradus de unii cercetători sub varianta : jupanul Builă a dispus facerea acestui vas, iar jupanul Butaul l-ar fi destinat pentru băut. S-a încercat şi o asimilare, şi o traducere cu ajutorul limbii tătare: „+ buila zoapan tesi dugetugi butaul zoapan tagrogi içigi taysi”, respectiv: „Cupă de băut dăruită de Butaul Jupan pentru uzul exclusiv şi nelimitat al lui Buyla Jupan) „.

Alţi specialisti opinează însă că tezaurul de la Sânnicolau Mare, ar fi fost donat de către cei doi jupani, tată şi fiu, unei biserici, piesele fiind utilizate ca obiecte de cult, inscriptia mentionand acest lucru; iar evenimentul ar fi avut loc undeva in jurul anului 786 d.Chr.

În prezent tezaurul se află la Kunsthistorisches Museum din Viena.

Un alt tezaur care se afla la Kunsthistorisches Museum din Viena este cel descoperit în anul 1797 la Şimleul Silvaniei, judeţul Sălaj. Prima parte a acestui tezaur a fost descoperită de doi copii ciobani care culegeau prune, iar a doua parte a fost descoperită în anul 1889 de către nişte muncitori zilieri care lucrau la scos cartofi. În prezent o parte din tezaur este expusă la muzeul vienez iar partea descoperită în anul 1889, este la Budapesta. Partea de tezaur expusă la Budapesta este compusă din 73 de piese de aur şi argint în greutate totală de 8 kilograme.

În muzeul vienez mai sunt expuse obiecte descoperite la Moroda, jud. Arad (un colan), la Marca, jud.Sălaj (două colane), la Someşu Cald, jud.Cluj (un lanţ din inele duble, cu un pandativ rotund), la Orăştie,jud. Hunedoara (o brăţara dacică din argint aurit). Un alt tezaur găzduit în muzeu este tezaurul de la Sălişte, judetul Alba, numit şi “Tezaurul de la Cioara”. Descoperit în anul 1820 de către ţăranul Matei a lui Ştefan Molodeţ acesta era constituit din 64 de piese de argint.

În anul 1953, în zona unei cariere de piatră din localitatea Sâncrăieni, judeţul Harghita s-a descoperit un tezaur din argint, în greutate de 3,5 kilograme, compus din 18 piese. Treisprezece din obiecte sunt cupe cu picior de susţinere, al căror exterior este bogat ornamentat. Celelalte obiecte sunt: două vase tronconice, două brăţări din bară de argint şi o fibulă cu picior. Vechimea lor este apreciata ca fiind sec. I î.Chr.

Istoria “Tezaurului de la Pietroasele” sau al “Clostii cu pui de aur” cum este denumit popular a început în anul 1837, când doi ţărani, Ion Lemnaru şi Stan Avram, din satul Pietroasele, jud. Buzău, descoperă celebra comoara. Chiar dacă iniţial au dorit să-l păstreze, îl vând ulterior unui negustor, Anastase Tarba-Verusi, pentru o sumă foarte modestă. Acest negustor barbar prin comportament, nerealizănd valoare lor istorică, le distruge, tăindu-le cu toporul, aruncând pietrele preţioase căzute din piese. În urma diferendului apărut între acest negustor şi George Frunză-Verde, vecin al pământurilor boiereşti pe care fusese descoperit tezaurul, ştirea despre existenţa lui ajunge la domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru Ghica.

În urma intervenţiei lui Mihalache Ghica, banul Craiovei şi Petrache Poienaru, un fel de ministru al învăţământului, tezaurul este depus în muzeul Ţării Româneşti din Bucureşti.

Tezaurul iniţial a fost alcătuit din 12 piese, având o greutate totală de 19 kg de aur pur. Din ce piese este alcătuit tezaurul ?

În primul rând o tavă plată rotundă, cântărind 7,13 kg, apoi o fibulă de mari dimensiuni, concepută sub forma unei păsări de pradă, în greutate de 817 grame şi alte trei fibule mici. Alt obiect reprezentativ este un vas de aur, având în centru o statuetă, înfăţişând o divinitate feminină. În jurul acestei statuete sunt reprezentate două cercuri concentrice care cuprind 16 personaje, zei şi zeiţe, şi scene de vânătoare. Alte obiecte sunt : un ulcior zvelt, fusiform, două cupe bogat ornamentate şi trei colane lucrate extrem de fin.

De ce poartă acest tezaur numele de’’Cloşca cu puii de aur’’ ? Pentru că imaginaţia poporului a identificat fibula cea mare cu ’’cloşca’’, cele trei fibule mai mici cu ’’puii’’ iar tava plată cu ’’cuibul cloştii’’.

Descrierea şi interpretarea decoraţiunilor de pe piese şi atribuirea acestui tezaur goţilor, a făcut-o Alexandru Odobescu, care prin diferite supoziţii, dovedite false, numeşte şi posibilul deţinător al acestuia, Gainas, rege got, favorit al împăratului Arcadius ( 395 – 408).

Greşeala lui A. Odobescu a fost foarte mare pentru că ea s-a întipărit în mintea generaţiilor următoare, perpetuând mai departe acea credinţă că tot ce e bun şi frumos trebuie atribuit străinilor şi nu băştinaşilor.

