Revansa Daciei - cap. IV - File din istoria Triburilor Daco - Gete ( mica cronologie)

                                                               

                                                                     MOTO : ‘’A muri de moarte de război e tot ce                                                                                         poate fi mai fericit pentru un get.’’

                                                                                                   Iulian Apostatul   ( Memorii )

                              

                                  

                              

IV.    FILE  DIN ISTORIA  TRIBURILOR   DACO - GETE

                                                           ( mică  cronologie )

Conflictul  geto – macedonean

                               ’’ Când am aşternut pe hârtie acest titlu m-am gândit natural, la istoria politică a geto-dacilor în sec. VI – II î.Hr., căci dezvoltarea lor social economică am urmărit-o amănunţit în paginile precedente. Iar în loc de / istoria daco geţilor / am scris   /file din istoria triburilor daco gete /, n-am făcut-o la întâmplare, ci obligat de vitregia împrejurărilor. În adevăr, suntem din păcate, foarte departe de cunoaşterea întregii istorii politice a tuturor daco-geţilor din sec. VI – II î.Hr. Din cartea cea  mare a istoriei vechi a acestui popor ni s-au păstrat doar câteva file ; zeci de pagini, fără îndoială dintre cele mai interesante, s-au pierdut pentru totdeauna, iar multe şi mai interesante, poate n-au fost nicidată scrise de autori antici. ’’

                               Nu întâmplător am folosit titlul şi textul lui Hadrian Daicoviciu din volumul său ’’Dacii’’, ci pentru a putea argumenta sărăcia şi puţinătatea informaţiilor ajunse la noi despre geto – daci.

                              

                               Anii 431 – 424 î.Hr.

                               Prima informaţie este legată de un ’’rege’’ al odrişilor, popor trac, pe nume Sitalces care i-a în săpânire teritoriul Dobrogei şi  implicit triburile getice care-l ocupau. Informaţiile date de Tucidide sunt confirmate de un mormânt princiar tracic descoperit în nordul Dobrogei. Această primă încercare de a unii mai multe triburi tracice şi getice de la nord  şi sud de Dunăre nu reuşeşte decât pentru o perioadă scurtă. În anul 341 î.Hr., regatul Odris este cucerit de către Filip al II-lea al Macedoniei. Partea Dobrogeană se dispersează în mici comunităţi conduse de către conducători localnici. 

                               Anul 339 î.Hr.

                               Pătrunderea în secolele IV – III î.Hr. în ţinuturile pontice a unor triburi scite, au ca urmare o puternică confruntare dintre războinicii sciţi conduşi de Ateas şi un conducător anonim al geţilor ’’Rex Histrianorum’’. Datorită victoriilor geţilor asupra sciţilor, Ateas se vede nevoit să-i ceară ajutor regelui Filip al II-lea, promiţându-i că-l va lăsa moştenitor peste Sciţia. Geţii reuşesc să facă faţă, prin vitejia lor, la două armate bine organizate : cea scitică şi cea macedoneană. Dar moartea conducătorului lor anonim, nu se ştie dacă în luptă sau asasinat, provoacă panică şi dezorganizare în rândul geţilor, ducând la pierderea pe moment a războiului.

                               Unic câştigător al acestor bătălii rămâne Filip al II-lea care în urma unor neînţelegeri  financiare cu Ateas, care uitase să plătească solda trupelor macedoniene, porneşte împotriva regelui scitit învingându-l şi ocupând întreaga Dobroge.

                               Din acest moment conflictul dintre cei doi adversari, geţi şi macedonieni devine oficial. Ochii regelui Filip  se îndreaptă tot mai mult spre bogăţiile geţilor, dar fără  succes, pentru că foarte curând, geţii dobrogeni reorganizaţi şi ajutaţi cu armată getă  din Muntenia condusă de regele Gudila, obligă trupele macedoniene să se retragă. Filip se vede nevoit el însuşi să ceară pace, şi să încheie un armistiţiu cu aceştia : ’’Filip, a legat prietenie cu geţii şi a luat în căsătorie pe Medopa, fata regelui Gudila, aşa încât a ajuns mai puternic prin această rudenie şi a întărit regatul Macedoniei. (Iordanes )

                              

                               Anul 336 î.Hr.

