ISTORIA TRANSILVANIEI pâna in secolul al XV-lea (partea a VI-a)

ISTORIA TRANSILVANIEI până în anul 997 (part 3)

Voievodatele româneşti în sec. IX - X

În ciuda afirmaţiilor unor istorici maghiari, cum că invazia maghiară în Transilvania şi Pannonia a găsit un spaţiu nelocuit permanent, cronicile maghiare evidenţiază prezenţa şi opozitia românilor încă din primul moment al evenimentelor. Cronica ”Gesta Hungarorum” a lui Anonymus descrie în mod detaliat felul în care s-au deşfăşurat ostilităţile şi mai ales, urmările lor. De la începutul infiltrarii maghiarilor în Câmpia Pannonică (anul 896) şi ulterior în Transilvania, cronicarul face o prezentare geografică detaliată, specificând locaţiile voievodatelor şi cnezatelor existente la acea vreme.

Ţara de la vest, dintre Tisa şi Dunăre (respectiv Câmpia Pannonică) este administrată de către Kean, numit şi mare duce al Bulgariei, bunicul lui Salanus, iar ulterior de către acesta din urmă. Ţara dintre Tisa şi Munţii Carpaţi (pe direcţia vest – est), situată între râurile Mureş şi Someş (pe direcţia sud – nord, cu specificaţia că se afla în Erdeulu – Ardeal), zona Crişana – Satu Mare, este condusă de către ducele Morout, bunicul lui Menumorout, iar ulterior de către acesta din urmă.

Ţara cuprinsă între râul Mures şi Dunăre (castrul Orşova), actualul Banat este condusă de către voievodul Glad, strămoşul lui Ohtum. Ţara aflată în zona centrală a Transilvaniei, între Carpaţii Apuseni, Meridionali şi Răsăriteni era condusă de către Gelu, zis şi Blacul (Valahul).

Voievodatul lui Salanus, urmaşul lui Kean (cca. 895 – 907 şi ulterior)

În jurul anului 895, cetele maghiare trimise ca iscoade spre vest şi sud-vest aveau să descopere Câmpia Pannonică. Anonymus ne informează că în această ţară trăia o comunitate formată din slavi, bulgari şi valahi, amintindu-i pe aceştia din urmă ca fiind păstorii romanilor (!), precizând, în acelaşi timp, că această ţară/păşune ar fi aparţinut romanilor şi descenţilor acestora, după moartea regelui Attila.

Aici aveau să întâlnească pe un oarecare duce pe nume Salanus, strămoş al lui Kean, mare duce plecat din Bulgaria, care, cu ajutorul împăratului Bizanţului, avea să ocupe Pannonia în numele lui. Semnificativ este faptul că numele conducătorului voievodatului este prezentat în cronică sub forma latină, Salanus, neputându-i-se invoca astfel o descendenţă bulgară sau slavă. Acest duce valah avea să intre în conflict cu maghiarii începând din anul 903. Conştient de puterea militară prea mare a acestuia, Arpad se vede nevoit să câştige bunăvoinţa ducelui valah trimiţându-i daruri. Salanus transmite ducelui maghiar ameninţarea puterii lui şi faptul că poate chema în ajutor bulgarii şi grecii. Remarcabil este textul lui Anonymus, unde Salanus nu spune că îşi cheamă în ajutor rudele bulgare, ci simplu, pe aliaţii săi bulgari şi greci, acei bizantini care l-au ajutat pe bunicul lui să se stabilească în Câmpia Pannonică.

Pentru a evita războiul, Salanus oferă maghiarilor un teritoriu unde să se stabilească, dar cu condiţia respectării păcii. Maghiarii însă interpretează acest gest ca un o renunţare a ducelui la întregul său cnezat şi supunere faţă de ei, cu toate că ocupau doar o mică parte din voievodatul lui Salanus şi respectând legile şi tradiţiile băştinaşilor.

Nu după mult timp, aproximativ pe la anul 903, pe fondul emiterii unor noi pretenţii teritoriale din partea maghiarilor, reîncep conflictele dintre ducele Salanus şi Arpad, conducătorul maghiar. Salanus nu le acceptă pretenţiile emise şi decide să-i înfrunte pe maghiari, fiind susţinut de aliaţii săi bulgari. După o luptă foarte sângeroasă cu maghiarii, care a fost undeva pe cursul râului Tisa, ambele părţi au suferit pierderi grele, chiar dacă Anonymus face precizarea că pierderile au fost doar în partea grecilor şi a bulgarilor. Cert este că rezultatul bătăliei a fost unul indecis, ducele Salanus se retrage cu oastea în cetatea Belgradului, iar armata bulgară se repliază spre graniţa ţaratului.

