ISTORIA PROSTIEI LA ROMÂNI
Despre Dacia sub ocupaţie
romană (106 – 271 d. Hr.) si parerile istoricilor
“Geţii, un
neam barbar şi puternic – care s-a ridicat împotriva romanilor şi i-a umilit până
la plătirea tributului, mai târziu, când aveau rege pe Decebal – a fost până într-atâta
zdrobit de către Traian, încât tot neamul ajunsese la vreo patruzeci de bărbaţi
“ (Criton-Getice).
“<După ce l-a
învins > pe Decebal, conducătorul geţilor, puternicul Traian a adus
romanilor cinci milioane de livre de aur, o cantitate dublă de argint, în afară
de cupe şi lucruri <scumpe>, depăşind orice preţuire, apoi turme şi arme şi
peste cinci sute de mii de bărbaţi cât se poate de potriviţi pentru luptă, împreună
cu armele sale” (Criton – Getica).
“În
felul acesta Dacia ajunse sub ascultarea romanilor şi Traian stabili în ea oraşe
de colonişti (Dio Cassius-Istoria Romană).
Hartă a
Provinciei Dacia extinsă care cuprinde şi zonele aflate sub supravegherea
romanilor.
Urmând
exemplul cronicarilor greci şi latini, istoricii care prezintă istoria dacilor
după ocuparea lor de către romani şi se întrec în a preamări realizarile acestora
în nou câştigata provincie uitându-i însă pe daci. Ni se prezintă astfel, cu
exces de amănunte, realizările administraţiei
romane nou instaurate, construcţiile şi oraşele nou înfiinţate, popularea ţării
cu veterani de război şi romanizarea forţată a băştinaşilor.
Se
uită totuşi că Dacia cucerită de romani îngloba doar Oltenia, Banatul şi partea
sudică şi centrală a Transilvaniei, celelalte ţinuturi rămânând în afara graniţelor
provinciei Dacia.
După
moartea lui Decebal, mare parte a populaţiei va lua drumul bejeniei căutându-şi
scăpare în zonele din nordul Transilvaniei, la est de Carpaţii Orientali, în
Moldova şi în Câmpia Munteană, pustiul getic atât de “periculos” considerat de
către romani, fapt bine reprezentat şi pe Columna lui Traian.
Însă
mare parte din populaţie va rămâne sub ocupaţie romană, acceptând regulile
stabilite de administraţia şi armata imperială.
Afirmaţiile
lui Criton, medicul lui Traian, că ţara a fost secătuită de bărbaţi, rămânând
doar vreo 40, este în contradicţie cu propria lui afirmaţie când spune că
Traian a adus romanilor 500.000 de bărbaţi apţi de luptă, respectiv conta pe
ajutorul conducătorilor daci-tarabostes care i se supuneau în orice luptă pe
care ar fi angajat-o.
“Se pretinde însă că romanii ar fi ucis pe toţi dacii acei ce
nu emigraseră din ţară. Dar după ce dânşii se supusese, fiind învinşi, pentru
ce ar mai fi ucis romanii pe acei ce le recunoşteau supremaţia ? Lăsând la o
parte umanitatea, care împedeca de a lovi pe acel ce se roagă, constatăm că o
asemenea purtare ar fi contrară politicei urmate de romani în toate ţările, politică
ce le-au îndrumat dominaţiunea lumei, anume de a fi aspri cu cei împotrivitori şi
blânzi cu acei ce se supuneau lor, princare ei hotăriau adese ori chiar pe potrivnici
a prefera prietenia duşmăniei lor. Apoi era în interesul Romanilor de a stârpi
cu totul poporaţia dacă ? Care este valoarea unei cuceriri, pământul şi
silistele goale sau poporaţia ce se misca pe ele ? Am vazut mai sus pe
generalii romani, năvălind în Dacia şi
transplantând de acolo sute de mii de oameni în Moesia, spre a spori numărul
birnicilor lor <plătitori de impozite >, şi în Dacia vroim ca romanii să
fi alergat ca fiarele însetate de sânge după locuitorii Daciei, ce veneau în
genunchi cu femei şi copii, plângând şi cerând îndurarea învingătorilor?
Poporul român era fără îndoială crud; dar cruzimea lui era răsboinică şi avea
tot deauna un scop şi o ţintă; nu era setea aceea nesăţioasă de sânge a unor
triburi africane de astăzi, care ucid numai pentru plăcerea de a ucide. ....