                               Conducerea Macedoniei este  luată de către Alexandru, fiul lui Filip al    II-lea, care  murise asasinat. Mulţi din supuşii Macedoniei au văzut în aceasta un bun prilej de a se elibera de sub ocupaţie. Şi primii au fost tribalii, populaţie tracică de la sudul Dunării. Alexandru Macedon porneşte împotriva lor după câteva bătălii fără rezultat, tribalii, conduşi de regele lor Syrmos, refugiindu-se pe o insulă de pe Dunăre. Ajutaţi de geţi reuşesc să oprească orice încercare de debarcare a lui Alexandru şi a trupelor macedoniene. Convins că rezistenţa tribalilor constă în puterea geţilor, Alexandru trece Dunărea noaptea, şi-i atacă pe geţi. Surprinsă, mica comunitate getă este înfrântă şi nevoită să se retragă cât mai adânc în câmpia getică. (Arrian - Anabasis )

                               Anul 326 î.Hr.

                               În scopul acupării şi stăpânirii populaţiilor din jurul Mării Aral, Alexandru Macedon, trimite pe unul din generalii lui Zopyrion cu armată să ocupe oraşul grec Olbia din nordul Mării Negre, oraş de la gurile Bugului. Zopyrion asediază oraşul fără rezultat, olbiopolitanii rezistă, armata de 30.000 de oameni, epuizată, se vede obligată să facă drum întors la baza sa din Dobrogea. Acest drum avea să fie pentru ei ultimul, geţii atacă această armată în retragere şi o spulberă. Zopyrion moare în această confruntare. Puţinii supravieţuitori reuşesc să ajungă în Macedonia şi să-i povestească regelui lor dezastrul suferit. ( Arrian – Anabasis )

                               Anul 306 î-Hr.

                               Lisimah, fostul general a lui Alexandru Macedon, ajunge rege al Traciei. Doritor de a-şi urma înaintaşul organizează o serie de campanii militare cu scop de a supune aşezările de pe malul stâng al Dunării. Dar se pare că aceste aşezări aparţineau regelui get Dromichaites, rege care reuşise la acea dată o puternică uniune de triburi getice atât din punct de vedere social administrativ cât şi militar.

                               Ocuparea acestor aşezări provoacă un conflict militar între Dromichaites şi Lisimah. Dromichaites ripostează încercând să-şii recupereze cetăţile pierdute. Nu se ştie exact rezultatul acestor lupte de tatonare, dar cert este că în jurul anului 300 î.Hr., Lisimah trimite o expediţie de pedepsire a regelui get, condusă de chiar fiul lui Agatocles. Sfârşitul acestei expediţii este dezastruos pentru macedonieni, armata este decimată şi puţinii supravieţuitori printre care şi Agatocles sunt luaţi prizonieri. Ţinut în captivitate, Agatocles este eliberat opt ani mai târziu în anul 292 î.Hr. probabil în urma unor înţelegeri diplomatice între cei doi regi şi se înapoiază la curtea tatălui său încărcat de daruri. Dromichaites speră ca prin acest gest să recapete teritoriul ocupat de Lisimah şi odată cu el pacea.

                               Dar sorţii nu au fost să fie aşa. Lisimah organizează o nouă expediţie condusă de el însuşi. Geţii îşi folosesc obişnuita lor metodă de luptă,  învăţată de la străbuni : se retrag cât mai adânc în teritoriul lor, pustiind totul şi otrăvind fântânile. Armata macedoniană , într-o ţară a nimănui suferă de foame şi de sete. Atacul geţilor este decisiv; luaţi prin surprindere macedonienii sunt capturaţi în frunte cu regele lor şi duşi prizonieri la Helis, reşedinţa regelui get. Partea interesantă a acestor evenimente este modul cum Dromichaites  îşi primeşte oaspeţii. Cronicarul afirmă că la masa organizată în cinstea învinşilor totul era pregătit şi aranjat cu mult fast şi gust , servitul mâncării şi al băuturii făcându-se numai în vase de aur ; pe când masa rezervată lui Dromichaites şi fruntaşilor lui era obişnuită, sărăcăcioasă cu vase din lut şi cupe din corn.

                               Morala regelui Dromichaites este frapantă prin alăturarea a două imagini diferite şi contrastante. Lisimah este lăsat să înţeleagă că şi-a părăsit traiul măreţ şi plin de lux pentru a-şi duce armata împotriva unor oameni simpli. Dromichaites  îl eliberează pe Lisimah primind înapoi cetăţile pierdute. ( Diodorus Siculus, Pausanias ).

                              

                               Anii 300 – 200 î.Hr.

                               Avem primele ştiri despre dacii transilvăneni, angajaţi într-o luptă de proporţii împotriva invadatorilor celţi.

