sâmbătă, 29 iunie 2013

Ultimul Cavaler ( in memoriam Ioan Dan)

Puterea unei ţări nu stă numai în muncă sau în fapte de vitejie, ci şi în fericirea oamenilor.” (Ioan Dan - Taina Cavalerilor, Editura Eminescu, 1976)

Anul acesta se împlinesc 91 de ani de la venirea pe lume a lui Ioan Dan, născut în anul 1922, la 30 aprilie în localitatea Deva.
Unii dintre Dumneavoastra se vor întreba, cine a fost Ioan Dan ?

Prozator și umorist, Ioan Dan este unul din mari maeștri a romanelor de „capă și spadă”, coborâtor din galeria lui Alexandre Dumas, Michel Zevaco, Paul Feval tatăl și fiul, Eugene Sue, Walter Scott, Rafael Sabatini sau Yves Gandon.


Romanele sale sunt axate pe prezentarea unor perioade eroice din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (Cavalerii Ordinului Basarab) sau al lui Mihai Viteazul (Curierul Secret, Cavalerii, Taina Cavalerilor)

Dinspre palatul domnesc se auzeau urale puternice. Mihai-vodă rupea însemnele datoriilor şi anunţa poporul că s-a tras de sub jugul turcesc. Vorba lui limpede şi puternică se auzea pînă departe:
Şi a venit vremea să ne ridicăm împotriva duşmanilor. Să dărîmăm jugul turcesc. Să ştim că tot ce se agoniseşte aici e al nostru. Să nu mai fim jumuliţi şi jefuiţi în numele unei ipocrite piretenii. Să fie capitala ţării cu adevărat la Bucureşti, nu la Constantinopol. Să nu ne mai înveţe nimeni cum să trăim şi cum să ne chivernisim. Să facem a se şti că dragostea de ţară şi de libertate sînt mai puternice decît tunurile şi oştile cotropitorilor. Să facem a se şti că naţiunile mici nu sînt şi nu trebuie să fie la cheremul cuiva. Iar zicătoarea românească s-o înveţe toţi duşmanii şi să n-o uite niciodată: „Buturuga mică tăstoarnă carul mare!” „ 
(Ioan Dan - Curierul secret, Editura Eminescu, 1974)

Asemeni eroilor lui, Ioan Dan, din motive foarte bine întemeiate, a dus o viață foarte zbuciumată. Anii scolii îl vor purta, rând pe rând, pe la Sighet și Focșani (1934 – 1940) și apoi București ( Liceul nr. 39), nereușind însă să-și ia bacalaureatul, datorita originii nesănătoase a părinților (!), decât în anul 1968 ( la 46 ani !). Simpatizant, se pare al legionarilor, își va ispași păcatele lucrând ca vânzător de ziare în București și apoi muncitor necalificat la o carieră de piatra (1941 - 1943), chelar la lăptăria „Cocea” de pe Calea Văcărești, muncitor la o orezărie din Transilvania (1945 - 1950), muncitor la o coperativă (1954 - 1965), muncitor tipograf (1965 - 1969) și ulterior scriitor recunoscut.
Chiar dacă primul roman i-a apărut în anul 1938 (Regele sportivilor) celebritatea o va cunoaște abia după lansarea ciclului Cavalerii, în anul 1974. Autorul va deveni membru al Uniunii Scriitorilor în anul 1978.
Dar asemeni lui Vintilă Corbul și Eugen Burada, în anul 1984 emigrează în Germania și apoi în anul 1986 în Statele Unite ale Americii, stabilindu-se în California, lângă Los Angeles.
Ioan Dan va trece la cele veșnice la Los Angeles la 31 octombrie 2003.
Asemeni lui Alexandre Dumas, Ioan Dan, fin cunoscător al istoriei va îmbina realitatea istorică cu ficțiunea captându-și în permanență cititorii. Spre deosebire de Dumas însă, autorul român, explodeaza în fiecare rând a lui într-un crescendo umoristic extrem de atractiv pentru cititor.
Dacă Dumas își contureaza istoria în jurul persoanelor celor patru mușchetari (Athos, Porthos, Aramis și d'Artagnan), Ioan Dan o va extinde, în rândurile cărților lui apărând o pleiadă întreagă de cavaleri și scutieri care mai de care mai ciudați și imprevizibili prin actiunile lor, dar și hilari prin numele pe care le poartă. Alături de cavalerii, Cae Indru, Ducu cel Iute, Chirilă Zece Cuțite, Costache Caravană vor intra în culisele diplomației și ale războiului personaje precum Petrache cel Mic, Sile Adormitu, părintele Grasa, dar și simpatici scutieri: Tufănel, Găluscă, Toroipan și Ciripoi. Toți acestia sunt în stransă legatură cu personajele istorice reale creand o „nouă” istorie, fabuloasă, în jurul figurii celui care a fost Mihai Viteazul.
Pentru a va imbia la citit voi posta câteva fragmente de carte, pline de un umor spumos, caracteristic stilului lui Ioan Dan.



.... La intrarea oaspeţilor veniţi într-un ceas atît de nepotrivit, dar aşteptaţi cu multă nerăbdare, Mihai-vodă se ridică vioi, uitînd de oboseală. Înalt peste limita obişnuită, cu umerii rotunzi, puternici, abia stăpîniţi de postăvarul croit pe corp, cu mare uşurinţă în mişcări, cu acea căutătură iute, cuprinzătoare, domnul avea toate harurile unui oştean de seamă. Faţa severă, cu umerii obrajilor musculoşi, era completată de o barbă rotundă, uşor adusă înainte, cu cîteva fire de păr cărunt care arătau începutul de toamnă al domnului.
Ieremia Băicoianu feri în lături draperia, lăsîndu-i să intre în ordine pe Costache Caravană, Chirilă şi Ducu cel Iute.
Să trăieşti, măria-ta! spuseră oaspeţii, nu tocmai sfioşi.
Dimpreună cu cei mai viteji oameni ai ţării! le-o întoarse vodă. Hei, Costache, parcă te-ai făcut mai frumos.
Ca şi Zambilica, măria-ta. Între Dunăre şi Carpaţi nu dibăceşti alţii mai frumoşi.
Aşa e! rîse domnul. Ce mai face mustăciosul tău armăsar?
Rage!
Poate vrei să zici că nechează.
Rage! M-a pus dracu’ să-l dau la iesle dimpreună cu măgarii lui Christache Mutu. Cînd îl aud mă apucă damblaua. Aşa-mi trebuie dacă l-am băgat în societatea măgarilor! Un animal mai zurbagiu ca ăsta nici că s-a pomenit. Culege toate năravurile proaste.
Caravană se uită cam chiorîş. Vodă se făcu stacojiu la faţă din cauza rîsului şi abia putu să îngîne printre lacrimi:
Dacă zici tu, aşa o fi.
Să mor dacă te mint, măria-ta! S-a împrietenit cu măgarii. La ceilalţi cai nici nu vrea să se mai uite. Între măgari e cel mai frumos. Roiesc măgăriţele în jurul lui de mai mare dragul. M-am gîndit că poate fi îndrăgostit de una dintre ele. Îndrăgostiţii sînt toţi cam într-o ureche. Anul trecut m-am întîlnit cu un prieten de prin părţile Aradului. Măria-ta ştii cît e de slut Zambilica. Părul pe el e lăţos şi lung de două palme. În faţă i-au crescut mustăţile şi barba ca la patriarhi. M-am plîns prietenului că Zambilica nu prea are noroc în dragoste. Omul s-a uitat la el, cînd dintr-o parte, cînd din alta. La urmă mi-a zis şi el într-o doară: „Mă, Costache, cred că iepele fug de el din cauza părului. Ce-ar fi dacă te-ai apuca să-l bărbiereşti? Cunosc eu un bărbier bun la Şiria. Du-te la el şi spune-i că l-am rugat eu să-l bărbierească! Pe urmă te întorci la mine şi-l băgăm între iepele mele. Am să leg iepele. Dacă nici bărbieritul nu-l ajută, nu mai e nimic de făcut cu el!” M-am dus la Şiria la bărbierul acela. A lucrat omul la el de dimineaţă pînă seara. Cînd m-am întors să-l iau pe Zambilica, înnoptase, aşa că nu l-am putut vedea la chip. L-am pipăit uşor cu palma şi-i simţeam pielea sub mînă ca un fund de copil. I-am plătit omului. Către miezul nopţii am poposit într-o pădure. Măria-ta ştii cum doarme Zambilica. Fac un căpătîi mare, şi zdrahonul naibii pune căpăţîna alături de mine. M-am trezit cînd a răsărit soarele. Mă ştii că nu sînt fricos. Dar cînd l-am văzut la lumina zilei a îngheţat inima-n mine, am scos un ţipăt de groază şi am rupt-o la fugă. Zambilica după mine, cum are el obiceiul. Cînd m-am dezmeticit i-am prins frîul în mînă şi am luat-o pe jos către prietenul acela. Nu era chip să-l încalec. Alunecam de pe el cum aluneci iarna pe gheaţă. Chiar şi prietenul a cam intrat la idei cînd l-a văzut. L-am băgat la iepe şi ce crezi că au făcut, măria-ta?
Au rupt funiile şi au luat-o la sănătoasa.
Aş! Au rupt ele funiile, dar s-au strîns ciopor în jurul lui, care de care mai drăgăstoasă. Am zăbovit două luni la prietenul acela, pînă cînd s-a făcut părul la loc. Am plecat amîndoi fără păreri de rău. Iepele nu-l mai luau în seamă de cînd îi crescuse părul. „(Ioan Dan - Curierul secret, Ed.Eminescu 1974)



„ – Şi ce ne dai ca udătură la puiul cu mujdei? întrebă Ducu înghiţind în sec.
Aici e mai greu, făcu hangiul, şăgalnic. Vinul de Segarcea aspreşte inima, dar moaie genunchii. Cel de Drăgăşani se lipeşte de tine ca o muiere şi nu te lasă de lîngă el pînă la ziuă. Vinul de Odobeşti e ca sărutul fecioarei: niţel amărui. Vinul de Tîrnave are miros de suflet de sfînt. Pe ăsta trebuie să-l bei închinîndu-te. Îţi toarnă în oase nouăzeci şi nouă de ocale de putere şi-ţi fură gîndurile. La prima cană îţi arată drumul spre rai. La a doua cană îţi dezvăluie iadul cu toţi dracii din el, dacă îţi lipseşte a treia cană. Cotnarul e altfel. După prima cană simţi cum îţi cîntă un cor de îngeri în gură. După două căni înghiţi corul de îngeri cu trîmbiţe şi cu aripi cu tot, să le arăţi de ce eşti tu în stare. Vinul de Babadag e greu ca nisipul din care îşi trage seva. Cel de Teaca sau de Şarad e bun pentru leacuri. Din ăsta, oamenii cuminţi beau cu degetarul. Pe omul sănătos îl doboară în două ceasuri. Pe cel beteag îl tămăduieşte chiar cînd e cu un picior în groapă. Vinurile de Arad şi de Lipova sînt grase ca laptele de mamă. Străinii care nimeresc la mine pentru o noapte vor să guste din toate butoaiele, dar nu se pot hotărî înainte de o lună şi pleacă tot nedumeriţi şi se bat între ei şi-şi mută fălcile, fără să se poată lămuri care din aceste vinuri ar fi cel mai bun. Am avut muşterii care au plecat de aicea năuci, blestemîndu-mi pivniţele şi făcînd jurăminte că nu vor mai călca pe la Privighetoarea de Aur. După un timp, se întorceau pocăiţi şi cu lacrimi în ochi, rugîndu-mă să le iert nesocotinţa. Vinurile de Huşi au nimicit două oşti polone care au călcat Moldova în urmă cu vreo cincizeci de ani. Se zice că polonii erau mulţi cîtă frunză şi iarbă. Veniseră să radă Moldova din temelii. Domnul Moldovei nu apucase a ridica oastea de ţară şi se afla la mare strîmtoare. Cineva dintre oamenii lui l-ar fi sfătuit să le lase în drumul polonilor cam la o mie de butoaie cu vinuri de Huşi. Polonii călăreau semeţi cu hatmanii în frunte, cu săbiile lor straşnice ridicate în dreptul umerilor, cîntînd în gura mare:

Prin Pocuţia la vale,
Vin polonii tot călare.”

Cînd au dat de vin, fiind cunoscători buni ca şi ai noştri, polonii au pus tabăra la o margine de pădure. La prima oală de vin, polonii au răcnit din toate puterile:
Pentru victorie! Moarte moldovenilor!”
La a doua oală au răcnit iar:
Trăiască moldovencele şi pacunele noastre! Fete ca ele nu se află în toată lumea. Să vină a treia oală!”
La a treia oală au răcnit iar:
Să vină, a patra oală! ’răiască ’oldovenii, ’oldovencele ’răiască ’inul de ’uşi!”
A cincea oală nu a mai avut la cine să vină. Domnul Moldovei cu oamenii lui le-au cules armele şi i-au lăsat să doarmă ca pe nişte creştini de treabă. Cîte unul dintre poloni se trezea o clipă, deschidea ochii mari şi cînta satisfăcut:

„ ’rin ’ocuţia la ’ale
in ’olonii tot ’ălare.”

Pe urmă cădea ca trăsnit lîngă oala lui, visînd la cine ştie ce fapte de arme. Cînd s-au trezit, i-au condus ai noştri pînă la graniţă. Acolo s-au despărţit fără supărare, dar polonii nu s-au putut opri să nu le zică:
Lasă, că o să nimeriţi şi voi pe la noi! Şi noi avem vinuri bune.”

Vinurile noastre de Soroca şi de Tighina au cruţat pămînturile Moldovei de multe călcări ale tătarilor. Odată a venit la noi un negustor veneţian, mare şugubăţ. Şi, ca să arate că ştie româneşte, a început să îndruge repede în păsăreasca lui cam şmecherească:
Cotnareasa, Segarcisa, Tîrnavestu, Odobesta, sarmalustia, chiftelina del Moldova.”

Am rîs de veneţian. Era al dracului de glumeţ şi mai ştia şi altele, pe care ni le-a spus la fel de repede şi de şugubăţ:
Domini Stefani magiore, una grandisima bazilica Putna, extra formoza fata del rumana, una picolina naţione ciomăgire crunto per turco linga podul Magiore.” (Ioan Dan - Curierul secret, Ed.Eminescu 1974)



"În timp ce sfinţiile-lor pîndeau trecerea lui Sigismund Báthory, Costache Caravană se ţinea de pîrtia de urme. Zambilica, ofensat de tăcerea călăreţului, călca fără tragere de inimă. Ghicindu-i supărarea, Costache începu să sporovăiască uşor la urechile slutului armăsar, iar Zambilica se învioră dintr-o dată. Din vreme în vreme, singuratecul călător aluneca de pe cal şi lăsa unele semne tainice pentru prieteni. Cînd poposi la Măgura Vulpii, tolănit în iarba grasă de atîta sănătate, auzi zgomot slab în spatele său. Apucă pistolul cu un gest fulgerător şi se rostogoli într-o parte, dar dintre copaci îşi făcu apariţia Cae Indru.
Era chiar timpul să mă ajungeţi, zise Caravană cotrobăind prin buzunarele fără fund ale hainei. Mi se urîse de atîta singurătate.
Indru îl privi amuzat. Rotofeiul său prieten scoase din adîncurile hainei o bucată de brînză şi muşcă lacom.
Vrei? întrebă Caravană arătîndu-i brînza a cărei culoare albă părea destul de îndoielnică.
Nu, mulţumesc! zîmbi Cae.
Păcat! răspunse grăsunul. Brînza adevărată şi bună o dibăceşti întîi după culoare. Cînd bate uşor în verde înseamnă că şi-a lepădat umezeala din ea. E drept că miroase niţel, însă fără asemenea calităţi poate să nu fie brînză, ci o lipie oarecare. Cunosc oameni care şi-au vindecat bojocii mirosind brînză veche. Am un prieten în Cîmpia Zărandului. Brînză ca asta n-am pomenit să mai facă cineva. El îmi zicea că brînza cu cît miroase mai a dracului, cu atît devine mai gustoasă. Prietenul meu şi-a ridicat o căsuţă la margine de codru. Într-o toamnă, avînd unele treburi prin acele părţi, mi-am zis că n-ar strica să gust nişte brînză bună. Dar mă aflam în plină pădure şi se lăsase o ceaţă aşa din senin. Era o ceaţă deasă printre copaci de puteai să-ţi bagi degetele în ochi. M-am rătăcit. Chiar un vulpoi ca mine pe asemenea ceaţă se dovedeşte neputincios. M-am gîndit că o să tremur toată noaptea. Însă, pe neaşteptate, simt un curent de aer proaspăt. Crengile de sus ale pădurii încep să geamă. Bătea vîntul. Şi cum şedeam aşa cam trist, rezemat de şaua Zambilicăi, bag de seamă că în curentul de aer se simţea un miros greu. Încalec pe Zambilica, ne luăm pe direcţia curentului şi după trei ceasuri de galop ajungem la casa gospodarului. Un ageamiu ar fi tremurat toată noaptea în pădure, gîndindu-se că mirosul vine de la un stîrv, sau de la un dihor. Altădată m-am dus acolo cu un prieten căruia am avut neprevederea să-i laud brînza din Cîmpia Zărandului. Era un ins cam subţire, aplecat spre fineţuri şi lucruri de preţ. Cînd ne apropiem la vreo două ceasuri călare de căşărie, numai ce îl văd pe om că începe să se clatine. Zic:
Ţi-e rău?”
Zice:
Simt în aer un miros ca de la o haită de dihori.”
După un ceas, văd cum se ridică părul de pe calul prietenului meu. Zambilica e rezistent la mirosul de brînză, dar calul acestuia se bălăbănea cînd într-o parte, cînd în alta, ca beţivii. Însoţitorul meu era un om brav. A rezistat voiniceşte pînă cînd am ajuns la vreo cinci sute de paşi în faţa căşăriei. Acolo căzură ca trăsniţi şi om şi animal. Am descălecat degrabă. Amîndoi se arătau fără vlagă. L-am strigat pe brînzar. Acesta s-a uitat lung la ei şi mi-a zis:
Mirosul de dihor omoară destul de rar un bărbat voinic. Dar cel de brînză veche are putere chiar şi asupra dobitoacelor. Scoate-i de aici înainte de a-i apuca damblaua!”
Apoi ne-am depărtat de căşărie. După o goană de un ceas, prietenul şi-a recăpătat vederea. Peste un alt ceas a mişcat o mînă, iar la jumătate de zi i-a revenit graiul. Odată s-au abătut nişte lotri prin Cîmpia Zărandului cu gîndul să prade căşăria. Pe cel mai slab dintre ei l-a doborît mirosul cam la o poştă. Conducătorul lor, un zdrahon mare cît o uşă, a ajuns pînă în faţa căşăriei unde a mai avut puterea să strige:
Dau o baniţă cu galbeni celui care mă cară pînă după dealul de colo.”
Apoi, a căzut lat. Acum opt ani găsesc în pădure o gloabă de catîr pe care atîrna pielea ca poalele cămăşii ieşite din pantaloni. De slab şi de pricăjit ce era, călca parcă în străchini. Mi-am zis să-l duc pînă la căşărie, iar dacă moare, să-i tăbăcesc pielea. Cînd ajungem cam în bătaia mirosului, o dată îl văd pe schilod că se îndreaptă de spinare şi porneşte la drum cu toată nădejdea. Pe măsură ce ne apropiam, nărodul de catîr călca mai apăsat şi mai sprinten. Iar cînd mai aveam doar un sfert de ceas pînă acolo, se pune slăbănogul pe o goană că abia mă ţineam după el cu Zambilica. Ajungem în căşărie şi mă uit mirat la arătare. Se învîrtea de colo pînă colo, fudul ca un rege al catîrilor. Trăgea aer în piept pînă se umfla ca un cimpoi şi-l slobozea parcă a părere de rău. După două săptămîni se rotunjise binişor. Am vrut să-l iau cu mine, dar n-a fost chip. Se lăsa pe picioarele din spate şi-şi bălăbănea căpă­ ţîna a nesupunere. N-am mai fost de mult pe la căşărie. Am mai îmbătrînit niţel şi nu mai rabd atît de bine mirosul. Ultima dată am plecat cu dureri de cap. Chiar şi Zambilica începe să tremure cînd simte mirosul căşăriei.
Mai taie lumea piroane, dar nu ca tine, rîse Ducu cel Iute făcîndu-şi apariţia de după copaci.
Să crezi tu că sînt piroane! bombăni Caravană. Am să te duc o dată în Cîmpia Zărandului. (Ioan Dan - Cavalerii, Editura Eminescu, 1975)


"Jupînul Calapăr discuta cu oaspeţii, bucuros că le putea da veşti bune. În felul acesta, cei doi aflară că Indru făcuse drum cu folos, iar el şi ceilalţi prieteni se bucurau de aceleaşi haruri ale sănătăţii. Uşuraţi după astfel de ştiri, cavalerii închinară în cinstea gazdei frumoase ulcele cu ţuică veche de prună.
Cînd intrară doamna Calapăr şi Tiţa, musafirii se ridicară grabnic şi le prezentară omagiile, mai frumos decît ar fi făcut-o în faţa unor mărimi, fiindcă veştile bune le dădeau aripi. Tiţa răspunse cu o plecăciune adîncă, lăsînd privirile către duşumea, aşa cum primise poveţe. În schimb, jupîneasa le mulţumi astfel:
Plăcută cinste casei noastre, domnilor! Rar se întîmplă ca oameni cu ranguri atît de mari şi atît de vestiţi ca domniile-voastre să ne calce pragul, chiar dacă nu sîntem negustori mărunţi. Cine n-a auzit oare despre Ducu cel Iute, acea sabie ca de arhanghel, care l-a trimis în lumea drepţilor pe renumitul Rocco Perisini? Copilul de ţîţă, sau chiar unchiaşul iertat de sfintele păcate lumeşti, din Maramureş pînă la Constantinopol, laudă isprăvile viteazului Caravană. E drept că mi-am dorit în rugile mele fierbinţi să am cîndva astfel de oaspeţi, dar cine şi-ar fi putut închipui...
Făcu o pauză mare, lăsînd cuvintele neisprăvite, ceea ce presupunea că ar fi avut de spus lucruri mult mai mari, apoi se întoarse către Calapăr, în vreme ce Ducu îşi reţinu o încruntare.
Doamne sfinte, jupîne dragă! Cu ţuică primeşti asemenea oaspeţi?
Şi gîndi:
Seara, ţuica de prună te moaie şi te face neputincios. Numai vinul trezeşte simţurile trupului şi ale inimii.”
Tiţo! grăi aspru. Adu la masă din vinul nostru cel bun! E fiica mea, domnilor. Cam sfioasă la cei nouăsprezece ani ai ei aproape împliniţi. Sfioasă, dar voinică şi cu şolduri puternice, ca şi noi. În familia noastră, rar s-a întîmplat femeie să nu nască gemeni.
Calapăr tuşi aprig. Ducu zîmbi. Numai Costache prinse a se uita cu interes la tînăra jupîniţă. Gustară ceva friptură rece şi închinară un vin auriu, ce încălzea trupul ca o alintare.
Ciocneşte, Tiţo, cu domnul Costache! o îndemnă jupîneasa. Rar ai prilejul de asemenea cinste.
După un timp, cînd vinul făcu minuni spre veselie, doamna Calapăr grăi din nou cu frumoasă chibzuială:
Se cuvine a vă arăta casa, aşa cum se obişnuieşte cu oaspeţi de seamă. Domnule Ducu, văd că aveţi vorbă cu jupîn Calapăr, aşa că vom porni alături de domnul Caravană. Apoi, cu voia voastră, vom face acelaşi lucru împreună.
Ştiind să-şi întindă pînzele către vînt prielnic, nu mai aşteptă încuviinţarea tînărului şi prinse braţul lui Costache. Acesta se ridică supus, dar cu părere de rău. Era a doua oară în seara aceea cînd părăsea o masă plină cu bunătăţi. Ajunşi pe coridor, jupîneasa oftă lung, şi zise cu o undă de tristeţe:
Se cade oare ca un chipeş cavaler ca voi să nu se strîngă de pe drumuri, aplecîndu-se către statornică familie?
Se cade, răspunse Caravană. Am patruzeci şi unu de ani. Cine s-ar mai uita la unul ca mine?
Vai, domnule, grăiţi cu păcat! Asta-i vîrsta cea mai coaptă pentru o căsnicie trainică. Cele încheiate de bărbaţi în toiul anilor fragezi nu prea dau rezultate şi adesea ajung la desfacere. Ah, ce zăpăcită sînt! Vă rog să intraţi niţel în această odaie cu fiica noastră, care vă va ţine de urît, pînă dereticăm după cuviinţă! La vreme de noapte, multe lucruri sînt răspîndite aiurea. Tiţo, fă-i loc domnului Costache!
Închise uşa după ei şi plecă grabnic, încropind o cruce mare.
Poate stă la noi o săptămînă sau două, socoti ea. Am să-i las singuri adesea, pentru a le da prilej la vorbă de taină. Dacă o place, înseamnă că minunea cerului cade a doua oară peste casa noastră. Dar am făcut bine oare? Da. Domnul Costache e un cavaler desăvîrşit. Nu încearcă el lucruri lipsite de cuviinţă. Şi, cu Tiţa nici nu i-ar merge.”
Mari fură bucuria şi surpriza lui Caravană intrînd în odaia Tiţei. Pe o măsuţă joasă, cu frumoasă măsăriţă lucrată de mînă, se aflau aceleaşi bunătăţi ca şi în sufragerie. Nici cuvenita carafă cu vin nu lipsea. Fata îi umplu un pahar, îşi puse şi ei cam de un deget şi închinară amîndoi. Apoi, Tiţa se aşeză nu departe de el, ferindu-şi rochia cu grijă pînă deasupra genunchilor. Costache închise un ochi, îl mări pe celălalt cît îl ajutară puterile şi gîndi cucernic:
Are o mustăcioară aproape cît mă-sa. Iar mărarul des de pe pulpe, arată că sălăşluiesc în ea un milion de tartori.”
Domnule Caravană, murmură fata tremurîndu-şi genele cu mult sîrg şi cu aplecare sfioasă, te-am ruga frumos a te îndemna la ceva poveste despre isprăvile domniei-tale. Sînt o copilă tare lipsită de ştiinţa faptelor de vitejie, însă le ascult cu drag, ca pe-o slujbă frumoasă.
Vinul îl cam încălzise pe cavaler, iar proverbiala lui limbariţă se potrivi cu rugămintea gazdei:
De! zise el cumpănit. Timpul nu ne îngăduie prea mult, dar nici nu pot rezista unei cereri atît de graţioase. Mă gîndeam să-ţi povestesc ceva despre o luptă a noastră cu tătarii. Cred că era acum vreo patru-cinci ani. Picasem noi pe malul Buzăului într-o dimineaţă cam pe la sfîrşitul lui octombrie. Tătarii veniseră mulţi, noi puţini. Între oşti era apa Buzăului, mare şi învolburată. Ne uităm noi la ei...
Dacă mă aplec spre el şi nu se vede destul prin despicătura rochiei, n-am făcut nimic”, gîndi Tiţa.
Îşi desfăcu iute doi nasturi, luă carafa şi mai turnă un pahar, aplecîndu-se mult, să-şi descopere sînii frumoşi. Văzînd asemenea minunăţie, Costache vărsă un sfert din pahar şi continuă năuc:
... ne uităm noi la ei... hanul la ţîţe... că... Zic eu...
Ce frumos povestiţi, domnule Costache! Aş sta să vă ascult nopţi întregi, grăi ea, speriată că ar putea să spună mai departe chestia cu tătarii. M-a încălzit vinul. Şi e o zăpuşeală... Oare s-ar cuveni să-mi scot rochia?
Fără tăgadă, aprobă Caravană golind paharul dintr-o dată.
Totdeauna mi se întîmplă seara aşa. Mă apucă nişte călduri cărora nu le pot da de capăt. Domnia-ta eşti altfel, tare ca fierul, şi poţi îndura astfel de cazne. Dar o biată copilă ca mine... Ce bun sînteţi că mi-aţi îngăduit! Ar fi oare de cuviinţă şi cămaşa?
Păi tocmai asta e! behăi Costache. Cămaşa dă cea mai multă căldu... Sfinţi martiri şi mucenici! Că şi hanul... tot de lumînări... care vezi singură...
Vai, domnule Costache, să nu atingeţi lumînările! Mi-e frică pe întuneric.
Dar eşti cu mine.
Păi tocmai d-aia... A, nu, nu, domnule! Iată că aţi stins patru fără voia noastră. Vedeţi că mai e una aprinsă pe scrin!
Cam trecuse vremea. Jupîneasa Calapăr ieşi neliniştită în coridor şi tresări.
Sfîntă fecioară! murmură ea. Au stins lumînările. Nu se vede pic de lumină prin fereastră. Vai mie! Dacă află jupînul Calapăr, ne pune sub tocător. Da, da, tocătura într-o parte şi rasoalele-n alta. Fir-ar să fie, vorbesc anapoda!
Ieşi repede prin spate spre căsuţa slujitorilor. Unul dintre ei mai zăbovise pe afară.
Tache, tu eşti?
Eu, jupîneasă. Ai nevoie de mine?
Am. Tache, tu ai auzit cum sună de frumos doi galbeni alăturaţi?
Cam rar, jupîneasă, dar am auzit.
