ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI pâna in secolul al XV-lea (partea a II-a)

Marea invazie tătară de la 1241

Prima menţiune, documentară, despre existenţa unei “ţări” în spaţiul vest - muntenesc este făcută odata cu hotărârea regelui maghiar Ladislau I (1040-1095) de a-şi asigura siguranţa graniţelor regatului ungar. În acest scop zideste o fortăreaţă , în imediata apropiere a castrului roman de la Drobeta Turnu Severin, cu rol de centru strategic militar, în vederea supravegherii valahilor, cumanilor şi pecenegilor existenţi în zonă. Această fortăreaţă va fi pricina unor veşnice revendicari şi lupte între coroana maghiară si voievozii din Muntenia.

Între anii 1228 şi 1233, regele maghiar, Andrei II (1205 – 1235) transformă fortăreaţa Severinului în cetate, luând astfel naştere Banatul de Severin, ca “marcă” de apărare, organizată ca un sistem defensiv şi în acelaşi timp ofensiv, îndreptat contra expansiunii bulgare. Banatul de Severin este menţionat în cronicile maghiare sub denumirea de “Terra Zeurino”. Primul ban al Severinului este Luca, menţionat în documentele cancelariei regale maghiare în anul 1233. Securizarea zonei va atrage după sine un mare aflux de valahi, cumani, maghiari şi saxoni, astfel încât în anul 1238, regele maghiar Bela IV (1235 – 1270 ) solicită papei Grigore al IX înfiinţarea unei Episcopii latine a Severinului , dar care va fi instituită abia în anul 1382.

Creerea unor astfel de mărci de apărare dincolo de graniţele coroanei maghiare aveau să devină o practica obişnuita a ungurilor, atât la hotarele Ţări Româneşti cât şi în Moldova, în scopul declarat de a-şi apăra regatul, dar şi cu perspectivă expansionistă. Timp îndelungat regii maghiari aveau să-si aroge dreptul de stăpânire asupra Ţări Româneşti şi a Moldovei, provocând conflicte armate cu domnitorii acestor ţări.

Prin angajarea maghiarilor în conflicte regionale cu valahii, bulgarii, sârbii şi bizantinii, acestia vor omite un lucru foarte important, care se va dovedi devastator pentru regatul arpadian.

Anul 1241 aduce asupra Ţărilor Române dar şi a Europei, una dintre cele mai catastrofale invazii din decursul istoriei, cea tătară.

Cine erau acesti tătari ? Arhidiaconul Toma din Spalato, contemporan invaziei tătarilor, îi caracterizează pe aceştia astfel: „Înfăţişarea tătarilor este îngrozitoare; ei au membrele scurte şi trunchiurile mari, faţa e lată, sunt spâni...au ochi mici şi îndepărtaţi unul de altul; dispreţuiesc hrana cu pâine, se hrănesc cu cărnuri atât proaspete, cât şi putrede, ca băutură amestecă lapte închegat cu sânge de cal. Nici apa cea mai repede nu-i poate opri: ei o trec înot călare. Se slujesc de corturi făcute din pânză sau piei.”

Dar să vedem ce spun cronicile vremii despre această invazie în Ţara Românescă : ’’ În anul acesta (1241) armata fără de număr a tătarilor, trecu peste munţii ce le înconjurau ţara şi prăvălind stâncile grele ( ale Caucazului ) se răspândiră ca demonii (. .. ). Mereu setoşi de sânge, căci cu sânge se adapă ei, sfâşie şi înfulecă cu lăcomie carne de câine şi de om.’’, ’’Ordul (.. ..) trecând prin ţara Ilaut a întâlnit pe Bezerenbam şi l-a bătut. <şi în continuare> (Budjek) trece Munţii Sassanilor <muntii saşilor transilvăneni> ca să intre în Kara – Ulag, înfruntă popoarele karaulaghilor, trece munţii Babac – Tuc (Yapraq Taq) la hotarul lui Mislau unde bate pe duşmanul care se afla acolo gata de lupta.’’ ( Cronică Persană ).