                               În zona Moldovei alte triburi dacice conduse de Oroles luptă împotriva bastarnilor de neam germanic, încercând să le oprească pătrunderea in Transilvania. Aceste mici informaţii ne fac să înţelegem comunitatea care exista între triburile daco – getice, indiferent de care parte a carpaţilor erau. În faţa năvălitorilor acţionau ca un întreg, încercând să se ajute unii pe alţii.

                               Enigmaticul rege Oroles este pomenit în cronici ca şi un conducător deosebit de capabil şi viteaz dar, şi deosebit de sever. Să citim ce spune Pompeius Trogus despre el : ’’Şi dacii sunt din neamul geţilor. Ei , în timpul regelui Oroles, fiindcă nu s-au luptat bine împotriva bastarnilor, ca pedeapsă pentru laşitatea lor au fost siliţi, din ordinul regelui, ca atunci când se culcau să-şi pună capetele în locul picioarelor şi să facă nevestelor serviciile care obişnuiau înainte să li se facă lor înşişi. Şi nici nu s-a schimbat această rânduială până când nu şi-au spălat prin curaj ruşinea suferită în război.’’

                               Teribilă pedeapsă şi înjositoare probabil pentru acei luptători. 

                               În aceeaşi perioadă în Dobrogea ne este prezentată într-o înscripţie histriană, neînţelegerile dintre coloniile greci şi un rege get Zalmodegikos care avusese curajul să reţină ca ostateci 60 de cetăţeni histrieni, şi să blocheze veniturile cetăţii. Aceste neînţelegeri dintre greci şi băştinaşi continuă, ajungându-se la un moment dat în jurul anului 200 î.Hr. la un adevărat război. Cetăţile greceşti aflate sub oblăduirea regelui get Rhemaxos, sunt supuse unui atac de către altă căpeteniegetă, Zoltes. Grecii oferă bani grei pentru ca Zoltes şi oamenii lui să nu pătrundă în colonii, dar acesta refuză, alegândcalea armată, grecii îşi trimit căpetenia arcaşilor ( şeful garnizoarei care apără cetăţile ), să ceară ajutorul regelui Rhemaxos. Luptele dintre cei doi conducători se termină cu înfrângerea lui Zoltes (inscripţie histriană ).

                               O ultimă informaţie a secolului II î.Hr. aminteşte de existenţa unui rege dac Rubobostes şi a unui fenomen deosebit ’’ incrementa Dacorum per Rubobostes regem ’’adică < creşterea puterii dacilor sub regele Rubobostes >. Cine este acest rege dac rămâne un mister, cronicile vremii ( Pompeius Trogus ) tac, sau au fost pierdute. Important este că această informaţie cât de scurtă se poate analiza.

                               Creşterea puterii dacilor înseamnă în primul rând mutarea centrului de greutate al civilizaţiei geto – dacice spre o formă centralizată. Această creştere nu se face decât printr-o uniune de triburi sub conducerea unui rege unic. Se pare că naşterea primului stat dac se face sub acest conducător despre care ştim prea puţin. Poate descoperirile ulterioare ne vor aduce un plus de informaţie.     

De ce România ? De ce români ? (mic dicţionar explicativ !) – partea II-a

“ Romania 'land of the Romans'; by the seventh century a term for the Christian empire of the east; from the thirteenth century, used of the former lands of the Byzantine empire which had been partitioned and were being governed by the Venetians, Franks and other westerners. [pp.900-901] „

Romania " Ţara Romanilor" , prin secolul VII-un era un termen care definea Imperiul Creştin de Est; din secolul al XIII-lea, numele a fost utilizat de fostele teritorii ale Imperiului Bizantin, care au fost împărțite și au fost guvernate de venețieni, franci și alti occidentali. [pp.900-901]

„The Classical Tradition contains no article or entry in the index for "Romania." Yet isn't the name of modern România part of the "Classical Tradition"? Its name has even been Latinized from "Rumania" to "Romania," doubtless because Romanians "aspire" to greater Latinate purity, as they have also shifted from the Cyrillic to the Latin alphabet and purged the language of Slavic, Turkish, etc. words.”

Teoria Tradiţiei Clasice nu conţine nici un articol sau intrare în index pentru termenul de „Romania”. Cu toate acestea, nu este numele modern de România parte a Tradiţiei Clasice ? Numele ţării a fost Latinizat (?) din „Rumania” în „Romania” (?) , fără îndoială, deoarece Românii  "aspiră", la o limbă Latină de mare puritate, trecand totodata de la alfabetul Chirilic la alfabetul Latin şi eliminând în acelaşi timp din limba română cuvintele de origine Slavă, Turcă, etc. (?)