Tezaurul de la Pietroasa este de origine DAC şi nu got, şi spre argumentarea acestui fapt concură trei argumente :

1. realizarea acestui tezaur s-a făcut în atelierele meşteşugăreşti dacice atât de răspândite pe teritoriul ţării, dovedite arheologic. Astfel la Sarmizegetusa exista un atelier de orfevrieri atât de bine specializat încât realizările lor artistice, constând în bijuterii şi statuete, se răspândiseră pe întreg teritoriul ţării, fiind căutate şi preţuite şi în exterior. Totodată realizările artistice anterioare, pline de gust şi refinament, confirmă executarea acestui tezaur de meşteşugarii daco-geţi. Cercetăriile ştiinţifice confirmă că aurul folosit la executarea obiectelor aparţinătoare tezaurului, este extras din minele Daciei.
2. reprezentările de pe vasul de aur, ne confirmă că nu sunt zeităţi de factură germanică, ci aparţinătoare lumii geto-dace timpurii, personajul central al tăvii fiind Geea iar personajele înconjurătoare ’’ Zeii cei Mari ’’ pelasgii.
3. al treilea argument este legat de încercările sde traducere a inscripţiei de pe unul din colane. Sensibilizaţi de atribuirea făcută de Al. Odobescu goţilor, diferiţi cercetători germani sau germanişti au căutat să traducă inscripţia folosindu-se de scrierea runică. Iată câteva din rezultatele concluziilor lor :

• UTAN NOTI HAILA = ferit de necazuri, noroc
• GUTANI AD HAILAG = preasfinţit obiect aparţinător lui Odin
• GUTA NIOWI HAILAG = dedicat noului templu al goţilor
• GUTANIO WI HAILAG = dar consacrat din partea femeilor.

Iată cum un singur text provoacă o seamă de traduceri care mai de care mai diferite şi mai pretenţioase lipsite de realitate. După studii îndelungate, cercetătorii germani ajung sa-şi de-a seama că au făcut o greşeală catastrofală în traducerile lor, cuvântul HAILAG neexistând în limba gotica. Tot eşafodajul construit de ei pică, textul nu este gotic şi nici literele runice (cu toate că se aseamănă).

Nicolae Densuşianu traduce acest text, scris în vechea latină vulgară, folosindu-se de enigmatica scriere a plutaşilor de pe Bistriţa, semne rămase prin timp, identice cu cele ale proto-dacilor, ca o mărturie peste veacuri a identităţii Poporului Român.

Textul tradus pare să aibă două variante :

• VULCHATIOS O FICET - sau - VELCHANU A FĂCUT

ceea ce sună foarte aproape de limba română !

Ca o paranteză, aici, vom pomeni din nou de scrierea veche dacă, amintind şi că atunci când s-a elaborat alfabetul gotic – runele – şi când Chiril şi Metodiu, în anul 862, au întocmit scrierea chirilică, această scriere străveche a slujit ca model noilor alfabete. Nu trebuie omis nici faptul că românii au preluat foarte repede alfabetul chirilic, folosindu-l în mod uzual, mai ales şi datorită asemănării cu vechiul lor alfabet.

Dacă toate aceste argumente nu par suficiente, voim reda şi concluziile trase de o serie de cercetători iluştri ai pieselor tezaurului, care vor repara afirmaţia greşită a lui Odobescu :

JOSEPH ANNETH - ’’ Caracterele acestei inscripţii sunt întru-toate asemănătoare cu cele pelasge’’.

A. LABARTE - ’’ În nici un caz nu se poate presupune că aceste obiete preţioase ar fi fost fabricate de industriaşi goţi. Goţii erau cultivatori de pământ şi soldaţi şi peste tot jefuitori desfrânaţi. Aceste calităţi bune şi rele ale lor nu se unesc nici într-un caz cu artele si nu e posibil să fi existat vreodată în colibele lor din mijlocul pădurilor, ateliere care să poată fabrica obiecte aşa de elegante de aur şi de un preţ aşa de mare’’.

CEZAR BOLLIAC - ’’ Zică cine orice va zice, zvârcolească-se oricât vor putea arheologii noştri, vasele de la Pietroasa sunt vase dace, cu stil dacic, pentru un cult în Dacia’’.

NICOLAE DENSUŞIANU - ’’ Tezaurul de la Pietroasa nu este nici gotic, nici bizantin, nici după forma, nici după genul de ornamentare al obiectelor, nici după mitologice ce le reprezintă, (. . .).

Fără îndoială că noi avem aici resturile unui tezaur religios, compus din diferite obiecte preţioase, ce au fost consacrate în timpuri îndepărtate unui templu ilustru, al Mamei Mari, ai lui Apollo – Hyperboreul în ţările de la Dunărea de Jos’’.

FLORIN OLTEANU - ’’ Nu voi intra în amănunte, dar voi face precizarea că piesele din tezaurul de la Pietroasa aveau o funcţionalitate astronomică şi astrologică, ceea ce demonstrează că civilizaţia geto-dacă deţinea un bagaj de cunoştinţe despre organizarea Cosmosului’’.

Nimeni nu afirmă că acest tezaur la un moment dat, nu ar fi aparţinut goţilor, dar el mai mult ca sigur a fost jefuit de la daco-geţi.

Există însă foarte multe dovezi şi informatii despre tezaure descoperite, dar ulterior înstrăinate, furate sau pur şi simplu pierdute. Vom aminti câteva din acestea împreună cu evenimentele care au dus la descoperirea dar şi la dispariţia lor.

