LATINITATE “ROMANICĂ” SAU LATINITATE “DACICĂ” ? (I)

Utopica “Dacia Felix”

“Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental în istoria noastră naţională, întrucât arată cum s-a format civilizaţia noastră. Ea a fost un proces complex, îndelungat la care au contribuit statalitatea dacică şi creşterea puterii acesteia, cucerirea Daciei de către romani, colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea populaţiei daco-romane în condiţiile convieţuirii cu populaţiile migratoare, răspândirea creştinismului, ducând în final la crearea unei etnii distincte în spaţiul central-sud-est european.”

“În Dacia locuia populaţia unitară şi omogenă sub raport etnic şi lingvistic: tracii şi geto-dacii. Ei au fost integraţi în formaţiile provinciale, ocrotiţi şi supuşi procesului de romanizare. Romanizarea a prins rădăcini durabile la populaţia băştinaşă, prin înlocuirea limbii şi culturii, a numelor proprii şi a credinţelor, a organizării social-economice constituind un fenomen de masă cu valori formative esenţiale în etnogeneza poporului român.”

“ Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbii române, a constat în învăţarea limbii latine de către populaţia autohtonă; generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de regres şi de eliminare treptată a limbii materne, traco-dacă. Aceasta substituţie de limbi s-a produs în cadrul unui proces încet, îndelungat, paşnic şi mai ales necesar; numai latina putea garanta populaţiilor cucerite posibilitatea de comunicare cu reprezentanţii imperiului – soldaţi, funcţionari publici, colonişti şi comercianţi, în astfel de conditii limba latină era elementul de unitate şi coeziune, situat deasupra diversitaţii sociale, politice, etnice şi lingvistice.”

“Pentru fostul stat al lui Decebal, cucerirea şi ocupaţia romană au însemnat o cotitură a destinului istoric al vechiului popor de plugari, păstori şi meşteşugari rurali. Ca provincie romană, Dacia cunoaşte o perioadă de glorie în timpul lui Traian. Noile forme de viaţă romană stabilite pe vechile temelii ale aşezărilor geto-dacice au cunoscut o intensitate excepţională de ale cărei dimensiuni ne putem da seama din marele număr de oraşe şi sate, castre şi aşezări mărunte, de drumuri şi clădiri publice, cariere, mine şi variate alte înteprinderi şi exploatări, produse ale unui uriaş proces de muncă susţinut cu dârzenie, într-un efort colectov inoitor de tara. “

“ Odată cu integrarea Daciei în imperiu, se poate vorbi şi despre o integrare a majorităţii traco-dacilor în lumea romană, cu excepţia unui număr restrâns de daci, rămaşi în afara frontierelor provinciei create de Traian. Cu timpul însă, datorită legăturilor economice cu imperiul şi atraşi de civilizaţia romana ei –sau romanizat treptat. “

“În urma pătrunderii influenţei cultural-economice şi politice romane, dar mai ales în urma ocupării unei considerabile porţiuni din vastul teritoriu traco-dac de către romani, populaţia autohtonă ce vorbea limba indo-europeană tracică a trecut prin transformări culturale, politice şi chiar social-etnice profunde, supusă unui larg proces deznaţionalizator în general lent şi îndelungat, pe alocuri însă mai accelerat, violent, având ca primă urmare înlocuirea treptată a limbii proprii indigene şi adoptarea limbii latine (romanice) în care s-au strecurat şi câteva elemente lexicale trace. Dovada optimă a unei intense desfăşurări a vieţii social-economice şi a romanismului provincial între limitele Daciei carpatice o constituie bogăţia exuberantă a produselor si a diverselor materiale cu caracter practic sau artistic. “

“ Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata stăpânirii romane, aproximativ 170 de ani, cuprinşi între 106 – 274/5. Această perioadă, ferm delimitată istoric, acoperă numai faze de maximă forţă şi eficienţa a romanizării ca proces oficial şi organizat, durata reală fiind sensibil mai mare.Procesul a continuat şi după părăsirea Daciei , cu aproximaţie, până în secolul al VII-lea; limba latină sau diverse forme de civilizaţie materială şi spirituală n-au fost retrase o data cu armata sau cu funcţionarii publici.”

“ Putea populaţia autohtonă a Daciei să rămână străină de formele romane şi de limba oficială care se auzea în toate ungherele provinciei, în viaţa publică, administrativă, militară, economică, socială din toate centrele mai mari sau mai mici? Este foarte greu de presupus că, cel puţin după două-trei generaţii, băştinaşii să fi continuat a se ţine mereu departe de contactul cu civilizaţia şi viaţa romană, să fi păstrat nepotolită ura contra Romei.”

“ Din examinarea ansamblului şi a detaliilor materialului documentar din Dacia (epigrafic, arheologic etc) rezultă cu absolută certitudine că aici elementul conducător şi „exploatator” al provinciei, armatei şi municipalităţilor îl formau nu indigenii supuşi, în mare parte deposedaţi şi exploataţi, ci imigranţii, italici sau provinciali.
Astfel, reţinem dublul aspect al romanizării ca proces oficial, organizat şi sistematic: romanizarea lingvistica si romanizarea nonlingvistica.”

“ În ceea ce priveşte religia, dacii împărtăşeau obiceiuri şi credinţe păgâne peste care s-au revărsat mentalităţile civilizate ale cuceritorilor latini. Creştinismul s-a intins cu usurinţa în întregul Imperiu Roman prin convertirea unui numar mare de oameni. Dacia a beneficiat de numeroşi propovăduitori laici, creştini, fie ei soldaţi, fie civili, care umpleau închisorile imperiului şi pentru a nu fi sacrificaţi, au gasit uşor scăpare în trimiterea lor în noua colonie imperiala. Acesta este sensul golirii inchisorilor şi colonizarii Daciei, cu creştini, nu cu tâlhari, condamnaţi pentru cine stie ce delicte grave. Printre cei trimişi în Dacia s-au aflat cavaleri, tribuni, senatori si chiari foşti consuli, datorită, probabil soţiilor lor, femeile fiind acelea care s-au convertit mai lesne.”

Aceste fragmente de texte sunt preluate din referate ale elevilor ,studenților postate pe internet. Ne surprinde în primul rând limba de lemn adoptată de la răposatul Nicolae Ceausescu, modul de a încerca să explice cea ce nu au înteles nici ei, dar nici profesorii lor, grandoarea exprimării dar și extazul anormal în fața civilizației romane, care de altfel nu era decât un popor invadator, interesat de bogățiile dacilor și nu de culturalizarea lor. Romanii nu și-au propus niciodată să romanizeze nici un popor, ci doar să-l supună și să-l exploateze în interesul Romei și a cetățenilor romani.

Textul de mai sus abundă de inexactități dar și de afirmații aberante de natura science fiction-ului; dar din păcate este cea ce se învată în școlile românești.

Această istorie dogmatica, ireală din punct de vedere al evenimentelor, este preluată de la marii istorici români clasici,care la vremea lor încercau să incropeasca o istorie a neamului din puținele documente pe care le aveau, sau a puținătății descoperirilor arheologice, la acea vreme.

Un exemplu în acest sens este însuși istoricul Constantin C.Giurescu care prezentând fenomenul de romanizare se blochează în propriile lui explicații.

” Dacia a rămas sub stăpânirea romană ceva mai putin de 170 de ani (106 – 275, dupa Christos), deci timp de cinci generații. Totusi efectele au fost decisive: în urma acestei stăpâniri s-a născut poporul român. În alte părți în care legiunile au stat de două ori mai mult, ca de pildă în Panonia și Britania, nu constatăm același lucru. .....

Cum se explică această extraordinară putere a romanismului dacic ? Cum s-a putut ca , într-un interval așa de scurt, el să prindă rădăcini atât de puternice ? Răspunsul , după părerea noastră , nu poate fi decât unul singur: romanismul a biruit în Dacia fiindcă el a câștigat pe autohtoni. Aceștia atrași de avantajul și strălucirea vieți romane, au învățat limba cuceritorilor, și-au însușit numele lor și s-au romanizat. Dacă romanii nu izbuteau să câstige pentru civilizația și cultura lor pe daci, s-ar fi întâmplat și la noi ce s-a întâmplat în Panonia și în Britania: dispărea romanismul. Fiindca numai cu funcîionari și cu oameni veniți din altă parte nu poți imprima unui ținut un nou aspect, o nouă viață. Trebuie să ai neapărat și concursul baștinașilor, care să se simtă atrași spre această nouă viață. .....

Aceia dintre autohtoni care voiau să ajungă a juca un rol în administrație, în conducerea orașului de pildă, de asemenea trebuiau să învețe latinește. Să mai adaugăm apoi și moda, spiritul de imitație, care în toate vremurile și la toate popoarele a găsit adepți. “ ( Costantin C.Giurescu - Istoria Românilor, vol I, pag. 142-143)

Giurescu susține teoria romanizarii , dar nu este convins de ea. Logica lui nu găsește răspunsul, de ce dacă în Pannonia și Britania, ocupația romană a durat dublu față de cea din Dacia, acolo nu s-a format un popor romanic. În lipsa de argumente, hotărește însă doctrinar ca: “romanismul a biruit în Dacia fiindca el a câștigat pe autohtoni” și “Dacă romanii nu izbuteau să câștige pentru civilizația și cultura lor pe daci, s-ar fi întâmplat și la noi ce s-a întâmplat în Panonia și în Britania: dispărea romanismul.”

Aceste încercări disperate ale istoricului de a susține teoria romanizării forțate sunt după părerea noastră, fără a încerca să-l denigrăm pe marele istoric român, jalnice și penibile.

Se simte însa si la Constantin C.Giurescu incertitudinea existenței fenomenului romanizării forțate a dacilor și o încercare de a lămuri acestă problemă enigmatică, asemeni lui Nicolae Iorga, care la un moment dat făcea afirmația că nu crede în utopia romanizării: ’’Nu mai credem în romanizările minunate, prin legionari de şaizeci de ani căsătoriţi cu femei barbare- care, cu tenacitatea conservativă a femeilor, mai curând ele i-ar fi putut deznaţionaliza – cu alergarea, pe alocuri, în Transvaalul – Daciei şi îmbulzirea atâtor căutători de aur şi nestatornici vânători de noroc uşor, care, nicăieri şi în nici o vreme, n-au obicei să se aşeze şi să înmtemeieze. Nu credem în minunile făcute abia în decurs de un veac şi jumătate cu asemenea oameni şi în asemenea situaţii (. . .).’’

De altfel într-un mod mai impudic, Constantin Daicoviciu, avea să scrie foarte convins că: “Românii nu-și au originea în culcusul amoros a lui Traian, cu o femeie dacică de moravuri îndoielnice. “ (?!).