ISTORIA TRANSILVANIEI pâna in secolul al XV-lea (partea a IV-a)

ISTORIA TRANSILVANIEI până în anul 997 (part 1)

Începuturi

Prima informaţie despre existenţa comunităţilor româneşti din Transilvania o avem din secolul IV, prin menţionarea unei comunităţi creştine la Biertan, în judeţul Sibiu. Aici s-a descoperit, în anul 1775, la rădăcina unui copac din pădurea Chimdru, un donariu, obiect de cult din bronz, având monograma lui Isus Hristos. Obiectul este inscripţionat şi cu numele Zenovius, identificându-l astfel pe cel care a donat comunităţii acest obiect de cult.

Donariul de la Biertan

Odată cu părăsirea Daciei transilvane de către romani, dacii liberi şi cei care au părăsit provinciile romane în timpul ocupaţiei ei, au revenit în locurile de baştină, continuându-şi viaţa în acelaşi mod în care l-au dus şi în decursul timpului, în afara sau înlăuntrul provinciei romane Dacia. Confruntaţi cu năvălirile popoarelor migratoare, romanii aveau să părăsească, încetul cu încetul, oraşele mari şi zonele deschise de pe cursul râurilor mari, ţinte sigure ale migratorilor şi să se retragă spre zonele de munte, mai greu accesibile. Specific spaţiului transilvan este existenţa comunităţilor săteşti în zone deluroase, puternic împădurite, aflate la poalele munţilor, pe firul unor cursuri de apă cu văi înguste. Existenţa acestor comunităţi, care există şi în ziua de azi, ne uimeşte prin alegerea locului, în creierul munţilor sau pe văi înfundate.

În aceste comunităţi izolate, băştinaşii îşi desfăşurau viaţa de zi cu zi, cea obşsnuită, ca să-şi asigure hrana zilnică şi strictul necesar. Viaţa premontană şi cea montană va duce la intensificarea creşterii animalelor (ovine, bovine, porcine, cabaline, s.a.) şi păsărilor, dar şi a prelucrării lemnului. Practicarea agriculturii se va face pe spaţii restrânse, pe terase sau pe marginea pârâurilor, cultivându-se în general, cerealele şi leguminoasele necesare asigurării traiului. Mari consumatori şi cunoscători ai ciupercilor, băştinaşii cunoşteau zonele de păşune sau de pădure, unde le puteau culege, iar conservarea lor pentru perioadele de iarnă asigura un necesar de proteine organismului. Buni cunoscători ai albinelor, au practicat stupăritul la marginea pădurilor sau pe păşuni; aveau să-şi urce viile pe dealuri, in vai ascunse (vezi fosta zona viticola Lechinta, jud. Bistrita – Nasaud).

Sistemul de aparare impotriva invadatorilor va fi cel binecunoscut de pe vremea dacilor, tactica „pamantului ars”, strategie prin care descurajau accesul migratorilor la comunitatile lor, urcate in munti.

Valurile de migratori aveau sa-si faca aparitia la nu mult timp dupa retragerea roamanilor din Dacia. Rand pe rand aveau sa vina: gotii (cca.271 – cca.376/420) cu triburile lor germanice de ostrogoti si vizigoti, hunii (cca. 376/420 – 469), gepizii (cca. 454 – 567), slavii (cca. 450 – 650 ), avarii ( cca. 567 – 797/803), bulgarii ( cca. 632 – 864), ungurii ( cca. 839 – 1028), pecenegii (cca. 895 – 1121) , cumanii ( cca. 1065 – 1241) si nu in ultimul rand tatarii ( 1241 – 1717). Toate aceste popoare n-au fost in stare sa – si alcatuiasca state durabile la nord de Dunare, pe actualul teritoriu al Romaniei, desi au venit cu intentii de cucerire si ocupare a teritoriului. Cum se explica acest lucru ? In mare parte, in lipsa unei conduceri centralizate, dar mai ales ca cei care au incercat sa se sedentarizeze au fost impinsi de celelalte valuri de migratori spre est si sud de Dunare. Alta cauza este si implicarea Imperiului Bizantin in „gestionarea” acestor migratii haotice. Imparatii aveau sa mute populatii intregi de migratori in diferite zone ale imperiului, sau pur si simplu aveau sa-i extermine. Nu in ultimul rand este cazul sa amintim ca nici populatia bastinasa nu a stat cu mainile in san, aparandu-se si ripostand valurilor de hoarde migratoare.