În anul 1543 câtiva luntraşi mureşeni, căutând un loc bogat în peşte, s-au mutat de pe râul Mureş, pe afluentul său râul Strei. Urcând pe firul apei au dat peste un arbore prăbuşit în apă, în urma eroziunii malurilor. În zona rădăcinilor smulse din mal au zărit ceva strălucind atât pe mal cât şi în apă. Săpând în perimetrul rădăcinilor au dat peste o ascunzătoare realizată din piatră în care au găsit nu mai puţin de 40.000 de galbeni, care purtau efigia regelui macedonean Lysimah, şi o mulţime de sloiuri de aur (aur neprelucrat).Toate aceste evenimente sunt relatate cu lux de amănunte de către istoricul medieval Wolfgang Lazius (n.1514 - d.1565).

Pescarii şi-au împărţit comoara între ei, după care au pornit spre Alba Iulia, cu intenţia să găsească vreun negustor dispus să le cumpere monedele. Încercarea lor de a vinde comoara a ajuns la urechea guvernatorului Transilvaniei, influentul cardinal George Martinuzzi - Fráter György (n.1482 - d.1551), arhiepiscop de Esztergom (Strigoniu). Acesta a dispus arestarea luntraşilor, confiscarea monedelor şi a sloiurilor de aur, şi supunerea lor la tortura. În urma caznelor la care au fost supuşi, pescarii au destăinuit locul unde găsiseră comoara. Fráter György a dispus efectuarea unei anchete şi cercetarea locului cu pricină.

După aceste evenimente Martinuzzi şi-a cumparat o serie de moşii, iar la Vinţu de Jos, jud. Alba, a construit un sobru dar frumos castel, în stil renascentist.

Ştirea îmbogătirii subite a cardinalului a ajuns la urechile Împăratului Sfântului Imperiu Roman, Ferdinand de Habsburg (n.1503 - d.1564) care la trimis spre cercetare la Vinţu de Jos, la inceputul luni decembrie 1551, pe omul său de încredere, generalul spaniol Giovanni Battista Castaldo (n.1493 - d.1563). În noaptea de 17 decembrie 1551, soldatii care-l însoţeau pe generalul spaniol l-au ucis pe cardinal şi au devastat castelul.

În castelul de la Vinţu de Jos, Castaldo a găsit doar 2000 de monede de aur din tezaurul descoperit de luntraşii mureşeni, însă conform istoricului medieval Wolfgang von Bethlen, în ascunzătorile castelului de la Gherla, altă reşedinta a lui Martinuzzi, s-au găsit 250.000 de monede de aur (1250 kg. aur), 554,60 kg de aur neprelucrat, 12,70 kg de sloiuri de aur, 880,86 kg de argint neprelucrat, 296,38 kg de sloiuri de argint şi 4000 de monede tip Lysimah (20 kg. aur). Pe lângă această bogaţie, impresionante erau şi bunurile cumpărate de către cardinal: o masă mare de argint cu 4 vase aurite, cupe, coliere, inele, mobile veneţiene, panoplii de arme, oglinzi, covoare de Ispahan şi 300 de cai arăbeşti.

Socotind, la cursul lunii ianuarie 2013 valoarea averii lui Martinuzii, aferentă numai cantităţilor de aur şi argint vom ajunge la impresionantele cifre de 52.053.363,60 euro, respectiv, 227.986.491,00 lei. Nu mai punem la socoteală domeniile şi castelele dobândite de acesta cu toate dotarile luxoase. Din păcate toată această avere a luat drumul Vienei intrând în visteria lui Ferdinand de Habsburg.

Deoarece Imparatul Ferdinand de Habsburg şi-a asumat responsabilitatea pentru uciderea lui George Martinuzzi, papa Iuliu al III-lea i-a absolvit de vină, în anul 1555, pe generalul Castaldo şi pe toţi participanţii la asasinat.

Întrebarea pe care şi-o pun în prezent istoricii, dar şi noi este: au descoperit într-adevăr romanii comoara lui Decebal sub apele Streiului, sau au descoperit-o luntraşii de pe Mureş ? Sau pe Valea Streiului au existat mai multe tezaure îngropate ?

În anul 1803, la începutul toamnei, un copil pe nume Ilisie Popa, care se juca pe dealul Aninişului, în vecinătatea Văii Streiului, avea să descopere o monedă de aur. Copilul avea să-şi cheme tatal la locul evenimentului. Arimie Popa avea să descopere, în urma săpăturiilor efectuate într-o singură noapte o adevarată avere: 246 de monede de aur. Săpăturile efectuate în alte nopţi aveau să-i aducă un câstig triplu.Temându-se de curiozitatea vecinilor Arimie, nume parcă predestinat povestirii, a predat o parte din bani, stăpânirii de la Alba Iulia, iar o parte i-a păstrat, ascunzându-i. Vestea descoperirii monedelor de aur, avea să declanşeze o adevărată „goană după aur”. Ţăranii dar şi domnii îşi lăsau lucrul şi colindau dealurile înconjurătoare în căutare de aur. Puţini au fost însă norocoşi, asemeni preotului din Vâlcelele-Bune, care săpând pămânul într-o pădure avea să dea peste o ulcică în care se aflau 400 de galbeni, şi care purtau pe una din feţe imaginea unei păsari cu aripile desfăcute, iar pe verso legenda „Koson”. Un alt norocos, un cărbunar din Sibişel a descoperit la rândul lui 1000 de cosoni. Toate aceste monede 2.143 de bucăţi, au luat însă drumul spre monetăria imperială din Alba Iulia unde, din ignoranţă, au fost topite şi transformate în lingouri !