În anul 395 în urma morţii Împăratului Teodosiu I, Imperiul Roman se împarte în două părţi între cei doi fii ai lui Teodosiu I: Honorius devine Împărat (395 - 423) al părţii occidentale a Împeriului Roman cu capitala la Ravenna, iar Flavius Arcadius (395 - 408) devine Împărat al părţii răsăritene cu capitala la Constantinopole. Grecii, majoritari în administraţia bizantina vor denumi noul imperiu: Basileia ton Rhomaion, adică Împărăţia descendenţilor Romei !

ROMANIA ÎN TIMPUL ÎMPĂRATULUI 

CONSTANTIN DUCAS AL X-LEA (1059  - 1067)

Rămaşiţele şi limitele Imperiului Roman între anii 284 – 1461 .. remarcaţi Middle Romania şi Late Romania în perioada 600 - 1453

Scara cronologica 27 d.Chr. – 1922 d.Chr) – se remarcă  limitele existenţei Romaniei între anii 284 şi până în anul 1453,

Căderea Constantinopolelui

Imperiul Otoman în timpul sultanului Mehmet al II-lea – Mohamed Cuceritorul ( 1444 – 1446 si 1451 – 1481)

Scară cronologică (27 d.Chr. – 1459 d.Chr) – sunt prezentate cele 4 imperii în raport cu istoria aferentă acelor timpuri petrecute în alte zonă ale lumii

Texte in lb.engleză şi poze preluate din:

„Decadence, Rome and Romania, the Emperors Who Weren't, and Other Reflections on Roman History” (http://www.friesian.com/decdenc1.htm#note-5)

În final ca şi o concluzie, a-şi dori să reamintesc că între anii 1194 – 1396, Imperiul Bizantin se confrunta cu un pericol mult mai mare decât turcii: Regatul Asăneştilor ! ; şi acest regat al vlahilor, vorbitori de limba latină (româna veche) se numea REGNUM VALACHORUM ! ; si nu avea nici o legatură cu Romania grecilor !

Târnovo, capitala Asăneştilor

O observaţie (care se cuvine) legat de Familia Nobiliară Voievodală şi Cnezială Bârsan aferent de Manăstirea Bârsana

     

 În baza documentelor cancelariei maghiare, Voievod al Maramureșului în secolul al XIII-lea a fost Ladislau Bârsan (n.cca 1230 - d.cca 1290), dupa care i-a urmat fiul, Stan Bârsan (n.cca. 1260- d.cca.1300). Fii lui Stan Bârsan, Codrea (n.cca 1280 - d.cca 1340) și Stanislău (n.cca. 1285 - d.1245) vor deveni la rândul lor, Codrea, Voievod al Maramuresului, și Stanislău, cneaz de Strâmtura (Bârsana).

         Confirmarea rangurilor voievodale și cneziale ale familiei Bârsan sunt mult anterioare celor deținute de către  Dragos Vodă și Bodgan Vodă.

          Fii lui Codrea Voievod, Opriș și Mariș, nu i-au moștenit rangul de Voievod, urmașii lor fiind pomeniți în actele cancelariei maghiare, în conflicte cu nobili maghiari.

         Fii Cneazului Stanislău - Micu, Neagu, Marin și Radu și-au adjudecat proprietățile în anul 1346, după care, se pare, că pe baza conflictului dintre Bogdan Vodă și coroana maghiară, parte, s-au alăturat voievodului maramureșan și au trecut în Moldova.

          Se mai impune o corecție a istoriei.

        Conform pisaniei de la Mănăstirea Bârsana se afirmă  că mănăstirea și biserica a fost ctitorită de către familia Dragoș în anul 1390. Aceasta datare este legată de diploma acordată în anul 1390, la 1 mai, de regele maghiar Sigismund de Luxemburg, fraților Balc și Drag, din familia Dragoșeștilor, prin care primesc în dar toate moșiile deținute anterior de familia Bârsan, aceștia din urma fiind dezmoșteniți, în urma conflictelor survenite între ei și coroana maghiară.

      Se știe că prim diploma emisă la 26 septembrie 1326, cneazul Stanislău Bârsan este confirmat cu titulul de cneaz și proprietar al moșiei  Zurduky, care cuprindea satele:Bârsana, Strâmtura, Onceşti, Corneşti, Năneşti şi Fereşti. La acea dată fratele său Codrea era la rândul lui Voievod al Maramureșului, această informație fiindu-ne oferită prin diploma din 28 decembrie 1345, care precizează rangul avut de fratele lui Stanislău, Voievod, avand în proprietate ținutul Sărăsăului.