Maghiarii organizează un atac împotriva cetăţii Belgradului, dar asediul este împiedicat de către armatele bulgare. Bătălia dintre maghiari şi bulgari se dă pe malul Dunarii, la confluenţa cu râul Sava, în apropierea cetăţii Belgrad. După o luptă sângeroasă, armata bulgară se retrage în cetatea Belgrad. Pierderile masive ale ambelor tabere duce la încheierea unui armistiţiu, Salanus rămâne conducătorul voievodatului său, cu condiţia plăţii unui tribut către maghiari şi a cedării unor teritorii în folosul acestora.

Istoricul Alexandru Madgearu, în lucrarea sa “The Roumanians”, face dovada convingătoare a acestui conflict româno-bulgaro-maghiar, fapt ignorat până în prezent de istorici. Urme ale acestui voievodat s-au păstrat până în anul 1211. Pe ce ne bazăm această afirmaţie?

În anul 1055, regele maghiar Andrei I (1046 – 1060) fondează o mănăstire pe malul lacului Balaton, numit de localnici Balotin, înzestrând-o cu mai multe sate şi moşii. Interesant este însă numele lor: Petra, Zăcădat, Ursa, Lupa, Gămaz, Gislav, Genusara, Vila Popii, Petru, s.a.m.d., toate nume româneşti, dacice sau de factură slavă.

În documentul din 1211 se precizează şi personalul mănăstirii, cu numele de: Albeus, Micu, Foca, Florian, Volcu, Micula, Petruş, s.a.m.d., tot de factură românească, ceea ce ne conduce la întrebarea : care era naţionalitatea ducelui Salanus?

Voievodatul lui Menumorut, nepotul lui Morout ( cca. 890 – dec. 906)

După ce se liniştesc relaţiile cu ducele Salanus, ungurii încep să întrevadă o nouă posibilitate de extindere, respectiv voievodatul lui Menumorout din Ţara Bihariei. Anonymus spune că acesta preluase conducerea voievodatului său de la bunicul lui, Morout, ceea ce ne conferă dreptul să afirmăm că voievodatul existenta încă de la începutul anilor 800, ca şi în cazul strămoşului lui Salanus, Kean. Existenţa şi continuitatea românilor pe aceste meleaguri este atestata chiar prin confirmarea ascendenţei conducătorilor voievodatelor din acele timpuri.

Iată cum ne prezintă cronicarul prima întrevedere dintre solii lui Arpad şi Menumorut, voievodul valah care stăpânea teritoriul cuprins între Mureş, Someş şi Tisa: ’’În adevăr, trimişii lui Arpad, Usubuu şi Veluc, au trecut peste râul Tisa în vadul Lucy, şi după ce au plecat de aici, venind în fortăreaţa Bihar, au salutat pe ducele Menumorut şi i-au prezentat darurile pe care ducele lor i le trimisese. La urmă însă, comunicându-i ce aveau să spună din partea ducelui Arpad, au pretins teritoriul numit mai sus. Ducele Menumorut i-a primit însă cu bunăvoinţă şi încărcându-i cu diverse daruri, a treia zi le-a cerut să se întoarcă. Totuşi le-a dat răspuns zicându-le: Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru: datori îi suntem ca unui amic, cu toate ce-i sunt necesare fiindcă e un om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voinţe a noastre nu îl voi ceda niciodată, câtă vreme voi mai fi în viaţă. ’’

Cuvintele lui Menumorut sunt identice cu cele ale lui Dromichete în faţa pericolului macedonean sau ale lui Decebal în faţa puterii romane, devenind un ideal şi un crez pentru toţi domnitorii neamului.

În urma acestui refuz foarte diplomatic al lui Menumorut, maghiarii pornesc ostilităţile, atacând din mai multe părţi voievodatul Bihariei. Nevoit să se angajeze în luptă, Menumorut va pierde rând pe rând toate cetăţile sale, fiind nevoit să se refugieze în cetatea lui de scaun. După un asediu susţinut timp de treisprezece zile, cetatea Bihariei avea să cadă în mâinile năvălitorilor, iar voievodul transilvănean este nevoit să accepte condiţiile de pace oferite de Arpad. Tratatul de pace dintre cei doi conducători va fi consfinţit de căsătoria fiului lui Arpad, Zulta, cu fiica lui Menumorut. După moartea lui Menumorut, survenită în anul 906, voievodatul va trece în mâinile lui Zulta şi implicit, sub dominaţie maghiară.

