miercuri, 31 iulie 2013

Revansa Daciei - cap. IV - File din istoria Triburilor Daco - Gete ( mica cronologie)

                                                               

                                                                     MOTO : ‘’A muri de moarte de război e tot ce                                                                                         poate fi mai fericit pentru un get.’’
                                                                                                   Iulian Apostatul   ( Memorii )
                              
                                  
                              
IV.    FILE  DIN ISTORIA  TRIBURILOR   DACO - GETE
                                                           ( mică  cronologie )

Conflictul  geto – macedonean

                               ’’ Când am aşternut pe hârtie acest titlu m-am gândit natural, la istoria politică a geto-dacilor în sec. VI – II î.Hr., căci dezvoltarea lor social economică am urmărit-o amănunţit în paginile precedente. Iar în loc de / istoria daco geţilor / am scris   /file din istoria triburilor daco gete /, n-am făcut-o la întâmplare, ci obligat de vitregia împrejurărilor. În adevăr, suntem din păcate, foarte departe de cunoaşterea întregii istorii politice a tuturor daco-geţilor din sec. VI – II î.Hr. Din cartea cea  mare a istoriei vechi a acestui popor ni s-au păstrat doar câteva file ; zeci de pagini, fără îndoială dintre cele mai interesante, s-au pierdut pentru totdeauna, iar multe şi mai interesante, poate n-au fost nicidată scrise de autori antici. ’’
                               Nu întâmplător am folosit titlul şi textul lui Hadrian Daicoviciu din volumul său ’’Dacii’’, ci pentru a putea argumenta sărăcia şi puţinătatea informaţiilor ajunse la noi despre geto – daci.
                              
                               Anii 431 – 424 î.Hr.
                               Prima informaţie este legată de un ’’rege’’ al odrişilor, popor trac, pe nume Sitalces care i-a în săpânire teritoriul Dobrogei şi  implicit triburile getice care-l ocupau. Informaţiile date de Tucidide sunt confirmate de un mormânt princiar tracic descoperit în nordul Dobrogei. Această primă încercare de a unii mai multe triburi tracice şi getice de la nord  şi sud de Dunăre nu reuşeşte decât pentru o perioadă scurtă. În anul 341 î.Hr., regatul Odris este cucerit de către Filip al II-lea al Macedoniei. Partea Dobrogeană se dispersează în mici comunităţi conduse de către conducători localnici. 

                               Anul 339 î.Hr.
                               Pătrunderea în secolele IV – III î.Hr. în ţinuturile pontice a unor triburi scite, au ca urmare o puternică confruntare dintre războinicii sciţi conduşi de Ateas şi un conducător anonim al geţilor ’’Rex Histrianorum’’. Datorită victoriilor geţilor asupra sciţilor, Ateas se vede nevoit să-i ceară ajutor regelui Filip al II-lea, promiţându-i că-l va lăsa moştenitor peste Sciţia. Geţii reuşesc să facă faţă, prin vitejia lor, la două armate bine organizate : cea scitică şi cea macedoneană. Dar moartea conducătorului lor anonim, nu se ştie dacă în luptă sau asasinat, provoacă panică şi dezorganizare în rândul geţilor, ducând la pierderea pe moment a războiului.
                               Unic câştigător al acestor bătălii rămâne Filip al II-lea care în urma unor neînţelegeri  financiare cu Ateas, care uitase să plătească solda trupelor macedoniene, porneşte împotriva regelui scitit învingându-l şi ocupând întreaga Dobroge.
                               Din acest moment conflictul dintre cei doi adversari, geţi şi macedonieni devine oficial. Ochii regelui Filip  se îndreaptă tot mai mult spre bogăţiile geţilor, dar fără  succes, pentru că foarte curând, geţii dobrogeni reorganizaţi şi ajutaţi cu armată getă  din Muntenia condusă de regele Gudila, obligă trupele macedoniene să se retragă. Filip se vede nevoit el însuşi să ceară pace, şi să încheie un armistiţiu cu aceştia : ’’Filip, a legat prietenie cu geţii şi a luat în căsătorie pe Medopa, fata regelui Gudila, aşa încât a ajuns mai puternic prin această rudenie şi a întărit regatul Macedoniei. (Iordanes )