Tezaure monetare descoperite, dar care nu au ajuns la noi, au fost localizate în diverse zone ale ţării. În cartierul Luşca, al oraşului Năsăud, jud. Bistriţa - Năsăud au fost descoperite în anul 1842, 34 de monede, care au dispărut însă; la Tonciu, acelaşi judeţ, din 160 de piese descoperite s-au păstrat până în ziua de azi, 19 bucăti; la Almaş, jud. Arad, din 200 de monede descoperite în anul 1964, 186 au dispărut, tezaurul descoperit în timpul primului război mondial în nordul Moldovei s-a evaporat înainte de a fi cercetat de către oficialităţile române aflate în plină retragere în faţa armatei austro-ungare.

*

Este un lucru ciudat faptul că în general, arheologii de profesie, foarte arar reuşesc să descopere tezaure sau cel puţin obiecte de aur şi argint. Descoperirea lor este făcută în general de către profani sau în cazul care îl vom aminti, de jefuitorii de comori.

“În fapt, s-a reţinut în sarcina suspecţilor că, în perioada 1998 - 2007, s-au constituit într-o asociaţie infracţională, care a desfăşurat activităţi sistematice de detecţii şi săpături neautorizate în situl Sarmizegetusa, monument UNESCO, în urma cărora s-a sustras şi valorificat ilegal mai multe tezaure arheologice pe piaţa neagră a antichităţilor (internă şi internaţională), care au fost pierdute pentru Patrimoniul Cultural Naţional.” (comunicat al Inspectoratului General al Poliţiei Române)

După anul 1990, în zona Sarmisegetusei, dar şi a împrejurimilor începuseră să apară fel de fel de personae, care mai de care, mai dubioase. Membrii ai unor aşa numite “Societăţi sau Institute de istorie”, dotaţi cu aparatură ultramodernă (detectoare de metale) aveau să răscolească împrejurimile Gradiştei Muncelului, în căutarea comorilor dacilor.

Dacă la început insistenţa lor nu a fost luată în seamă de autorităţile române, aceasta a generat o adevărată mafie locală şi internaţională specializată pe căutarea şi comercializarea artefactelor dacice.

Între anii 1990 şi 2007, “braconierii arheologi” aveau să scoată din ţară cantităti imense de brăţări de aur, monde de aur, vase şi bijuterii, coloane dacice, s.a.

Iniţial s-a crezut că s-a descoperit un singur tezaur, care a fost traficat pe piaţa neagră internaţională, dar ulterior, în urma cercetărilor efectuate de autorităţi s-au identificat cel puţin 5 tezaure descoperite, care au luat calea occidentului.

În anul 2000 au apărut primele zvonuri despre existenţa unor brăţări de aur dacice fabuloase, în număr de 24.

Inerţia şi nepăsarea autorităţilor româneşti din acele timpuri, vis-a-vis de acest trafic de aur, avea să ducă la generarea unor costuri uriaşe privind recuperarea bunurilor, atât prin re-cumpărarea lor, cât şi prin plata zecilor ore de muncă efectuate de poliţişti, magistraţi, specialişti în istorie, s.a. Brăţările au fost identificate şi recuperate din Germania, Elveţia şi Statele Unite ale Americii. Ciudat este faptul că traficanţii au vândut aceste brăţări pe preţuri derizorii, între 20.000 şi 30.000 euro bucata, cea ce ne conduce la ideea că “mărfurile” vândute de ei, erau în cantităţi mari, cea ce le permitea să facă un discount cumpărătorului !

Până în prezent sau adus în ţară 13 bratari de aur, descoperite în mai multe locuri în zona Sarmisegetusa. Brăţările au greutăţi cuprinse între 682,30 grame şi 1.196,03 grame. Lungimea lor este de asemenea variabilă, între 177,20 cm, cea mai scurtă, şi aproape trei metri (288 cm). Valoarea estimată de specialiştii români pentru cele 13 bratari este de 6.500.000,00 euro.

În anul 2007, o serie de persoane influente, pentru a abate atenţia românilor de la aceste brăţări, au început să lanseze zvonul că acestea ar fi contrafăcute, false. Analizele efectuate au demonstrat că bratarile spiralate sunt executate de meşteşugari daci.

Interesant este faptul că se pare că aceste brăţari au fost găsite în gropi ritualice, depuse în pământ ca ofranda lui Zamolxe, ele neavând urme de purtare. Brăţările sunt datate ca fiind executate în secolul I i.Chr.

Pe lângă aceste brăţări au fost recuperate şi alte numeroase obiecte preţioase care au fost traficate în Occident şi peste ocean. Din păcate obiectele recuperate sunt în numar foarte mic faţă de cele care n-au putut fi găsite.