        Ținuturile avute în posesie de cei doi conducători se întindeau de la Strâmtura și până la Tisa, în granița actuală cu Ucraina, incluzând multime de localități și comunități umane, locuite în preponderent, la acele vremuri de români ortodoxi.

        Este normal ca prin puterea și influența lor să sprijine comunitățile prin ridicarea de biserici și mănăstiri, lăcașuri de cult, începute probabil de pe vremea părinților și bunicilor lor.

       Mănăstierea de la Bârsana, are o istorie destul de ciudată, dar normală în virtutea evenimentelor care au dus la construirea și ulterior mutarea ei.

      Inițial, Biserica și Mănăstirea ridicată de familia voievodală Bârsan, a avut amplasamentul la circa 8-9 km, față de pozitia actuala a mănăstirii, pe Valea Slatinei, la locul numit La Părul Călugărului. Datorita lipsei de documente este greu de stabilit perioada în care a fost ridicată, cert este faptul că în tradiția locală se vorbește despre această mănăstire ca fiind mult mai veche și importantă decât cea de pe dealul Humana, unde există în prezent.

   „Viața monahală în sihăstria din Valea Slatinei se pierde în negura vremurilor, începutul ei poate că a avut loc în secolul al XIII-lea sau în primii ani ai secolului al XIV-lea. Cu timpul, în jurul acestei sihăstrii s-au adunat călugări și frați, care și-au făcut acolo chilii și biserica de lemn și așa cum s-au petrecut lucrurile cu majoritatea mănăstirilor de pe teritoriul românesc, și aici, modesta sihăstrie a devenit mănăstire.” (www.manastireabarsana.ro)

       La  sfârșitul secolului al XIII-lea , începutul secolului al XIV-lea, familia Voievodală Bârsan, era singura în putere să clădească și ctitoreasca biserici într-o zonă care era pur și simplu voievodatul lor, recunoscut și de coroana maghiară.

       Deoarece accesul pentru populație la bisericș și mănăstirea pe Valea Slatinei erau foarte anevoios, Stanislău și Codrea mută, posibil după anul 1326 această mănăstire și biserică în zona în care se află și în prezent.

      În urma desmoștenirii familiei Bârsan de către regele maghiar, familia Dragoșeștilor intră în posesia ei, punându-și în mod incorect numele pe piatra de pisanie a mănăstirii. Pe ce ne argumentam acest fapt, pe foarte multe considerente, dar în primul rând pe faptul că și în prezent lăcașul de cult se numește “Bârsana” și nu “Dragos”, primul ctitor rămânând în memoria vie a maramureșenilor.

Blazonul familiei Bârsan prin: 

Voievod Codrea / Solovăstru de Sărăsău

şi Cneaz Stanislău de Strâmtura şi Bârsana

Test - cât ne cunoaştem Istoria ? - intrebarea nr. 5 SI ULTIMA !!!

Deoarece am observat ca în general tinerii (dar nu numai !) nu-şi cunosc istoria neamului, sau o cunosc sub o forma deformată, …. vă propun un mic concurs pe teme istorice.

Până săptămâna următoare voi pune 5 întrebări la care aştept răspunsuri, de la cei interesati de a participa la această provocare pe mailul : cornel_birsan@yahoo.com ( atenţie nu o faceti pe Facebook !)

Pentru că orice concurs are câstigătorii lui, acestia vor fi premiaţi cu urmatoarele lucrări:

-         Premiul I – cărtile: Istorie Furată.Cronică Românească de Istorie Veche şi Revanşa Daciei,  autor Cornel Bîrsan

-         Premiul II – cartea Istorie Furată.Cronică Românească de Istorie Veche

-         Premiul III – cartea Revanşa Daciei

Mentionez că voi puncta cele mai documentate răspunsuri, iar Sâmbată vor pleca un numar de cărti către CÂŞTIGÂTORI !

ÎNTREBAREA NR. 5:

Cine a fost Ploscânea ? În ce eveniment istoric a fost implicat ?