Mda! Dacă vrei să-i simţi în buzunarul tău chiar în noaptea asta, dă fuga la părintele Spiridon! Să-l scoli din somn şi să mi-l aduci grabnic! Hai, nu te mai zgîi ca nerodul!
Şi dacă nu vrea la ceas aşa de nepotrivit?
Dacă nu vrea? tresări jupîneasa. Dacă nu vrea, îi iei cartea de rugăciuni şi patrafirul, iar pe el mi-l aduci legat fedeleş. Să-i spui că-i vorba de unirea a două suflete. Să vină grabnic, fiindcă-i chestie de viaţă şi de moarte. Aleargă, dragul meu!
Zbor, jupîneasă.
Costache! grăi Tiţa aspru în întunericul odăii.
E! răspunse grăsunul, moleşit de căldura aşter­ nutului.
A venit vremea să mergi la tata.
Aş! E mai bine lîngă tine.
Mişcă, nu mai face nazuri!
Ce naiba să caut eu la taică-tu?
Adică, nu ştii ce se cuvine... după povestea asta... cu hanul tătarilor? Dacă nu mă ceri de nevastă, te omor!
Drace! se trezi Costache înviorat dintr-o dată. De obicei, fetele spun: „Mă omor”, chiar dacă nu o fac. Împeliţata asta parcă grăieşte altfel.”
O jumătate de ceas mai tîrziu, Costache Caravană, încă năuc, pierdut, şedea în genunchi alături de Tiţa, sub patrafirul părintelui Spiridon. Ducu, înmărmurit, privea faţa pentru prima dată cam nătîngă a prietenului său. Devenise martor la cununie, alături de slujitorul Tache. Dar cum nu putea să mai rabde, ieşi în întunericul de afară şi se porni pe un rîs turbat, care-i scutura toate mădularele. Apoi se opri brusc. Falca îi sărise de pe rosturile ei. Îi opinti un dupac, simţi o durere ce-l fulgeră pînă-n creştet, iar falca se aşeză la loc.
Dumnezeule mare! murmură el. Costache însurat. Cine şi-ar fi închipuit? Cînd le-oi povesti băieţilor chestia asta... Iată că a venit primăvara cu harurile ei de dragoste, care-l pălesc pe om din senin. Însă figura asta a lui Costache e de pomină. Cu toate că, dacă mă gîndesc bine, prietenul meu a cam picat în leasă. Sfîntă Născătoare! Cînd o afla principele Mihai...
Apoi îi pieri zîmbetul, şi îşi aminti de dragostea lui. Ştia că-şi ridicase privirile prea sus. Că Mihai avea alte planuri în privinţa frumoasei lui fiice. Oftă şi intră în casă înnegurat.
Emoţionată pînă la lacrimi, jupîneasa Calapăr se smiorcăia în toată legea. Îl prinse pe Costache la pieptul ei cît o clopotniţă, iar viteazul cavaler se supuse nătîng, simţind parcă o linişte binefăcătoare. Şi după cît era de năuc, după felul cum trecea dintr-o mînă în alta, n-ar fi observat nimic dacă ar fi intrat chiar în braţele lui Aghiuţă. Nu mai puţin uimit, jupînul Calapăr pomenea ceva despre zestrea Tiţei.
O casă, patruzeci de mii de galbeni...
Tăcu, fiindcă nu-l asculta nimeni. Doar Tiţa zîmbea fericită, chiar dacă două lacrimi grele cădeau în lungul obrajilor. De fapt, primele de la pruncie încoace. Avea şi ea pentru cine să se gătească, pentru cine să tremure sau să se bucure. Îşi aflase un rost atît de mult aşteptat. Îl privi pe Costache cu ochii luminoşi, mari şi-l găsi mult mai atrăgător decît chipeşul Ducu. O încerca un sentiment de mîndrie. Avea un soţ cu faimă. Un soţ de care s-ar fi legat orice fiică a neamului. Dar mai ales, descoperise în scurtul răgaz că el ştie să fie duios şi blînd, aşa cum îşi dorise ea.
În zori, cei doi cavaleri ieşiră gata de drum. La şeile lor atîrnau pentru prima oară străiţi cu merinde pregătite de mîini drăgăstoase. Iar Caravană, încă aiurit, auzi vocea soţiei:
Să nu umbli descheiat la gît! Ai putea să răceşti. Şi să nu bei apă rece cînd eşti încălzit!
Să te ia naiba, dragă Costache!” gîndi Caravană. (Ioan Dan -Taina Cavalerilor, Editura Eminescu, 1976)