Au existat cazuri când ţarani simpli au descoperit căldări pline cu monede de aur. În anul 1996, un localnic de pe platoul Luncanilor a anunţat autorităţile statului că a descoperit un cazan plin cu monede de aur, în grădina sa. Bătrânul de 70 de ani, a pus la dispoziţia autorităţilor comoara, cerând contravaloarea în bani. Se pare însă că statul roman nu a avut mijloacele financiare necesare să achite întregul lot de monede, astfel că nu la mult timp, un cetăţean român din Orăştie a fost arestat în Ungaria, având asupra sa 200 de monede de tip “koson”. Prin grija Interpolului, monedele şi contrabandistul au fost returnaţi statului român.

Printre localnici au început să apară griji legat de descoperirea acestor mari cantităţi de aur, profanarea locurilor sacre şi blestemul aurului. Muntenii afirmă că s-au înmulţit şerpii veninoşi, aceştia întrand chiar şi în case. Cei care aveau de a face cu aurul dacic erau pedepsiţi prin muscătura şerpilor, cazuri foarte dese semnalate.

În tradiţia populară a muntenilor, naşterea unui copil handicapat sau necazurile vieţii apărute în familie, sunt puse în directă legatură cu aurul dacic, acestea fiind urmare a faptului că cel puţin unul din membrii familiei fusese căutător de comori. Oamenii locului spun că de când au început să se descopere primele comori, câinii şi-au schimbat culoarea, le-au apărut o dungă pe spate şi au căpătat o “uitătură de lup”. (după Marius Penescu, revista Formula As)

Cornel Bîrsan - Istorie Furată. Cronică Românească de Istorie Veche. Ed. Karuna. 2013

Istoria așa cum nu ne-au învătat istoricii noștrii !

O alt fel de istorie în viziunea istoricilor clasici, necunoscută nouă.

partea a X-a - LATINITATE “ROMANICĂ” SAU LATINITATE “DACICĂ” ? 

Revenind la începutul acestui capitol, să ne aducem aminte de faptul că și marii noștrii istorici clasici nu erau în totalitate convinși de teoria romanizării. Cazul lui Nicolae Iorga și Constantin Daicoviciu fiind prezentate la finalul primului subcapitol. Constantin C.Giurescu făcând paralela între durata ocupațiilor romane în alte țări și Dacia, nu găsea logica posibilității nașterii unei populații de limba latină într-o durata de timp atât de scurtă. Și de o limba latină atât de apropiată de limba italiană, cum bine menționa istoricul maghiar Andras Huszti în anul 1791.

În toată această problema a romanizării se uita acel element determinant care bloca procesul unei romanizari. Reocuparea provinciei Dacia de triburile libere dacice care în mod sigur nu fuseseră romanizate nici prin forță nici pașnic.Si mai ales că această reocupare a fostei provincii romane din Dacia avea să fie definitivă, până în zilele noastre.

Nu exista nici un document ulterior care să confirme că după anul părăsirii Daciei de către romani cu daci romanizați sau fără, romanii ar fi re-romanizat pe dacii liberi. Însă există foarte multe informații în care daci liberi, costobocii și carpii au atacat și terorizat împărații romani și pe supușii lor chiar la ei acasă în Imperiul Roman.

Nu putem să spunem că istoricii noștri clasici nu cunoșteau aceste lucruri.

Nicolae Iorga, își punea întrebarea în cuprinzătoarea lucrare Istoria Românilor, ce sa întâmplat după părăsirea provinciei Dacia: “Să nu uităm apoi pe Dacii de peste hotar, așa de vioii și de temuții Carpi, a căror coborâre a trebuit să urmeze îndată după părăsirea oficială a provinciei”. Iorga realiza că intrarea dacilor în provincie, nu a facilitat procesul de romanizare început, dacă într-adevar romanii inițiaseră un asemenea proces, ci chiar l-au blocat. Dacii colaboraționiști care nu fugiseră odată cu coloanele romane, mai mult ca sigur au fost judecați și executati, sau aceștia au fost iertați în condițiile puse la tratativele purtate dintre Împăratul Aurelian și șefii triburilor dacice libere.

Interesant este faptul că un eveniment atât de important ca și părăsirea Daciei, atât de jeluită de cetățenii Romani, nu a fost menționat în acte, nu au existat procese verbale, nu au existat liste de persoane care urmau a fi evacuate și alte acte care s-ar putea intocmi în asemenea condiții, ținând cont că romanii erau atât de meticuloși în administrație, încât aveau evidența și a unui kilogram de sare.

Tratativele dintre Aurelian și șefii de triburi nu au fost consemnate în nici un document.O decizie atât de importantă colportă o serie de documente legale, de contracte, de înțelegeri și alte acte, și totuși ele nu există.

Sau poate ele au existat ?, sau există ?

Care a fost cauza reală a părăsirii Daciei de către romani ? De ce această părăsire a fost făcută în timpul lui Aurelian ? De ce după părăsirea provinciei Dacia au urmat un șir lung de Împărați de origine Dacă ?

Sunt întrebări la care poate, în timp, vom avea raspuns, sau poate nu ?

Aceste pierderi de documente sau distrugeri ale lor este un proces care se va perpetua şi în perioada istoriei ulterioare a dacilor.

" S-a pierdut opera lui Dio Chrysostomos sau din Prusia despre geţi:din cele ale lui Statilius Crito, medic şi prieten a lui Traian, asupra războaielor dacice, Apolodor din Damasc, arhitectul său, despre podul care unea cele două maluri ale Dunării şi despre fortificaţiile şi tehnica militara, şi Balbas cu privire la topografie şi geodezie, rămân, doar lamentabile fragmente. Din istoria lui Ammianus Marcelinus ne lipseşte partea referitoare la Traian, şi din cea a lui Apian nu există decât fragmente în legătură cu războaiele dacice. (Jesus Pardo - Conversaţii despre Transilvania)

Interesant este însă faptul că aceste distrugeri de documente se vor face şi voit.

În general, istoricii prezintă în mod idilic relaţia dintre Traian şi Hadrian, viitorul împărat roman, menţionându-se şi gradul de rudenie dintre ei. Totuşi se pare că această relaţie nu era chiar aşa, iar adevărata ei natură va duce la pierderi inestimabile pentru istoria dacilor.

"Comentariile lui Traian despre acele razboaie s-au pierdut, datorită, în parte, faptului că Adrian a facut să se reduca ritmul copierii şi publicarea lor.....

Această dorintă a lui Adrian se atribuie de asemenea de către câtiva unui resentiment împotriva lui Traian, ale cărei beţii trebuia să le imite în silă pentru a putea fi în rând cu lumea; în plus Traian nu l-a numit niciodată pe Adrian ca succesor al său în mod oficial. Se ştie că Adrian a redus numarul de monede în circulaţie cu efigia predecesorului său, şi că pierderea cărţii De bello Dacico se poate datora numai unei decizii imperiale, mai mult sau mai puţin secrete, de a nu încuraja difuzarea ei."(Jesus Pardo - Conversaţii despre Transilvania.)

Cel pomenit de către Jesus Pardo,Adrian, nu este altul decât Publius Aelius Traianus Hadrianus (24 ianuarie 76 – 10 iulie 138), cel care avea să-i urmeze lui Traian la tronul imperial între anii 117 -138.

În toate actiunile lui Hadrian avea să-l conteste pe Traian, atât politica cât şi realizările acestuia, urmărind chiar să părăsească nou cucerita provincie dacică pe motivul dificultăţii apărarii ei, fapt ce se va dovedi ulterior în cursul timpului.

Încercări de modificare a istoriei le va face şi Hadrian care avea să omită de altfel şi titlul de Dacicus de pe toate inscripţiile în care era menţionat Traian.

*

Revenind la observațiile istoricilor nostri, privind teoria romanizării, vom continua cu concluzia istoricului Dimitrie Onciul (1856 - 1923) : […] Pe baza indiciilor istorice, noi nu putem susține romanizarea acestei țări decât în partea apuseană a Ardealului cu Banatul timișan și Oltenia, pe care teritoriu se mărginise colonizarea romană. In Moldova și Valahia răsăriteană, precum și în regiunea dintre Tisa superioară și Ardeal, lipsea această temelie; aici nomenclatura topografică a rămas sub dominația romană curat dacă, ca și populația. […] Și după părăsirea provinciei dacii din țară susțin ostilități cu Imperiul roman. Acest element ostil, în cea mai mare parte, nu se poate privi ca romanizat.” (Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ed. critică îngrijită de A. Sacerdoțeanu, București, Editura Științifică, 1968, p. 167–168).

Admiterea imposibilității romanizării generalizate este negată și de către Onciul în urma însușirii concluziilor lui Rösler: 

“ Avem motive să credem că elementul dacic supus s-a ținut departe de contactul cu civilizația romană și și-a menținut dușmănia față de Roma. Romanitatea Daciei a fost însă diferită de cea a altor provincii cucerite de armata Romei. În Italia de Sus, Gallia, Spania, Britannia, Pannonia etc. ea a fost produsul unei fericite deznaționalizări a unei populații numeroase preexistente care a continuat să reprezinte majoritatea, a atragerii acestei populații la un alt mod de a gândi și de a vorbi, a amestecului unei părți a sângelui roman imigrat cu cel local iberic, celtic și alte neamuri. În Dacia însă a fost creată o adevărată țară de colonizare dintr-un teritoriu slab locuit și înconjurat de o populație dușmănoasă, în care însă romanitatea nu și-a înfipt rădăcini atât de adânci, nesprijinindu-se pe bazele sigure ale unei naționalități cucerite și din punct de vedere spiritual. De aici și ușurința cu care mai târziu a putut să fie îndepărtată și a dispărut, fără a lăsa atât de multe urme ca în Britannia sau în Noricum, fiind ștearsă ca o simplă poleială.(Robert Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur alteren Geschichte Rümäniens, Leipzig, 1871, p. 44–45)

Analizând ambele texte constatăm că amândoi istoricii admiteau romanizarea doar în teritoriul ocupat de romani. În același timp ambii istorici vedeau în dacii liberi, factorul determinant în blocarea romanizării, Röesler îi considera pe baștinași dușmănoși prin informațiile scriitorilor antici care îi numeau pe daci, cei mai războinici și de temut. Istoricul german, în mod logic elimina posibilitatea romanizării dar și a colonizarii, tot în prisma reocuparii provinciei Dacia de către Dacii liberi.