Muntenia a fost atacată şi prădată de Ordul care îi infrânge rând pe rând pe voievozii munteni, ajungând în incursiunea lui până în Banat.

Atacul tătarilor, în Transilvania şi Ungaria, a fost atât de rapid şi de devastator încât decimează armatele regelui maghiar Bela IV, obligându-l pe acesta să fugă şi să se refugieze într-o insulă din Adriatica, pentru a-şi salva viaţa.

Rămaşi singuri în faţa puterii tătare, conducătorii Ţării Româneşti, „Bezerenban” şi Miselav, încearca să opuna rezistentă acestora. După doi ani de hărţuieli şi multe pierderi umane, aceştia reuşesc să infranga ostile tătare şi să-i alunge. Filip Mousket în "Cronica" lui rimata menţioneaza, in anul 1241(2), marea victorie a „regelui din tara vlahilor” asupra tatarilor, dealtfel singura victorie europeana in luptele duse cu tatarii.

Din fericire pentru Europa, tătarii se vor retrage în cursul anilor 1242 şi 1243, urmare morţii hanului Ogodai, în urma unei beţii cumplite, în luna decembrie 1241. Conducatorii şi oastea tătara (mongolă) se vor indrepta spre ţinuturile Asiei Centrale pentru a putea participa la alegerea noului han

Parte a oştilor tătare, conduse de Batu - Han, se vor aşeza în nordul Mării Negre, întemeind un stat cunoscut sub numele de Hoarda de Aur, de unde vor lansa timp de 500 de ani expediţii de pradă asupra Rusiei şi Poloniei, dar şi a Ţărilor Române. Pana aproape la sfârsitul secolului al XIV-lea, Moldova şi nord-estul Munteniei vor rămane însă in sfera de influentă a puterii tătară, asa numita pax mongolica.

Cel mai important aspect al invaziei tătare în ţinuturile româneşti îl constituie faptul că ea a oprit expansiunea maghiară spre sud (Ţara Românescă) şi est (Moldova), a distrus stăpânirea cumanilor la sud de Carpaţi, pregatind procesul de constituire a primelor formaţiuni statale medievale româneşti.

Pe cine mentionează Filip Mousket, ca „rege în ţara vlahilor” pe „Bezerenban” sau pe Miselav. Nu putem şti. Dar sigur este faptul că cei doi voievozi reuşesc să-şi asigure independenţa voievodatelor faţă de puterea tătară. Unii istorici presupun că ar fi vorba de Miselav (Seneslau), în schimb altii suştin că ar fi vorba de Ioan Asan II (1218 - 1241), tarul vlaho-bulgar,de la sud de Dunare.

Cine erau însă cei doi conducători munteni? Părerile istoricilor sunt împărţite.

Uni istorici îl consideră pe “Bezerenban” ca fiind primul conducător al unei formaţiuni statale, cnezat sau voievodat, din Ţara Românească. Alte studii îl indica pe acest “Bezerenban” ca fiind “Banul” Severinului, lucru nu foarte departe de realitate, tînând cont că Rasid-ed-din în cronica sa deformeaza foarte mult numele onomastice şi toponimele. Astfel Carpaţii devin Babac-tuc (Yapraq Taq) iar valahii , Qara Ulagh. Este mai mult ca posibil ca numele de Bezeren Ban să indice de fapt o funcţie, acea de conducător al Ţării Severinului, ţară numită în cronicile timpului şi Terra Szevren ( se poate remarca apropierea fonetică între Bezeren si Szevren , Bezerenban - Szeverenban). La acea vreme, mare parte a Olteniei apusene era aparţinătoare de Banatul Severinului, precum parte de ţinuturi din Banat şi Caraş.