Tragic este faptul că memoria acestui conducător valah nu va fi cinstită de către urmaşii lui, actualii istorici, din motive necunoscute nouă, au încercat să-l identifice în postura unui conducător khzar sau slav. Ridicol este faptul că deşi sunt istorici, nu înţeleg şi nici măcar nu încearcă să înţeleagă istoria în ansamblul ei, nu pe bucăţi. Khazarii, cei care erau câţi erau în oştile maghiare, erau aliaţii acestora şi nu duşmanii lor. De unde şi până unde se afirmă că khazarii au ocupat teritoriul Biharei înainte de maghiari este chiar o enigmă, istoria nu menţionează nici o invazie khazară în spaţiul european şi mai mult în ţările române, nici înainte de venirea ungurilor, nici după.

Voievodatul lui Gelu (cca. 890 – 904/5)

Cel de-al doilea voievod transilvănean care va avea de suferit datorită politicii de expansiune maghiară va fi Gelu, stăpânitor al teritoriului ”Ultransilvan”, teritoriul aflat în partea centrală a Ardealului. Menţionat în cronici ca şi conducător al valahilor şi slavilor, de origine ’’blacă’’, Gelu va avea de înfruntat triburile maghiare conduse de Tuhutum. Referitor la existenţa cnezatului lui Gelu, Anonymus este mai mult decât ironic, caracterizându-l pe acesta “ca un oarecare blach care deţinea stăpânirea”.

Chiar dacă Tuhutum era implicat într-un război împotriva lui Menumorout, el iniţiază o “campanie de spionaj” în teritoriul stăpânit de Gelu Blacul. Aflând despre bogăţia acestei ţări (aur de o calitate superioară ~ aurul acelei ţări este foarte bun şi zăcăminte de sare din abundenţă), conducătorul maghiar începe să-şi facă planuri de cucerire a teritoriilor în propriul lui folos (voia să-şi câştige prin sine nume şi pământ). Alianţa dintre Tuhutum şi Arpad nu era una de siguranţă şi înţelegere, Tuhutum aspira la mai mult, avea ţeluri ascunse: preluarea teritoriilor central – transilvănene în nume şi administraţie proprie.

Anonymus, în stilul său caracteristic, se referă cu ironie şi sarcasm la adresa vlahilor lui Gelu, numindu-i cei “mai neînsemnaţi din toată lumea”, menţionând că sunt slab înarmaţi şi având ca ustensile de război doar arcul şi săgeţile.

Dar realitatea istorică răzbate chiar din scrierile lui, Anonymus însuşi ne comunică fptul că valahii lui Gelu luptau din greu contra pecenegilor şi cumanilor, cu mari eforturi şi pierderi.

Prima bătălie care se va da între Gelu şi Tuhutum va fi undeva în apropierea porţilor Meseşului. Ostaşii din cele două tabere “s-au luptat între ei cu înverşunare, dar ostaşii ducelui Gelu au fost biruiţi şi mulţi dintre ei omorâţi şi încă şi mai mulţi făcuţi prizonieri”. Cu puţinii oameni rămaşi, Gelu s-a retras în ideea de a ajunge la fortăreaţa lui, situată pe malul râului Someş. Urmărit de trupele lui Tuhutum, au fost fost ajunşi din urmă, ajungându-se la o nouă luptă undeva lângă râul Căpuş. Gelu este ucis în această luptă.

Acesta este momentul în care se încheie un armistiţiu între cele două părţi, urmat de un sfat al conducătorilor valahi rămaşi în viaţă, care, “din propria lor voinţă”, îl acceptă ca şi conducător pe Tuhutum. Trebuie înţeleasă această hotărâre prin războiul dus de către băştinaşi pe două fronturi: cel cu pecenegii şi cumanii şi cel îndreptat împotriva ungurilor. Acceptarea ungurilor înseamnă alianţa cu aceştia împotriva pecenegilor şi a cumanilor, vechii duşmani ai maghiarilor.

Voievodatul lui Glad (cca.890 – 927)

Glad, ducele Banatului, va fi atacat de către armatele conduse de Zuard, Cadusa şi Boyta, comandanţii lui Arpad. Trupele maghiare vor înainta pe cursul râului Timiş. Glad le va ieşi în întâmpinare cu o oaste formată din valahi, cumani şi bulgari. Superioritatea numerică a maghiarilor avea să-şi spună cuvântul, Glad va fi înfrânt şi nevoit să se retragă în fortăreaţa sa, Kevea. A treia zi de la bătălia de pe râul Timiş, maghiarii încep să asedieze fortăreaţa. Luptele duse sunt sângeroase, cronicarul făcând menţiunea că în acele războaie şi-au pierdut viaţa doi duci ai cumanilor şi trei cneji ai bulgarilor şi că însuşi Glad s-a aflat în siţuatia de a-şi pierde viaţa.

Din acest moment situaţia devine neclară, cronicarul Anonymus susţine că Glad ar fi fost înfrânt şi le-ar fi cedat fortăreaţa în semn de supunere. Dar se contrazice şi spune că aceleaşi trupe ar fi plecat de la fortăreaţa Kevea spre fortăreaţa Orşovei, pe care au asediat-o şi au ocupat-o. Deoarece tot el afirmă că din ducele Glad se trage şi viitorul duşman al lui Ştefan I, Ahtum, nu putem să înţelegem doar faptul că maghiarii nu au reuşit să cucerească şi să ocupe cetatea Kevea şi de comun acord cu Glad, au semnat un armistitiu, Glad rămânând, în continuare, domnitor asupra teritoriului său.

Se pare însă că au mai existat formaţiuni statale mici, conduse de voievozi şi cneji valahi în partea de nord şi de sud a Ardealului, care şi-au păstrat suveranitatea şi independenţa, în ciuda tuturor atacurilor maghiare. Cronicile maghiare menţionează ca teritoriu trecut sub severanitate maghiară centrul si estul Ardealului, dar nu şi ’’ţările’’ Maramureşului, Haţegului, Făgăraşului şi Almaşului, Bârsei.

Infiltrarea maghiară în Transilvania (900 – 997)

Denumirea dată spaţiului intracarpatic, Ardeal, vine din timpuri imemoriale, ale existenţei dace. Tot mai mulţi cercetători vin să confirme identitatea numelui de Ardeal ca fiind o denumire de origine dacă sau anterioară, trecută în fondul foarte bogat de denumiri geografice ale dacilor. Romanii au folosit termenul de Ultrasilvania sau Transilvania – teritoriu de dincolo de păduri – sau – în mijlocul pădurilor. Această denumire, împreună cu cea de Ardeal, va forma, în limba maghiară, grupul de cuvinte erdö-erdély (silvania – pădure), determinând mai târziu pe lingviştii maghiari să susţină originea maghiară a numelui Ardealului (maghiarii fiind de origine locuitori de pustă, nu aveau în vocabularul lor termenul de pădure, astfel că au fost nevoiţi să şi-l creeze prin adaptare). De altfel, limba maghiară a preluat din română foarte multe cuvinte şi expresii, adaptându-le exprimării lor fonetice.

Urmare a cuceririi celor celor trei ducate din Transilvania, maghiarii îşi vor continua politica de expansiune. Rând pe rând, vor fi atacate şi celelalte „ţări” independente. Maghiarii nu vor avea de data aceasta aceiaşi sorţi de izbândă ca şi cu ducatele lui Menumorut, Gelu şi Glad, având nevoie de mai mult timp pentru a le cuceri şi supune în totalitate. Dovada incontestabilă este faptul că până în anul 1400, cnezatele şi voievodatele vor avea autonomie în schimbul plăţii unor dări către coroana maghiară.

De altfel şi infiltrarea maghiară în Transilvania, în primii 60 de ani (905 – 955) a fost foarte redusă, urmare a orientarii lor către ţinuturile din vestul Europei. Maghiarii vor teroriza prin expediţiile lor, ţinuturile germanilor, slavilor boemi, francezilor şi italienilor, ajungând până în Spania.

Abia în anul 955, în bătălia de la Lechfeld, din 10 august, regele german Otto I cel Mare (936 – 973) va reuşi să-i înfrângă pe maghiari, decimând aproape toată oastea maghiară şi va executa, prin spânzurare sau în furci, pe toţi comandanţii maghiari. Acest dezastru pentru maghiari va însemna sfârşitul expansiunii lor spre vest şi la începutul consolidării statului maghiar în Câmpia Pannonică. Odată stopată expansiunea spre vest, se va deschide pentru unguri o nouă cale de extindere spre est şi sud - est, având ca ţintă principale Ţările Române.