Eliminând posibilitatea formarii poporului român în aceste condiții în Dacia nord Dunareana, Rösler având informații despre marea masă de valahi existentă la sud de Dunare, menționată încă din secolul al VI d.Chr. în cronicile bizantine, vine cu ipoteza formării poporului român în spațiul cuprins între Dunăre și Munții Balcani (Haemus). De unde ulterior ar fi migrat în mod pașnic la nord de Dunăre. “Invadarea și ocuparea Valahiei a fost liniștită și imperceptibilă, începutul ei, care trebuie să fi fost încă în perioada dominației cumane, neputând fi precizată. La fel de puțin menționată este și așezarea vlahilor de sud pe pământul Greciei care a avut loc ca urmare a migrației albanezilor începând cu secolul al XII-lea. Multă vreme și mulți dintre ei au zăbovit doar o parte a anului pe văile și câmpiile țării care a fost numită apoi după numele lor Valahia, considerând încă câmpiile din Haemus drept adevărata patrie, cămin părintesc, până să ajungă la așezări stabile în nord.”(Robert Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur alteren Geschichte Rümäniens, Leipzig, 1871, p. 118–119)

Dimitrie Onciul într-o încercare de raspuns, provocarii inteligente făcute de Röesler, din lipsă de argumente, va accepta concluzia germanului: “Admigrarea română din dreapta Dunării, care trebuie deci s-o admitem, nu alteră caracterul de continuitate al elementului roman în Dacia Traiană, așa că se păstră tradiția despre originea dacoromânilor din timpul dominației romane asupra acestei țări. Partea rămasă în Dacia, după pierderea provinciei, formă elementul fundamental, din care se născu poporul dacoromân. Adaosul primit succesiv din dreapta Dunării contribui mai mult la întîrirea numerică a acestuia, decât la întemeierea lui. Până în secolul VII, când începe admigrarea de care e vorba, s-au putut păstra în părțile muntoase ale Daciei încă destul element roman, pentru ca continuitatea să nu fie aici nicidecum întreruptă. Argumentul toponimic împreună cu tradiția istorică pun aceasta, cum am văzut, afară de îndoială.” (Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ed. critică îngrijită de A. Sacerdoțeanu, București, Editura Stiințifică, 1968, p. 257)

Alexandru D.Xenopol

Alexandru Xenopol respinge teza lui Röesler, neadmițând o romanizare la sud de Dunăre: “Pentru ca poporul român să revină în Dacia din Moesia, trebuia ca el să se fi aflat acolo la epoca la care se presupune că a părăsit-o, sau cel puțin la o epocă anterioară. Însă noi vom vedea că aceasta niciodată nu s-a întâmplat, că elementul român întotdeauna a fost prea slab în Moesia […].” (A.D. Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană, București, 1998, p. 49)

Dar într-un moment de luciditate, făcând parelela între perioada posibilei migrări a românilor de la sud la nord, stabilită de istoricul german, după invazia tătarilor (1241-1242) aduce unul dintre cele mai puternice argumente în favoarea non - emigrării: “Ce nevoie ar fi împins pe valachi a trece Dunărea în cei dintîi ani ai ființării statului valacho-bulgar? […] Cum să ne putem închipui că valachii să fi părăsit țara lor tocmai în momentul când, întemeind un stat neatârnat, ei puteau să se bucure de toate drepturile lor, și în ce scop?” (A.D. Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană, București, 1998, p. 49)

Veliko Târnovo, a treia capitală a lumii după Constantinopol și Roma între anii 11195 - 1396

In secolul XIII situatia romanilor la sud de Dunare era situata la cele mai inalte niveluri de dezvoltare si putere militara in Balcani.Imperiul vlaho - bulgar al Asanestilor, sub conducerea lui Ioan Asan II (1218 - 1241) va deveni cea mai puternica forta militara rivalizand cu Imperiul Bizantin. Si dupa moartea lui , urmasii: Caliman I Asan (1241-1246), Mihail I Asan (1246 - 1256), Caliman II Asan (1256 - 1257) si Mitu Asan (1257 - 1258) vor cotinua politica de dezvoltare politica si sociala inceputa inca de pe vremea lui Ionita Caloianul (1197 - 1207).

Nici după venirea la putere a macedoneanului Constantin Tich (1258 - 1277), situația vlahilor nu se va schimba, noul țar al Imperiului vlaho-bulgar își va adăuga numele de Asan, se va căsători cu nepoata lui Ioan Asan II, Irina de Niceea și își va numi fiul cu numele de Mihail Asan, păstrând forma statului preluată de la Asănești. După anul 1323, Asănești vor reveni din nou la putere, continuând tradiția familiei valahe, până în anul 1396, cand vor fi ocupați de turci.

Astfel că teoria imigrării românilor de la sud de Dunare nu se demonstrează, din lipsa de cauzalitate și motivație.

Un alt argument contradictoriu teoriei rossleriene este prezența valahului Gelu, în momentul încercării maghiarilor de a cuceri Transilvania (890 - 904/5). Anonymus face afirmația pertinentă că după moarte lui Gelu, Tuhutum, nu a decimat românii ci a ajuns la un consens cu nobilii voievodului român, făcând pace cu aceștia.

Teoria lui Röesler, are însă și o parte de adevăr, poporul român s-a format, și, la sud de Dunăre.

Revenind la harta cu arealul triburilor geto-dacice din timpul lui Herodot, să ne amintim că aceștia erau răspândiți de la Munții Balcanici și până la Dunăre, și de la Dunăre și până în nordul Munților Carpați, de la Tisa și până la Nistru și Marea Neagră. Ca o ironie a istoriei romanii nu vor romaniza ținuturile de la sud de Dunare ci le vor “daciza” în permanență, mutând în nenumarate perioade, mari populații de la nord de Dunare, fenomen pe care îl putem numi, “re-dacizare” a dacilor de la sud de Dunăre.