                              
                               Anul 336 î.Hr.
                               Conducerea Macedoniei este  luată de către Alexandru, fiul lui Filip al    II-lea, care  murise asasinat. Mulţi din supuşii Macedoniei au văzut în aceasta un bun prilej de a se elibera de sub ocupaţie. Şi primii au fost tribalii, populaţie tracică de la sudul Dunării. Alexandru Macedon porneşte împotriva lor după câteva bătălii fără rezultat, tribalii, conduşi de regele lor Syrmos, refugiindu-se pe o insulă de pe Dunăre. Ajutaţi de geţi reuşesc să oprească orice încercare de debarcare a lui Alexandru şi a trupelor macedoniene. Convins că rezistenţa tribalilor constă în puterea geţilor, Alexandru trece Dunărea noaptea, şi-i atacă pe geţi. Surprinsă, mica comunitate getă este înfrântă şi nevoită să se retragă cât mai adânc în câmpia getică. (Arrian - Anabasis )

                               Anul 326 î.Hr.
                               În scopul acupării şi stăpânirii populaţiilor din jurul Mării Aral, Alexandru Macedon, trimite pe unul din generalii lui Zopyrion cu armată să ocupe oraşul grec Olbia din nordul Mării Negre, oraş de la gurile Bugului. Zopyrion asediază oraşul fără rezultat, olbiopolitanii rezistă, armata de 30.000 de oameni, epuizată, se vede obligată să facă drum întors la baza sa din Dobrogea. Acest drum avea să fie pentru ei ultimul, geţii atacă această armată în retragere şi o spulberă. Zopyrion moare în această confruntare. Puţinii supravieţuitori reuşesc să ajungă în Macedonia şi să-i povestească regelui lor dezastrul suferit. ( Arrian – Anabasis )

                               Anul 306 î-Hr.
                               Lisimah, fostul general a lui Alexandru Macedon, ajunge rege al Traciei. Doritor de a-şi urma înaintaşul organizează o serie de campanii militare cu scop de a supune aşezările de pe malul stâng al Dunării. Dar se pare că aceste aşezări aparţineau regelui get Dromichaites, rege care reuşise la acea dată o puternică uniune de triburi getice atât din punct de vedere social administrativ cât şi militar.
                               Ocuparea acestor aşezări provoacă un conflict militar între Dromichaites şi Lisimah. Dromichaites ripostează încercând să-şii recupereze cetăţile pierdute. Nu se ştie exact rezultatul acestor lupte de tatonare, dar cert este că în jurul anului 300 î.Hr., Lisimah trimite o expediţie de pedepsire a regelui get, condusă de chiar fiul lui Agatocles. Sfârşitul acestei expediţii este dezastruos pentru macedonieni, armata este decimată şi puţinii supravieţuitori printre care şi Agatocles sunt luaţi prizonieri. Ţinut în captivitate, Agatocles este eliberat opt ani mai târziu în anul 292 î.Hr. probabil în urma unor înţelegeri diplomatice între cei doi regi şi se înapoiază la curtea tatălui său încărcat de daruri. Dromichaites speră ca prin acest gest să recapete teritoriul ocupat de Lisimah şi odată cu el pacea.
                               Dar sorţii nu au fost să fie aşa. Lisimah organizează o nouă expediţie condusă de el însuşi. Geţii îşi folosesc obişnuita lor metodă de luptă,  învăţată de la străbuni : se retrag cât mai adânc în teritoriul lor, pustiind totul şi otrăvind fântânile. Armata macedoniană , într-o ţară a nimănui suferă de foame şi de sete. Atacul geţilor este decisiv; luaţi prin surprindere macedonienii sunt capturaţi în frunte cu regele lor şi duşi prizonieri la Helis, reşedinţa regelui get. Partea interesantă a acestor evenimente este modul cum Dromichaites  îşi primeşte oaspeţii. Cronicarul afirmă că la masa organizată în cinstea învinşilor totul era pregătit şi aranjat cu mult fast şi gust , servitul mâncării şi al băuturii făcându-se numai în vase de aur ; pe când masa rezervată lui Dromichaites şi fruntaşilor lui era obişnuită, sărăcăcioasă cu vase din lut şi cupe din corn.
                               Morala regelui Dromichaites este frapantă prin alăturarea a două imagini diferite şi contrastante. Lisimah este lăsat să înţeleagă că şi-a părăsit traiul măreţ şi plin de lux pentru a-şi duce armata împotriva unor oameni simpli. Dromichaites  îl eliberează pe Lisimah primind înapoi cetăţile pierdute. ( Diodorus Siculus, Pausanias ).