Apoi Dio Cassius, acel istoric pe cât
de judicios pe atât de bine informat, ne spune apriat <limpede > că Decebal vroia să ceara
pace “” văzând pe cei mai mulţi daci că trec la Traian “” . Fără îndoială că
aceşti daci ce trecuseră la romani în timpul celui de al doilea războiu,
erau mai cu deosebire geţii din Valahia,
care la început căută să opună oarecare împotrivire, mai apoi însă urmează pe
iazigi şi vin împreună cu ei să-şi plece capetele împăratului roman. Ei bine !
pe toţi aceşti trădători ai cauzei naţionale a dacilor, pe toate aceste
eminente ajutoare ce veneau lui Traian chiar în ţara duşmană, să-i fi ucis
romanii fără cruţare? Credem că o asemenea părere este curat vorbind absurdă. “
(
Alexandru D. Xenopol - Istoria Românilor din Dacia Traiana).
Niciun izvor nu menţionează despre mutări
masive de populaţii dacice din provincia Dacia în provincia Moesia de la sud de
Dunăre după cucerirea ei. Traian a preferat să-i pacifice pe daci, utilizând
principiul toleranţei impuse însă cu sabia. Avea nevoie de băştinaşi pentru a-şi
construi oraşele şi pentru a-şi dezvolta o vastă reţea de drumuri.
Totodata marile legiuni mutate în noua
provincie pentru apărarea ei şi administraţia romană aveau nevoie de hrană,
hrană care nu putea fi asigurată din alte părţi decât de la ţăranii daci, şi nu
de la Roma.
O altă teorie larg dezbătută de către istorici
este aceaa de colonizare a Daciei, făcută cu veterani de război aduşi în
provincie, ca şi factori determinanţi în viitoarea romanizare forţată a băştinaşilor.
Teorie infirmată de altfel de însuşi înscrisurile romanilor.
“Împăratul Caesar
Nerva Traianus Augustus Germanicus Dacicus, mare pontif, având cea de-a XIII
putere tribuniciană, salutat de şase ori imperator, având cinci consulate, părinte
al patriei, călăreţilor şi pedestraşilor care au făcut serviciul în cele trei alae şi 16 cohortes care se numesc:
-
ala de cetăţeni
romani şi
-
ala II
Flavia de arcaşi commangeni, şi
-
ala II
de pannoni “veterana” şi
-
cohorta I de britoni cu efectiv de o mie de
oameni, supranumită Ulpia torquata din cetăţeni romani şi
-
cohorta I de iturei şi
-
cohorta de traci cetăţeni romani şi
-
cohorta I Augusta de iturei şi
-
cohorta de vindelici, cetăţeni romani, cea
pioasă şi fidelă şi
-
cohorta I de pannoni “veterana” şi
-
cohorta I de munteni şi
-
cohorta II de gali “Pannonica” şi
-
cohorta II de hispani şi
-
cohorta II de britani cu efectiv de o mie de
oameni, cetăţeni romani, cea pioasă şi fidelă şi
-
chorta II de gali “Macedonica” şi
-
cohorta III campestră de cetăţeni romani şi
-
cohorta III de ciprioţi cetăţeni romani şi
-
cohorta V de gali şi
-
cohorta de reţi,
şi care se află acum în Dacia sub ordinele lui Decimus Terentius
Scaurianus, celor lăsaţi la vatrea cu cinste după douăzeci şi cinci de ani de
serviciu militar sau chiar mulţi de către Iulius Sabinus, ale căror nume sunt
scrise mai jos, lor înşile, copiilor şi urmaşilor lor le-a dat <împăratul>
cetăţenie şi legitimarea căsătoriei cu soţiile pe care le-ar fi avut atunci când
li s-a dat cetăţenia sau, dacă nu sunt încă căsătoriţi cu acelea pe care le-ar
lua mai apoi, dar pentru una singură.
În ajunul idelor lui Octombrie
<14 octombrie 109 > , pe când erau consuli Caius Iulius Proculus şi
Caius Aburnius Valens.
Fostului pedestraş Marcus Herrennius Polymita, fiul lui Marcus, originar
din Beroe, care a servit în cohors I Montanorum, sub ordinele prefectului
Corneliu Felicior, precum şi fiilor săi Ianuarius şi Marcellus şi fiicei sale
Lucana.