IOAN DAN - OPERA LITERARĂ :
- Regele sportivilor, vol.I, editor Costel Niculescu, 1938
- Regele sportivilor, vol.II, editor Costel Niculescu, 1939
- Detectivul, 1041
- Locatarii din Strada Fecioarei, București, 1970
- Curierul secret, Editura Eminescu, București, 1974
- Cavalerii, Editura Eminescu, București, 1975
- Taina cavalerilor, Editura Eminescu, București, 1976
- Cavalerii ordinului Basarab, București, 1977
- Stăpânii golfului, editura Eminescu, București, 1981
- Cavalerii râsului (în colaborare), Editura Ion Dumitru, München, 1987
- Milionarii (schițe și povestiri), Editura Publistar, București, 2000
- Jurnal de exil, Editura Publistar, București, 2000

Ce este însă păcat că în 39 de ani (!?) de la apariția primei
 cărți a trilogiei, NIMENI nu sa gândit să facă un film, sau chiar un serial.
Se pare că suntem totuși un popor iubitor de telenovele !




14 comentarii:

  1. Dragi iubitori ai romanelor de capa si spada ale lui Ioan Dan,
    Sunt unul din "nebunii" care au citit si recitit aceste carti de 9 ori, fara exagerare. Mai mult, sunt absolut sigur ca le voi reciti de inca cateva ori. Savoarea acestei lecturi este extraordinara.De fiecare data, descopar ceva nou, cu toate ca pot sa recit pasaje intregi din carti. Sunt fericitul lor posesor inca de la momentul aparitiei lor, prin intermediul mamei mele, pentru ca in acel an abia ma nasteam.
    Vi le recomand cu ... si aici nu am element de comparatie. Cititi-le, sunt bestiale! Bogdan.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. De 9 ori le-am citit intr-un an...BESTIALE !

      Ștergere
    2. De 9 ori le-am citit intr-un an...BESTIALE !

      Ștergere
    3. Si eu....si le am dat si copiilor mei. Da suntem mult prea iubitoti de telenovele si turcisme.poate sergiu nicolaescu daca mai era....aveam si aceste filme.capodopere sunt.cititi si simone de beauvoir...toti oamenii sunt muritoti

      Ștergere
  2. BogdaB-sunt complet de acord cu tine !

    RăspundețiȘtergere
  3. Bună, am scris şi eu un articol despre această postare. Sper să nu te deranjeze.
    Articolul îl poţi găsi pe aici
    Dacă e ceva în neregulă te rog spune-mi!

    RăspundețiȘtergere
  4. Sant cu mult peste cartile lui Dumas,le-am citit in '81-82 !

    RăspundețiȘtergere
  5. Sant cu mult peste cartile lui Dumas,le-am citit in '81-82 !

    RăspundețiȘtergere
  6. As vrea sa adun o echipa care sa faca un fel de teatru radiofonic dupa aceste volume... ar interesa pe cineva? V-ati oferi sa inregistrati replici? Ce personaj v-ar placea sa fiti? :)

    RăspundețiȘtergere
  7. ai putea sa completezi wikipedia
    https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Dan

    RăspundețiȘtergere
  8. Generatia mea nu stie sa citeasca! Insa eu am descoperit aceste carti si sunt absolut fascinata! Iubesc Modul in care este conturata femeia ( Stela, Margareta) in cartile sale. Romania are o literatura superba. Pacat ca nu prea stie nimeni despre ea.

    RăspundețiȘtergere
  9. fiind duminică, singură m-am dus în bibliotecă să-mi aleg o carte ( toate defapt citite şi a doaua oară.) Dau de cartea Cavalerii autor Ioan Dan -deschid...dedicat fiului său Ion Gheorghe Dan. Imediat mi-am adus aminte de această carte şi am căutat dacă mai am şi alta de la acest scriitor...am găsit .Taina cavalerilor am luat cărţile şi venind către biroul meu unde am şi calculatorul....mi-am propus să văd ce o mai fi cu acest scriitor că tare mi-au plăcut cărţile lui, amintindu-mi acum ...după ce am derschis calculatorul şi am văzut titlurile că eu am mai citit şi alte cărţi ...probabil de la bibliotecă- taina cavalerilor , curierul secret. Cărţile pe care le am am să le recitesc, şi voi face tot posibilul să-i atrag atenţia şi nepoţilor de aceste cărţi. Dacă aţi vedea cărţile mele, sunt cu coperta ruptă şi lipită, îngălbenite, cu litere mici tipărite iar, in spate probabil doar o foaie lipsă . Acum am dezlipit spatele cărţii şi am văzut că a fost tipărită la Editura eminescu, colecţia clepsidra...dacă aceste cărţi ale mele sunt aşa de chinuite înseamnă că au fost citite şi de băieţii mei şi cine ştie câţi prieteni. Până azi nu am ştiut nimica de scriitorul Ioan Dan ...înafară de cărţile lui minunate....acum am văzut că a emigrat, că a decedat în 2003 departe de noi, de locurile tinuturilor noastre pe care aşa de frumos a ştiut să le descrie. Să-i fie ţărâna uşoară, să aibe odihnă veşnică în acel pământ străin sufletului său...că dacă nu iubea tara asta nu ştia nici să scrie aşa de frumos episoade istorice. Nu ştiu dacă sau mai editat cărţile lui, ca pensionară acum,vă daţi seama că nu mai îmi permit nici măcar să intru în librării cu cărţi...nu ca să şi frunzăresc vreo carte ....ascult emisiunile câte pot la Tv., la radio...şi mă mai încarc un pic cu ştiinţa literară...şi apoi fac eforturi să-mi ţin internetul funcţional cu site-urile sociale. Mulţumesc din suflet pentru publicaţie, voi merge şi la biblioteca noastră ....poate voi mai găsi ceva scris de autor. Acum , încep să citesc din nou aceste doauă căr

    RăspundețiȘtergere
  10. Mulţumesc şi D-nului Cornel Bîrsan...pentru articol, m-am bucurat . Promit că voi urmării blogul său...am fost, am văzut,....sunt lucruri minunate şi mulţumesc.

    RăspundețiȘtergere