                              

                               Anii 300 – 200 î.Hr.
                               Avem primele ştiri despre dacii transilvăneni, angajaţi într-o luptă de proporţii împotriva invadatorilor celţi.
                               În zona Moldovei alte triburi dacice conduse de Oroles luptă împotriva bastarnilor de neam germanic, încercând să le oprească pătrunderea in Transilvania. Aceste mici informaţii ne fac să înţelegem comunitatea care exista între triburile daco – getice, indiferent de care parte a carpaţilor erau. În faţa năvălitorilor acţionau ca un întreg, încercând să se ajute unii pe alţii.
                               Enigmaticul rege Oroles este pomenit în cronici ca şi un conducător deosebit de capabil şi viteaz dar, şi deosebit de sever. Să citim ce spune Pompeius Trogus despre el : ’’Şi dacii sunt din neamul geţilor. Ei , în timpul regelui Oroles, fiindcă nu s-au luptat bine împotriva bastarnilor, ca pedeapsă pentru laşitatea lor au fost siliţi, din ordinul regelui, ca atunci când se culcau să-şi pună capetele în locul picioarelor şi să facă nevestelor serviciile care obişnuiau înainte să li se facă lor înşişi. Şi nici nu s-a schimbat această rânduială până când nu şi-au spălat prin curaj ruşinea suferită în război.’’
                               Teribilă pedeapsă şi înjositoare probabil pentru acei luptători. 
                               În aceeaşi perioadă în Dobrogea ne este prezentată într-o înscripţie histriană, neînţelegerile dintre coloniile greci şi un rege get Zalmodegikos care avusese curajul să reţină ca ostateci 60 de cetăţeni histrieni, şi să blocheze veniturile cetăţii. Aceste neînţelegeri dintre greci şi băştinaşi continuă, ajungându-se la un moment dat în jurul anului 200 î.Hr. la un adevărat război. Cetăţile greceşti aflate sub oblăduirea regelui get Rhemaxos, sunt supuse unui atac de către altă căpeteniegetă, Zoltes. Grecii oferă bani grei pentru ca Zoltes şi oamenii lui să nu pătrundă în colonii, dar acesta refuză, alegândcalea armată, grecii îşi trimit căpetenia arcaşilor ( şeful garnizoarei care apără cetăţile ), să ceară ajutorul regelui Rhemaxos. Luptele dintre cei doi conducători se termină cu înfrângerea lui Zoltes (inscripţie histriană ).
                               O ultimă informaţie a secolului II î.Hr. aminteşte de existenţa unui rege dac Rubobostes şi a unui fenomen deosebit ’’ incrementa Dacorum per Rubobostes regem ’’adică < creşterea puterii dacilor sub regele Rubobostes >. Cine este acest rege dac rămâne un mister, cronicile vremii ( Pompeius Trogus ) tac, sau au fost pierdute. Important este că această informaţie cât de scurtă se poate analiza.
                               Creşterea puterii dacilor înseamnă în primul rând mutarea centrului de greutate al civilizaţiei geto – dacice spre o formă centralizată. Această creştere nu se face decât printr-o uniune de triburi sub conducerea unui rege unic. Se pare că naşterea primului stat dac se face sub acest conducător despre care ştim prea puţin. Poate descoperirile ulterioare ne vor aduce un plus de informaţie.     


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu