Întâlnirea dintre doi mari titani ai culturii românești: Mihai Eminescu și Nicolae Densușianu

În toamna anului 1867 la Sibiu s-au întâlnit doi mari viitori titani ai culturii românești: Mihai Eminescu ( 1850 - 1889 ) și Nicolae Densușianu (1846 - 1911). Cel va fi determinat pe mai tânărul Eminescu, la acea vreme avea doar 17 ani, să-l caute pe Densușianu, și el un tânăr student în vârstă de 21 de ani ?

Care au fost motivele dorinței lui Eminescu de a-l cunoaște pe Densușianu, nu-l cunoaștem, dar îl putem bănui : dragostea comună pentru poezie, mitologie, dar mai ales pentru Îstoria Românilor !

Ce au povestit în cele trei zile pe care le-au petrecut împreună, nu vom ști, Densușianu în amintirile lui pomenind doar faptul că l-a îmbrăcat, hrănit și adăpostit timp de trei zile pe mai tânărul rebel !

Interesant este faptul că după această întâlnire ei nu s-au mai văzut în cursul vieții, niciodată, fiecare urmându-și propriul destin atât de fatidic.

Cert este însă faptul că Nicolae Densusianu va renunța la poezie, în anul imediat următor, 1868, publicând în revista „Familia” primul său studiu de mitologie comparată: „Scrutări mitologice la români”, lucrare ca-i va deschide drumul spre monumentala lui operă “Dacia Preistorică” .

La rândul lui însă, Eminescu, se va apleca cu o mai mare insistență asupra studiului istoriei publicând în decursul vieții numeroase articole și texte de factură istorică. În anul 1878, poetul va traduce din limba germană primul volum din „Fragmente din Istoria Românilor” al lui Eudoxiu Hurmuzachi.

                    

    

     

                                 Mihai Eminescu                                         Nicolae Densusianu

În continuare voi atașa un fragment din scrisoarea lui Nicolae Densusiuanu către Nicolae Petra-Petrescu, datată 7 februarie 1892, în care Densușianu povestește despre întâlnirea lui cu cel care fusese Mihai Eminescu.

Scrisoarea a fost publicată în articolul „Din junețea lui Eminescu.Amintiri.” apărut în revista Familia, an XXXVI, nr. 2, ianuarie 1900.

 [...] Eram jurist, sau, folosindu-mă de galicismul din Țara Românească, eram student în drept la facultatea din Sibiu în anii 1865 - 1870.

Într-o zi de toamnă, anul nu-mi pot aduce bine aminte < n.a. 1867>, pe când treceam pe strada măcelarilor, mă întâmpina din jos de poștă un tânăr de la institutul teologic-pedgogic de acolo și-mi prezintă pe un alt om tânăr, cu fața negricioasă, cu ochii mari deschiși, cu un zâmbet pe buze și îmi spune că este Eminescu, care anume mă caută pe mine. Până aici, între mine și Eminescu nu existase nici o cunoștință personală.

Dânsul publica pe timpul acela în Familia < Revista Familia > d-lui Vulcan < Iosif Vulcan (1841 - 1907) > primele sale încercări poetice, și eu, care eram pe timpul acela un tânăr începător în cariera cea grea și foarte grea a literaturii noastre, făceam din când în când exerciții de versuri prin Familia d-lui Vulcan.

Așa că din Familia ne cunoșteam amândoi, noi, care în același timp alergam cu tot zelul tinereții după favorurile muzelor. Eu citeam cu deosebită atențiune versurile sale și mărturisesc că-mi plăceau. Erau simple fantezii drăgălașe și ușoare, mai mult orientale decât românești, îmbrăcate în o limbă moale, aproape efeminată. Vorbesc de primele sale încercări.

Acum vă puteți închipui bucuria ce o simțeam când văzui înaintea mea pe acest tânăr scriitor îmbrăcat într-un costum cu totul singular. O spun, nu în dezonorarea acestui om, ci pentru cunoașterea crudei sale sorți, că, în adevăratul înțeles al cuvântului, curgeau zdrențele de pe el. Abia se mai vedea pe la gât un mic rest de cămașă neagră, iar pieptul de sus și până jos era gol și cu mare necaz cerca bietul om să-și acopere pielea cu o jachetă ruptă, în toate părțile zdrențuită de la mâneci până la coate, și cu niște simpli pantaloni zdrențuiți din sus și zdrențuiți din jos.

Era întru adevăr dureroasă înfățișarea externă a acestui tânăr și atunci am zis în mine: cumplită mizerie a trebuit să sufere omul acesta în viața lui, încă atât de fragedă. Și cu toate că el se afla în costumul celei mai crude suferințe, îți zâmbea întruna, cu atâta mulțumire, ca și când întreaga lume ar fi fost a lui.

L-am dus numaidecat la mine acasă, i-am dat cămașă, cravată, vestă, jachetă, ghete, așa că din vechiul costum nu-i mai rămăsese nimic. Eminescu bani sau mijloace pentru a putea studia nu avea. Și de unde să aibă sărmanul, el, pe care soarta îl aruncase în lume încă de mic copil. După moartea lui Pumnul (1866) < Aron Pumnul (1818 - 1866) > , sub a cărui protecțiune începuse studiile în Cernăuți și pentru care bărbat dânsul avusese o sfântă venerație, în toată viața sa, Eminescu a plecat să-și continue studiile la Blaj, în Transilvania. Cât timp va fi stat aici, nu pot ști, dar din Blaj a plecat apoi la Sibiu, ca din Sibiu să treacă în Țara Românească. În Sibiu a stat la mine în casă vreo trei zile și ,spunându-mi că nu are pasport, mă ruga ca să fac tot posibilul ca el să poată trece peste frontieră.

Pe timpul acela, trăia în Rășinari un amic bun al juriștilor din Sibiu și pe care cred că d-ta îl vei fi cunoscut de asemenea, acesta era popa Bratu <n.a. bunicul lui Octavian Goga>, care a lăsat plăcute suveniruri la toți colegii mei. Puțini juriști vor fi fost în Sibiu care în zilele de sărbători să nu fi cercetat casa acestui bun român, și de la care numai după trei, patru zile se poate întoarce. I-am dat lui Eminescu o scrisoare de recomandare către părintele Bratu, rugându-l să-i deie pe cineva din poporenii săi, care să-l treacă pe potecile rășinărenilor în Țara Românească. Și așa a plecat Eminescu de la mine.

Trebuie să amintesc aici că, Eminescu încă de copil aflându-se sub protecția și direcția lui Pumnul, se vede că caracterul cel bun și blând al acestui om influențase așa de mult asupra lui, încât el chiar și în România petrecea mai mult timp în societatea cu ardelenii.

În București, ca și peste Carpați, amicii, protectorii săi erau ardeleni și bucovineni. Cu ardelenii cu deosebire el se asimilase aproape în toate, în idei și în sentimente. Admira foarte mult naționalismul, puterea de viață și bunătatea inimei ce exista în poporul ardelean. Din cauza acestei amiciții cu ardelenii, din cauza ideilor sale mai mult ardelenești, el era aici în București înjurat, persecutat, ca un străin, ca un ardelean.

Un singur punct era în care Eminescu se deosebea cu totul de ardeleni. Dânsul ajunsese un om disperat pentru orice bine în viitor. Lipsit de entuziasm, lipsit de energie, de voința tare de a lupta cu toate piedicile spre a ajunge la o țintă anumită, el vedea tot viitorul numai în negru.

Eu cred că defectul acesta nu era înnăscut în Eminescu. Eminescu ajunsese un om disperat în urma suferințelor cu care avusese să lupte încă de mic copil. Și poate că în câtva influențase asupra dânsului și ideile rătăcite ale unor filozofi nemțești.

Pesimismul este o plantă nordică, care nu s-a născut și nici n-a existat vreodată la popoarele meridionale, și românii, după originea și caracterul lor, sunt un popor meridional.

Românul este și trebuie să fie optimist. [...]