ÎNTREBAREA NR. 4:

În „Cronica moldo – polonă” scrisa prin sec.XV –lea si numită “  Descrierea cronicii despre Ţara Moldovei, şi despre domnii ei, cum au venit moldovenii în Ţara Moldovei” este menţionat ca Domnitor un misterios personaj pe nume Ştefan, care i-a urmat la conducerea Moldovei, lui Bogdan Voda: „Bogdan primul principe în Moldova, lăsă un fiu numit Ştefan. Acesta murind ....... lăsase doi fii, Ştefan şi Petru. Aceşti doi fraţi avură o ceartă asupra moştenirii. Petru, cel mic, ajutat de popor, alungă pe fratele său Ştefan”. Cine este acest Ştefan pe care istoricii nostri îl omit din cronologia Domnitorilor Moldovei, şi, dacă puteţi să amintiţi cel puţin două documente care îi demonstrează identitatea şi prezenţa lui pe scena istorică a acelor timpuri de început ale Moldovei ? Atentionare: nu faceţi confuzie între acest personaj şi următorul Ştefan domn al Moldovei între anii 1394 – 1395 , fratele lui Petru Muşat şi Roman !

ÎNTREBAREA NR. 3:

În general istoricii români, clasici sau actuali (nu are rost să-I  nominalizez, ….  pentru că sunt mulţi…. !), încearcă să elimine din Istoria României “Descălecatul Ţării Româneşti” din Ardeal, şi, mai ales identitatea lui Radu Negru Vodă, Voievod de Făgăraş, inventând tot felul de ipoteze care mai de care, mai fantaste ! Puteţi să-mi enumeraţi cel putin trei documente istorice care confirmă Descălecatul şi persoana lui Radu Negru Voda în Ţara Românească ?

ÎNTREBAREA NR. 2:

De zeci de ani batem apa în piuă cu sloganul ” ne tragem din Traian şi Decebal “ (!), ….. fără să o judecăm nici măcar prin prisma indecentei acestei afirmaţii ! Ştiţi care era orientarea sexuală a lui Traian Marcus Ulpius Nerva, duşmanul neîmpăcat al Dacilor ?

ÎNTREBAREA NR. 1:

În primul război dacic, Traian avea să intre în conflict cu un alt trib dacic dar care însă nu făcea parte din Regatul lui Decebal, ci îi era aliat. Care este acest  trib, ce i s-a transmis lui Traian de către aceştia şi sub ce formă ?

De ce România ? De ce români ? (mic dicţionar explicativ !)

ROMANIA : În anul 395 în urma morţii Împăratului Teodosiu I, Imperiul Roman se împarte în două părţi între cei doi fii ai lui Teodosiu I: Honorius devine Împărat (395 - 423) al părţii occidentale a Împeriului Roman cu capitala la Ravenna, iar Flavius Arcadius (395 - 408) devine Împărat al părţii răsăritene cu capitala la Constantinopole. Grecii, majoritari în administraţia bizantina vor denumi noul imperiu: Basileia ton Rhomaion, adiăa Împărăţia descendenţilor Romei !

RHOMAIOI: romani, nume dat de greci populaţiei Romei. Pe parcurs acest termen îl vor extinde asupra întregii Italii şi asupra tuturor cetăţenilor romani din Imperiu. În ciuda faptului că elenii, îi vor greciza treptat pe romanii din Imperiul de Răsărit, iar majoritatea Împăraţilor romani de după sec.III vor fi de origine tracă, dacă sau iliră, grecii vor insista să-şi arate descendenta de la Roma ! În Imperiul Bizantin termenul de Rhomaioi va defini după sec. IV pe toţi locuitorii imperiului de răsărit şi ai comunitătii lui Cristos (!), noţiunea având semnificaţie politică, juridică, culturală şi religioasă, dar nu şi etnica. Sub termenul de Rhomaioi pe lângă greci (descendenţi ai romanilor şi moştenitori de drept ai imperiului bizantin <!?>) vor mai fi acceptaţi şi celelalte populaţi stăpânite sau controlate de bizantini: vlahi, bulgari, sârbi s.a. 

ROMANIA: Numele de Romania va fi utilizat de către occidentali încă din secolul al VII-lea pentru denumirea Imperiului Bizantin. Între anii 1204 - 1261, după ocuparea Constantinopolelui de către latini, acestia vor adopta la rândul lor în documente numele de Romania.

     Se poate remarca pe hartă poziţionarea tărilor: Transilvania, Valahia şi Moldova, precum în mod ciudat şi triburi dacice. Romania este la sud de Dunare şi Tracia.

Hartă olandeză de la 1650. Se vede în mod clar poziţionarea diferenţiată a Transilvaniei faţă de Ungaria!  Romania este la sud de Dunăre şi Bulgaria.

Hartă a Turciei Europene. Se observa în mod clar teritoriile româneşti de la nord de Dunare, dar şi Romania în sudul Bulgariei !