Copiat şi autentificat după tabla de bronz care este fixată la Roma în zid în spatele tempului
Divului Augustus, la statuia Minervei”
Pe
baza acestei diplome, mulţi dintre istoricii actuali aveau să creeze o nouă
istorie fabuloasă a ţinuturilor dacice, prin colonizare forţată şi căsătorii
fericite între veteranii de război şi femeile dace, ducâd până la romanizarea întregii
populaţii dacice, chiar şi dincolo de hotarele provinciei Dacia.
Numai
că, din păcate, dacă analizăm textul cu atenţie, vom constata o serie de
inadvertenţe care demolează din start teoria romanizării prin veterani.
Cine
erau aceşti veterani atât de lăudaţi?
Romanii, în urma cuceririi şi pacificării diferitelor ţări
înglobate apoi în marele imperiu roman, obligau pe băştinaşii acestora să lupte
în legiunile romane. Astfel că, între veteranii lăsaţi la vatră, întâlnim cetăţeni
romani de diverse neamuri şi naţionalităţi: iazigi sarmaţi şi celţi din
pannonia, commageni din Antiohia, celţi britanici, traci, celţi vindelici,
raeti (trib celtic din Elveţia actuală), galli (popor franc), greci ciprioţi şi
hispanici. Mulţi dintre aceştia nici măcar nu cunoşteau limba latină fiind
conduşi de către lideri care învăţaseră limba latină pentru a putea respecta
ordinele generalilor romani.
Un
alt argument privitor la nerealismul considerarii colonizarii Daciei cu
veterani este însăşi faptul că diploma precizează că aceşti soldaţi au fost lăsaţi
la vatră după douăzeci şi cinci de ani de serviciu militar dar nu specifică dacă
într-adevar au fost împroprietăriţi cu pământ în Dacia. Căsătoria cu băştinaşele
dace este infirmată prin precizarea că mulţi dintre soldaţii romani erau căsătoriţi
la acea vreme, având copiii mari. Celor necăsătoriţi permiţându-li-se să se căsătorească,
dar nu obligatoriu în Dacia, ci, mai mult ca sigur, în ţara din care proveneau.
Un
alt aspect important este vârsta la care aceşti soldaţi au fost lăsaţi la vatră,
după douăzeci li cinci de ani; la data terminării serviciului militar, mulţi
dintre ei având respectabila vârsta, la acea vreme, cuprinsă între 45 şi 50 de
ani. Vârsta la care se ştie că virtuţile legat de potenţă ale bărbaţilor sunt în
scădere, mai ales şi după un epuizant serviciu militar.
Şi, în
ultimul rând, nu credem că femeile dacilor înfrânţi ar fi acceptat cu seninătate
căsătoria cu soldaţii forţei ocupante, mai ales în primii ani după pierderea războiului.
Este posbil ca femeile care au colaborat cu romanii, încercând să-şi asigure o viaţă
mai bună, ar fi acceptat aceste căsătorii de compromis, dar este la fel de
sigur că ele erau automat excluse din conservatoarea comunitate dacică, mai
ales din cea rurală.
O altă încercare de a demonstra procesul de “romanizare”
a băştinaşilor este susţinută prin aducerea de coloni din Italia, care aveau să
fie împroprietăriţi cu terenuri agricole sau aveau să-şi concentreze
activitatea pe exploatarea resurselor minerale ale Daciei. Ori, această ipoteză
este infirmată chiar de către unii din istoricii romani.
Alexandru
D. Xenopol, în lucrarea sa, “Istoria Românilor din Dacia Traiana” dezbate pe
larg această problemă, demonstrând imposibilitatea luării acestei măsuri din
partea împăraţilor romani: „ După câte se pare, Traian
nu adusese coloniile sale din ţara de baştină a poporului roman, Italia; căci
centrul împărăţiei ajunsese în mare lipsă întocmai de element roman, încât
lucru destul de extraordinar, poate nicăiri nu erau aşa de puţini adevăraţi romani
ca în capitala însăşi a împărăţiei. Capitolinus, unul din alcătuitorii istoriei
imperiale, care trăieşte pe vremurile lui Diocleţian şi Constantin cel Mare,
spune despre Antonin că << fiind Spaniile cu totul deşarte de oameni, ar
fi îngrijit de ele cu bună voinţă, prin o colonizare din Italia, contra perceptelor lui Traian >>, unde
se vede că Traian îşi pusese ca maximă în afaceri de colonizare, a nu scoate
elementul roman din Italia. „ (!)