După Patriciu Dragalina, termenul de ban reprezenta o “demnitate super-ierarhica foarte veche” valahă care desemna conducatorul unei formaţiuni teritoriale definite. Termenul de conducere, respectiv “bănie” va trece ca nume a formaţiunii statale sub denumirea de “banat” (vezi, Banatul Timişoarei, Banatul Sârbesc, s.a.). Acest termen a fost adoptat de către maghiari, dar şi de români, şi pentru numirea conducătorului unui ţinut, provincii, sub forma de "ban" (vezi, Mihai,Banul Craiovei). Alţi istorici consideră că acest termen este de origine maghiară, provenit de la numele unui conducator avar pe nume Bayan, care ar fi trăit în anii 562-602. Care este legătura între unguri anilor 1233 şi avarii secolului al VI-lea, nu ştim, dar cert este faptul că la acea vreme triburile maghiare încă populau stepele asiatice, si nu avea ştire de saga avară din Europa. Optăm pentru originea românească a termenului asemeni lui Dragalina.

Atingator de celălalt voievod, pomenit sub numele de Miselav, istoricii se împart în doua tabere. O parte dintre ei îl consideră ca fiind tatăl lui Seneslau, iar ceilalţi îl identifică ca fiind chiar Seneslau, cronica persană nepreluând şi în acest caz, clar numele acestui conducător de formaţiune statală munteană. Acest argument este întărit şi de faptul că Seneslau este pomenit ca şi conducător de sine stătător şi independent, în Diploma Cavalerilor Ioaniţi, datată în anul 1247.