Rum, Rumelia: Turcii vor prelua acest nume bizantin de Romania pentru teritorii care au aparţinut de vechiul imperiu roman. În secolul al IX sultanatul selgiucid din Asia Mică se va numi sultanatul de Rum, iar ulterior teritoriile balcanice cucerite de către turci, la sud de Dunare, vor fi cunoscute sub numele de Rumelia.

   Hartă a părţii europene a Imperiului Otoman

Titlul hărtii (sus): Befchrvinghevan VValachia, Servia, Bulgaria ende Romania !

Hartă care defineşte în mod clar teritoriile pe care exista în zona carpato-balcanică populaţie de origine latină (vezi titlul ROMAGNA !)

Harta de exceptie de la anul 1690, în care pe lângă poziţionarea provinciilor româneşti de la sud de Dunare: Transilvania, Moldova si Valahia ne prezintă lateral şi blazoanele tărilor identificate pe hartă. Interesant este însă faptul ca blazonul Valahiei nu este în mod normal “Acvila munteană” ci un leu ridicat !

  Blazonul desenat de către cartograf, conform lui Octav - George Leca şi Mateiu Caragiale (Familii boiereşti române) este cel al familiei Bîrseştilor care alături de alte familii boiereşti din Muntenia vor fi în vesnic conflict cu domnitorii Ţării Româneşti.

Români / rumâni (nume purtat de români în decursul istoriei):

   În perioada antică:

• lai - geți - agatârși - daci - besii - carpi - carpodaci - costoboci - megaloi dahae
• ausoni - acatiri - anti - argaragantes și limigantes

În perioada medievală şi ulterior în istorie:

• vlahi - valahi - râcno-vlahi - cuțzo-vlahi - moro-vlahi - vlahioți - morlahi - morlaci - mavrovlahi
• walachen (germană) - vlaski, vlasi (sârbă, bulgară) - valaques (franceză) - vlachs sau wallachians (engleză) - velascos (spaniolă) - velaci sau valacchi (italiană) - volohi sau vlohi (rusă,poloneză) - olah sau vlach (maghiară) - ulagh (tătară) - iflaklar (turcă)
• rumâni
• români, aromâni, megleno-români și istro-români

   Limba românească:        Prin contactele internationale generate de domnitorii romani, aceștia și învățații curtilor domnești vor realiza, în primul rând cât de asemanatoare este limba valahă cu limba italiană, dar și cu limba franceză. Este momentul când apare întrebarea: cum se putea ca într-un teritoriu imens vorbitor de limbi slave și limba maghiară, la distanță de sute de kilometri de Italia sau Franța, exista o comunitate așa de mare de vorbitori de limba romanică ?

     Informațiile despre motivele latinității valahilor, vor veni, chiar dacă în mod deformat, pe linia monahală, a călugărilor greci cu care domnitorii și boierii valahi aveau legături, dar și din documentele și manuscrisele încă existente, la acea vreme, în cancelariile domnești.

      Istorici bizantini care aveau acces la un număr foarte mare de lucrari și documente scrise atingătoare de conflictul daco-roman, aveau să-și formeze o idee unitară, bazată pe istoricii antici, precum că Dacia a fost pustiită de daci, iar în locul lor Traian ar fi adus coloni din Italia. Caz elocvent este cel al cronicarului Ioan Kinnamos care referindu-se la vlahii înrolați în armata bizantină în timpul conflictelor armate din anii 1161 - 1168, dintre Împăratul Manuel I Comnenul (1143 - 1180) și Stefan al III-lea, Regele Ungariei, va afirma despre vlahi că aceștia: “ sunt colonii de demult ai celor din Italia.”

        Astfel de informații ajunse în țară, pe diferite căi, se vor răspândi în rândul clasei boierilor și apoi, prin aceștia la nivelul tăranilor, rezolvând problema ridicată privind originea latinității

       Afirmarea acestei latinități și a numelui de “rumân” era absolut necesară, în speranța câstigării ajutorului Occidentului Latin, și a Papalității în fața intențiilor dominatoare și expansioniste ale maghiarilor, polonilor, tătarilor, dar mai ales a turcilor. Ioniță Caloianul va încerca o apropiere față de papalitate în virtutea înrudirii latine, împotriva Imperiului Bizantin. Stefan cel Mare va solicita ajutor financiar și militar papalității, dar care din păcate nu va ajunge la el.

Cea mai veche atestare documentară a numelui de țară este făcută în Scrisoarea lui Neacsu din anul 1521, sub forma  “cěra rumŭněskŭ (Țeara Rumânească) “.

          Călătorii străini în ţările române din secolele  XVI - XVII, trimişi în mare parte de papalitate, în speranţa convertirii populaţiei băstinaşe la catolicism, vor confirma  utilizarea termenilor de rumân sau român.