În finalul capitolului vom aborda o problemă mai ciudată din punct de vedere istoric, respectiv continuitatea maghiarilor în Europa.

Poporul maghiar, la origine, a fost un popor de rasă mongolă, având caracteristicile antropologice tipice acestei rase. Pe parcursul timpului acest caracter va dispărea în primul rând datorită luptelor pe care le-au dus. Marea majoritate a luptătorilor veniţi din Asia vor pieri pe câmpurile Europei, fiind la un moment dat exterminaţi de pecenegi şi de armatele franco-germane. În acest moment ponderea elementului mongol va scădea considerabil, fiind înlocuit de elementul turcic sau caucazian (să ne amintim de khazari), evreiesc (idem momentul khazar), german şi slav (prin asimilarea locuitorilor pustei Panonice), valahi (prin maghiarizări forţate şi acceptate benevol), etc. Numai astfel se poate explica de ce actualul popor maghiar are aceleaşi caracteristici fizionomice cu celelalte popoare europene, singura particularitate fiind limba de origine ugro-finică pe care au adoptat-o toţi cei convertiţi.

Şi tot aşa se explică de ce mulţi dintre conducătorii lor au fost de origine khazară: Usubuu, Velus, Bulcsu. Fiind acceptaţi (khazarii) de masa maghiară, ei s-au deplasat împreună cu aceştia spre Europa. Astfel se explică şi existenţa monumentelor funerare evreieşti prezente pe teritoriile ţării noastre (nordul Transilvaniei şi al Moldovei) începând încă din sec. al X-lea. Mulţi dintre primii regi maghiari vor fi de origine evreiască: Samuel, Solomon, Coloman.

Fenomenul maghiarizării, asemănător celui uzitat de evrei prin convertirea la iudaism, a fost absolut necesar pentru salvarea populaţiei de la dispariţia de pe scena istoriei.

În Transilvania, maghiarii au dus permanent o politică de deznaţionalizare, trecând în rândurile lor, forţat sau în schimbul acordării unor privilegii, mari mase de populaţii româneşti, cumane, slave, secuieşti. Nu este lipsit de interes să prezentăm lista primilor regi maghiari, pentru a înţelege implicaţiile unei astfel de substituiri istorice. Primii patru regi sunt descendenţii direct ai maghiarilor originari din Asia: Arpad, Zsolt, Taksany şi Geza, următorii poartă deja nume latineşti, fie de împrumut, fie că au o origine valahă: Ştefan, Petru, Andrei. Cronologic, următorii sunt cei amintiţi mai sus, de origine evreiască: Samuel, Solomon, Colomann, apoi urmează o combinaţie internaţionalistă: Otto, Ludovic, Sigismund de Luxemburg – germani, Venceslav, Vladislav – slavi, Ladislau – cuman, Carol, Robert – franco-italian, Iancu de Hunedoara, Matei Corvin – români şi lista ar mai putea continua.

Tot aşa se prezintă lista şi în Transilvania; majoritatea principilor şi guvernatorilor acestei provincii vor fi de origine română. De altfel, majoritatea familiilor de viţă nobilă maghiară au o ascendenţă românească.

Trecerea multor cneji şi mici nobili români în rândurile nobilimii maghiare s-a făcut fie cu sabia, fie ca o asigurare pentru păstrarea proprietăţilor. Numele vechilor cneji de Maramureş, Dragoş a devenit Dragfy, cel al cneazului Vladislav Românul din Zlaşti s-a adaptat la Zaladi, numele voievodului de Hunedoara a devenit Hunyadi, la fel cum au fost maghiarizate şi numele familiilor Cândea în Kendefy, Zeicu în Zeyc, Pop în Papp, Crai în Kiraly, s.a.m.d.

“Unul dintre cele mai uluitoare fapte ale istoriei ungare – mai târziu minimalizat sau pur şi simplu trecut sub tăcere de istoriografii naţionalisti – este acela că făuritorii mitului naţional, mult cântaţii eroi ai războaielor cu turcii, conducătorii politici şi militari ai luptei pentru libertate ..... au fost în întregime, sau parţial, de origine germană sau croată, slovacă, română sau sârbă.” ( Paul Lenvai – Ungurii)