De altfel primele informații despre valahi, sub forma vlahi le avem încă din secolul al VI, datorită apropierii de Imperiul Bizantin, si de interferențele care se vor crea cu aceștia în decursul sutelor de ani.

O alta teza a lui Röesler este lipsa de documente, fiind invocată chiar absența românilor între secolele al IV - XIII în teritoriile nord dunărene. Dimitrie Onciul va contrazice această teza specificand ca sursele documentare în care sunt menționați românii există, dar ei sunt menționați de cele mai multe ori sub alt nume.

După părăsirea provinciei Dacia de către romani, aceștia se vor confrunta cu desele incursiuni ale carpilor și geților, începând din anul 271 și până în 381. În această perioadă mulți dintre împărații romani își vor atribui titulatura de Dacicus Maximus și Carpicus Maximus. Mulți dintre împărații romani vor fi de origine dacică, ajungându-se până la autoritarul Galerius, care va tinde să schimbe numele Imeriului Roman în Imperiu Dacic.

În anul 367, în timpul campaniei Împăratului Valens, la nord de Dunare , trupele romane se vor așeza lângă un sat carp, Vicus Carporum, în bună întelegere însă cu aceștia, pentru a evita un conflict cu renumuții războinici carpi. În anul 448 la întălnirea dintre Attila și Priscus, acesta din urmă va menționa existența ausonilor (a dacilor mari nordici, vorbitori de limba latina veche) și a unui conducător al acatirilor pe nume Curidachus. Attila se va auto-intitula ’Attila, Rex Hunorum, Medorum, Dacorum’’. Începuturile vieții creștine sunt consolidate la nord și sud de Dunăre de preoții de origine daco-getică: Ulfila,Aeticus Histricus, Ioan Maxențiu și Dionisie Exiguul. În anul 536, Împăratul Iustinian duce pentru apărarea Mănăstirii Sf. Ecaterina din Peninsula Sinai, 100 de daci împreună cu familiile lor. În conviețuirea lor cu slavii, dacii vor fi prezenți sub numele de anti sau/si limitanei (la hotare). Prima mențiune despre vlahi este făcută de către cronicarul Cedrenus în anul 617, an după care ei vor fi omniprezenti, sub acest termen, în istoria valahilor dar și a Imperiului Bizantin.

Termenul de ausoni, atribuit de unii istorici, dacilor, dar contestat de alții, va mai apare însă în izvoarele bizantine, denumind aceasi populație, vlahii.

Veliko Târnovo

Cronicarul bizantin, Nicetas Choniates confirmă în lucrările sale faptul că neamul vlahilor sud dunăreni și al valahilor nord dunăreni era de fapt o singură nație vorbitoare de aceași limbă.

Care era această limbă ?

În urma morții împăratului grec, Ioan Vatatzes al Niceei (1221-1254), fost aliat a lui Ioan Asan II (1218-1241), fiul celui dintâi, Teodor al II-lea Lascaris (1254 - 1258), va scrie un panergic dedicat tatălui său, în care printre altele, menționează:„ A unificat pământul ausonilor, care era divizat în foarte multe părți de suverani străini și despotici, latini, perși, bulgari, sciți și alții, i-a pedepsit pe tâlhari și și-a apărat pământul” (A.A.Vasiliev - Istoria Imperiului Bizantin).

Textul surprinde prin realitatea istorică evocată de împărat. După moartea lui Ioan Asan II la 1241, Regnum Valachorum al Asăneștilor traversează o puternică perioadă de criză. Țarii Asănești se succed rând pe rând, pe scurt timp, datorită frecventelor asasinate, boierii imperiului sunt implicați în comploturi, grecii și latinii întrevăd ocuparea imperiului vlaho-bulgar, idem și împăratul de la Niceea, Ioan Vatatzes (!), însă în final, puternicul boier macedonian Constantin Tich, va prelua frâiele imperiului, înducând din nou o stare de siguranță si stabilitate.

Cea ce ne intereseaza în acest moment, pe noi, este faptul că Teodor Laskaris, bun cunoscător al evenimentelor epocii nu-i numește pe vlahi, cu termenul de vlah, ci cu termenul de auson, adică vorbitor de limbă latină veche. Împăratul Nicenian nu face nici o confuzie, menționând cu claritate, celelate nații implicate în situația incertă a imperiului asăneștilor: latini, persi (?), bulgari, sciti (tatari), uitând însă, din modestie, să menționeze interesul special al grecilor pentru Regnum Valachorum. Făcând această afirmație clară, legat de limba specific latină a vlahilor, își confirmă practic descendența. Mama lui Teodor Laskaris, Elena, era vlahă, fiica a țarului Ioan Asan II (1218 - 1241). Este mai mult ca sigur că Teodor, pe lânga limba greacă, cunoștea la perfecție și limba maternă.

In acea perioadă a imperiului bizantin, grecii bizantini erau pomeniți sub numele de romei, ca amintire a descendenței lor de la Roma, chiar dacă utilizau mai mult limba greacă, iar vlahii erau pomeniți ca și ausoni, vorbitori de limbă latină veche. 

Cornel Bîrsan - Istorie Furată.Cronică Românească de Istorie Veche

Veliko Târnovo