            Printre aceştia îi vom menţiona pe:

 - Tranquillo Andronico, care notează în anul 1534 că Valahii  “acum se numesc romani” (cf.Endre Veress - Fontes rerum transylvanicarum: Erdélyi történelmi források)

 -  Francesco della Valle, menţionează în anul 1532, că valahii se numesc romani în limba lor, dând şi un exemplu interogativ: “Sti Rominest ? “ (cf. Claudio Isopescu, Notizie intorno ai romeni nella letteratura geografica italiana del Cinquecento)

 -  Johan Lebel, notează în anul 1542 că Valahii ''se numesc pe ei însişi Romuini'' (cf.Adolf Armbruster, Romanitatea românilor )

 - Pierre Lescalopier, scrie în anul 1574, că valahii “se consideră adevaraţi urmaşi ai romanilor şi-şi numesc limba româneşte  (romanechte), adică romană” (cf.Paul Cernovodeanu, Studii si materiale de istorie medievală)

 - Ferante Capecci, menţionează în anul 1575, că valahii se numesc pe ei înşişi români - “romanesci” (cf.Maria Holban, Călători străini despre Țările Române)

     Istoricul polonez Stanisław Orzechowski menționează în anul 1542, că românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiți valahi, după italieni” (cf.Adolf Armbruster, Romanitatea românilor)

       Cert este faptul ca de la inceputul secolului al XVI, valahii vor fi conștienți de latinitatea lor, termenul de român câștigând, încetul cu încetul loc în istorie în fața termenului de valah.

    Din păcate demersurile românilor de ajutorare facute către Occident vor rămâne fără răspuns, termenul de rumân devenind în timp sinomim cu : iobag, șerb, vecin dar mai ales de “prost”  (Cf. Dicționar Explicativ al Limbii Române).   

Principatele Unite al Valahiei şi Modovei - Unirea de la 1859:

 

La 24 ianuarie 1859 se consfiinţeşte unirea Moldovei cu Valahia prin alegerea ca domnitor al Ţării Româneşti a lui Ioan Alexandru Cuza, după ce acesta fusese ales iniţial domnitor al Moldovei la 17 ianuarie 1859.

Numele noii ţări va fi: Principatele Unite ale Valahiei şi Moldovei ! ( şi nu România !)

În urma unificarii Parlamentului şi a Guvernului, act hotărât de Cuza în anul 1862 se va iniţia demersul de renumire a celor doua principate româneşti, treptat apărând pe firmament numele de România.

Abia după înlăturarea de la putere a lui Cuza în anul 1866, odată cu înscăunarea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen se va adopta prin constituţie numele de România, nume acceptat şi de puterile timpului.

De ce România ?

După căderea Imperiului Bizantin şi cucerirea Constantinopolelui de către turcii, foarte multe familii grecesti se vor refugia la nord de Dunare, în Ţara Românească şi Moldova. Ulterior acest familii grecesti se vor implica în mod activ în cursul istoriei ţărilor române precum domnitori sau mari dregători. Foarte mulţi dintre unionişti care au ajutat la realizarea unirii celor două provincii erau descendenti ai familiilor greceşti. Într-o perioadă când la sud de Dunăre, Imperiul Otoman îngloba toate neamurile balcanice: bulgari, sârbi, muntenegreni, bosnieci dar mai ales greci visul de eliberare al grecilor şi renasterea Imperiului Bizantin era pur şi simplu o utopie.

Deoarece singura ţară balcanică care a reuşit să-şi recâştige identitatea în acele vremuri a fost Principatul Unit al Moldovei şi Ţării Româneşti, clasa conducătoare grecească din cele două provincii a încercat să transforme acest act într-unul propriu de identitate grecească în directa legatură cu aşa zisa descendentă romană şi pretenţie de reînviere a vechii Romanii, impunând pentru cele două ţări româneşti unite termenul de ROMÂNIA !!!.

Adevărul este însă altul, noi actualii Români nu ne cunoaştem numele Ţării decât cel acordat de agresori sau alţi binevoitori: Dacia, prin botez roman, Geţia prin botez grec, Valachia prin botez gotic, Romania prin botez grecesc !

Oare cum ne-am numit noi pe noi si tara noastră ? Lai ?.... Ţara Lailor ?

Să reamintim la sfârşit că,

RUMÂN = „ termen sinonim cu iobag, șerb, vecin dar mai ales de “prost”  (Cf. Dicționar Explicativ al Limbii Române).   

Un articol de

Cornel Bîrsan