Atfel ca ostrogotii si vizigotii vor lua drumul spre vest, asezandu-se in final in Franta, Spania (Marele Regat Vizigot) si chiar in Africa de Nord. Gepizii, parte din ei sunt decimati de alte triburi migratoare, parte se vor imprastia in Europa de est. Slavii se vor imprastia parte la sud de Dunare, in Balcani, parte vor ocupa in est teritoriile actualelor state Cehia si Slovacia. Avarii vor fi parte, decimati de bulgari, parte impinsi spre Europa de est. Bulgarii vor folosi spatiul romanesc mai mult ca loc de tranzit spre Balcani, asezandu-se la sud de Dunare, pe actualul teritoriu al Bulgariei. Ungurii , initial vor ocoli tarile romane, prin migrarea lor prin nordul tarii asezandu-se ulterior in Campia Pannonica. Cumanii vor fonda temporar un statulet in curbura Carpatilor, dupa care vor fi, parte decimati de catre tatari, parte refugiati la sud de Dunare in Bulgaria, parte colonizati de unguri in Campia Pannonica. Pecenegii vor fi parte decimati de unguri si cumani, parte vor fi absorbiti de bastinasii din Campia Panonica. Tatarii in general nu vor ocupa in sensul strict teritorii romanesti, multumindu-se cu controlarea lor si organizarea de expeditii de jaf. Putem afirma ca existenta acestor tatari si a faptelor lor a grabit formarea statelor romanesti si stoparea expansiunii maghiare spre alte teritorii romanesti decat Transilvania.

Urmatoarele mentiuni pe care le avem despre Transilvania si bastinasii ei sunt pomenirea, in jurul anului 679, in carte „Cosmographia” a Geografului de la Ravenna a existentei in Dacia a raurilor: Tisia (Tisa), Tibisia (Timis) , Marisia (Mures) si Cresia (Cris). Tot in acest timp in cronicile chazare apare frecvent numele de Ardeal, sub forma Ardil.

Pe un vas apartinator de tezaurul de la Sannicolaul Mare apare mentiunea a doi conducatori, se pare banateni, care doneaza vasele de cult unei biserici. Numele celor doi este jupan Buila/Burila si jupan Butaul conform inscriptiei care nu a putut fi tradusa in totalitate: „+ Buila zoapan teci diretoiri Butaul zoapan targori itziri taici” Donatia este facuta in jurul anului 796.

Tezaurul de la Sannicolaul Mare

In anul 787 este mentionat primul episcop pe teritoriul tarii, prin persoana lui Ursus, participant la sinodul de la Niceea, si mentionat ca si episcop al avarilor si vlahilor. Se pare ca episcopatul lui acoperea zona Banatului.

Legat de ocupatiile bastinasilor , in anul 892, se face prima mentiune a exploatarii si comercializarii sarii in spatiul carpatic, cea mai bogata zona din Europa, in zacaminte de sare. Sarea , aliment atat de necesar oamenilor va fi un obiect de vesnica disputa intre conducatrii tarilor romane si coroana maghiara.

„O altă bogăţie a subsolului transilvănean râvnită nu numai de populaţiile aflate în migraţie, ci şi de alţii, este sarea, atât de necesară oamenilor şi animalelor. Studiile geologice

au dovedit că din cele peste 200 masive de sare aflate pe teritoriul României, 62 sunt repartizate pe Podişul Transilvaniei, iar după cum ar rezulta din sutele de izvoare sărate sau fântâni făcute la mici adâncimi, zone întregi ale subsolului sunt pardosite cu sare. De altfel lacurile sărate de la Sovata, Ocna Dejului, Cojocna, Someşeni-Cluj, Turda, Uioara, Ocna Sibiului etc. nu sunt altceva decât vechi saline prăbuşite în care s-a strâns apa de ploaie.

Izvoarele sărate au fost încă din preistorie după cum o dovedesc vestigiile arheologice din jurul lor, locuri preferate pentru vânatul animalelor sălbatice (zimbri, cerbi, mistreţi etc.) care veneau acolo de la mari distanţe pentru a se adăpa cu apă sărată. Transilvania a fost permanent o sursă principală de aprovizionare cu sare pentru Câmpia Tisei, Transdanubia şi Balcani, care era transportată sub formă de bolovani masivi, atât pe uscat pe „drumul sării”, cât şi cu plutele pe Someş, Mureş şi Tisa spre Dunăre de unde era preluată de alţi cărăuşi şi negustori pentru a fi distribuită la mari distanţe de locurile unde a fost exploatată. Izvoarele scrise, cronici, inscripţii, ca şi documentele cancelariilor feudale menţionează în repetate rânduri detalii semnificative referitor la exploatarea şi răspândirea prin comerţ a acestei materii prime, ce ar putea fi comparată economic cu problema aprovizionării cu ţiţei şi gaz metan din zilele noastre.” (Mircea Rusu – Continuitatea daco-romana pana in perioada 275 – 568, Istoria Romaniei, Transilvania)

In secolele VIII si IX vor fi reconstruite multe din vechile castre romane. Identificam astfel cetati si fortificatii pe intreg teritoriul Transilvaniei, precum, cetatea Bihariei, cetatea de la Cenad, cetatea de la Alba Iulia, cetatea de la Gilau, cetatea Satmarului, fortificatia de la Cluj, fortareata de la Bezprem, s.a.

Secolele IX si X vor aduce asupra Transilvaniei o noua provocare cu consecinte pe termen lung, invazia maghiara.