În vederea securizării graniţelor coroanei regele maghiar Bela IV (1235 – 1270 ) face apel la Ordinul Cavalerilor Ioaniţi (Cavalerii de la Malta). Prin diploma emisă la 2 iulie 1247, regele maghiar de comun acord cu conducătorul Ordinului, magistrul Rembald, dorea instalarea unui detaşament Ioanit în Cetatea Severinului: „… Așa dar, mânați de acest gând, după o îndelungată sfătuire cu fruntașii și baronii regatului nostru, ne-am oprit la această hotărâre luată dimpreună cu venerabilul bărbat Rembald, marele preceptor al casei Ospitalierilor din Ierusalim, din părțile de dincoace de mare, cu privire la repopularea regatului nostru, care prin năvălirea dușmănoasă a națiunii barbare numită tartari, a îndurat mare pagubă, atât prin pierderea bunurilor, cât și prin uciderea locuitorilor, că deoarece acel preceptor în numele casei Ospitalierilor s-a îndatorat de bună voie, pe sine și casa Ospitalierilor, să ia armele pentru ajutorarea regatului nostru în vederea apărării credinței creștine, potrivit cu actul scris mai jos, și să ne dea sfat și ajutor credincios pentru popularea țării noastre, și să se supună și la celelalte îndatoriri ce se vor arăta îndată în această scrisoare, îi dăm și îi dăruim lui și prin dânsul numitei case întreaga țară a Severinului împreună cu munții ce țin de ea și cu toate celelalte și cu toate celelalte ce atârnă de ea, precum și cnezatele lui Ioan și Farcaș, până la râul Olt, afară de teritoriul cnezatului voievodului Litovoi, pe care îl lăsăm olaţilor așa cum l-au stăpânit aceștia și până acum. Totuși în așa fel încât jumătate din toate foloasele și veniturile și slujbele din întreaga țară a Severinului amintită mai sus, și din cnezatele numite mai sus, să o păstrăm pe seama noastră și a urmașilor noștri, cealaltă jumătate căzând în folosul casei pomenite mai sus, afară de bisericile clădite și cele ce se vor clădi în toate teritoriile sus zise, din veniturile cărora nu păstrăm nimic pe seama noastră, rămânând totuși neatinse cinstea și drepturile arhiepiscopilor și episcopilor pe care știe că le au, lăsând deoparte și toate morile dintre hotarele țărilor amintite atât cele clădite cât și cele ce se vor clădi, în afară de cele din țara Lytua, precum și toate clădirile și semănăturile făcute cu cheltuiala fraților zisei case, și fânețele și pășunile pentru vitele și oile lor, și pescăriile care sunt acum în ființă sau care se vor face de către ei, care toate vrem să se oprească în întregime în folosul fraților acestora, afară de pescăriile de la Dunăre și iazurile de la Celei pe care le păstram împreună pe seama noastră și a lor. Și mai îngăduim ca jumătate din toate veniturile și foloasele ce se vor strânge pe seama regelui de la olatii ce locuiesc în țara Lytua, în afară de țara Hațegului cu cele ce țin de ea, să le culeagă sus zisa casă. Mai voim ca amintiții olati să ajute pe sus zișii frați cu mijloacele lor ostășești întru apărarea țării și înfrângerea și pedepsirea atacurilor ce ni s-ar aduce de către străinii, iar din partea lor acești frați să fie datori la prilejuri asemănătoare să le dea lor sprijin și ajutor, pe cât le va sta în putință. Pe lângă acestea, din sarea ce le-am îngăduit să ducă în chip îndestulător spre folosința acelei țări și a părților dinspre Bulgaria, Grecia și Cumania, din orice ocnă din Ultrasilvana de unde vor putea mai ușor să o scoată cu cheltuiala dimpreună a noastră și a lor, fără atingerea întru nimic a dreptului episcopal; tot astfel și din banii ce vor umbla acolo din voința regelui și hotărârea preceptorului acestei case, ce va fi în slujbă în acea vreme, jumătate o păstrăm pe seama noastră, precum s-a spus mai sus și despre celelalte venituri, cealaltă jumătate având a fi îndreptată spre folosul zisei case, fără atingerea drepturilor bisericilor. De asemenea, rânduielile pe care le va fi hărăzit zisa Casă nobililor și altora venind din alte părți să locuiască în ținuturile amintite, atât în privința libertăților lor cât și a judecăților, precum și hotărârile judecătorești pe care le vor fi rostit împotriva acelora, le vom încuviința și întări, fără atingerea părții noastre din folosințele ieșind de acolo, cu acest adaos că de se va rosti vreo osândă <într-o pricină de> vărsare de sânge împotriva mai marilor țării, și ei se vor simți nedreptățiți, să poată face apel la Curtea noastră. Mai adăugăm că dacă ar veni vreo oaste asupra regatului nostru, de care lucru să ne ferească Dumnezeu, a cincea parte din ostașii țării amintite să fie datori a veni în oastea noastră și a porni la război pentru apărarea țării noastre. Dar dacă vom îndrepta oaste spre Bulgaria, Grecia, și Cumania va purcede a treia parte din cei în stare a merge la război, și din prada de război, atât cea mișcătoare cât și cea nemișcătoare, numita casă își va primi partea sa după numărul ostașilor din Severin, precum și a armelor lor. Pe lângă aceasta am dăruit amintitului preceptor, și printr-însul casei Ospitalierilor, toată Cumania, de la râul Olt și munții Ultrasilvanei, sub aceleași îndatoriri ce sunt arătate mai sus cu privire la țara Severinului, în afară de țara lui Seneslau, voievodul olatilor, pe care le-am lăsat-o acelora așa cum au stăpânit-o și până acum, și întru totul sub toate acele îndatoriri, rânduite mai sus, cu privire la țara Lytua. ..."

În ciuda tuturor facilităţilor acordate de către regele maghiar, Ioaniţi au refuzat însă să se aşeze în teritoriul oferit. Motivul acestei refuz era faptul că la acea vreme tătarii îsi păstrau suzeranitatea asupra Tărilor Române şi a Banatului, regele maghiar oferind de fapt cea ce nu era al lui, obligându-i pe aceştia să-si câstige teritoriul prin lupta cu tătarii si valahii !

Cornel Bîrsan - Istorie Furată.Cronică Românească de Istorie Veche.