Singura
soluţie pe care o aveau în cazul „aşa zisei repopulări a Daciei” era aducerea
de coloni din alte provincii romane ale imperiului.
Prin
cercetarea inscripţiilor funerare găsite în număr mare în Provincia romană
Dacia vom găsi însă colonişti din Asia (Isidora Doama Asiae, Aelius Syrus,
Addebar Semei) şi mai ales din Grecia ( Eutychus, M.Antonius Onesas, M.Aurelius
Theodotos, Spedias Hermias, Okeanos Socratis, Apalaustus, Theodata ş.a.). Interesant
mai este faptul că în unele inscripţii funerare se menţionează femei de origine
greacă căsătorite cu cetăţeni romani şi nu cu daci! Se pare că romanii evitau căsătoriile
cu femeile dace considerându-le barbare, mult inferioare lor.
De
asemenea, pe tabliţele cerate descoperite la Roşia Montană , majoritatea
antreprenorilor minieri trecuţi sunt de origine grecească: Artemidorus Apoloni,
Offas Menofili, Memmius Asclepi, Beusantis Bradua, Socratio Socrationis, ceea
ce duce automat la certitudinea că toţi aceşti coloni care ar fi fost aduşi în
“număr mare”, după cum afirma cronicarii timpului, ulterior erau cu totul de
alte naţionalităţi decât cea romană şi, prin urmare, limba care o foloseau în
mod curent nu era limba latină, limba latină folosind-o doar în scopuri
comerciale sau administrative.
“Cercetarea inscripţiilor ne arată, spuselelui Eutropius, că
Traian ar fi adus colonişti în Dacia din toată întinderea împărăţiei romane ca
adevărate, întrucât putem regăsi în ea elemente din Asia minora, din Iliria şi
din Galia, trei regiuni atât de îndepărtate din acea împărăţie. .... Vom
cerceta mai jos altă împrejurare, anume dacă această grămadă de colonişti,
trimisi aice din toate părţile împărăţiei, conţinea nişte elemente cu totul
disparate, neunite între ele prin nicio legătură, şi dacă, mai ales, au
prins chiagul acela care face din adunături de oameni, popoare, şi din grămezi
de indivizi, societăţi” (?!)( Alexandru D. Xenopol - Istoria Românilor
din Dacia Traiana).
Este
absolut imposibil ca această masă de coloni adusă în Dacia, al cărui număr, mai
mult ca sigur, a fost foarte mic, nu a putut să asigure procesul de romanizare
al dacilor ţinându-se mai ales cont că erau de naţii diferite, vorbind o limba
maternă diferită de cea latină pe care sigur şi-ar fi impus-o în cadrul unei căsătorii
mixte.
Grecii
au trăit sub dominaţie romană timp de 1599 de ani (146 i.Ch. – 1453 d.Chr.) şi
aceştia nu s-au romanizat ci chiar şi-au impus cultura şi obiceiurile asupra
romanilor, ajungând cu timpul ca limba vorbită în Imperiul Roman de Răsărit să
fie greaca şi nu latina. Tot aşa, nici dacii nu s-au romanizat sau grecizat în
timpul ocupaţiei romane.
Care
este atunci motivul insistenţei istoricilor români de a “legifera” această
“romanizare” a dacilor, imposibil realizabilă în Dacia în cei 165 de ani de
dominaţie romană, ţinând cont că cea mai puternică influenţă asupra provinciei
romane Dacia o aveau Dacii liberi care îi înconjurau, îi influenţau şi, de cele
mai multe ori, dictau Imperiului Roman politica lor?
O altă
doctrină susţinută de către unii dintre istorici este legată de acţiunea
civilizatoare a romanilor asupra dacilor şi a pârghiilor comerciale şi
economice, dar şi culturale create de aceştia, care au dus la o organizare “statala”
între anii 106 – 271 a unei provincii
romane “utopice” cu numele de Dacia Felix, asa cum ne este ea prezentată în mod
omagial în istoriile noastre.
Romanii
sunt elogiaţi pentru sistemul lor de administraţie perfect, pentru construirea
de municipii, oraşe, castre, fortăreţe, drumuri şi poduri, pentru implicarea
lor în exploatarea zăcămintelor minerale (fier, marmură, sare, argint şi, în
special, aur), pentru dezvoltarea comerţului
şi a agriculturii fără a se ţine cont că toate acestea erau în profitul
Imperiului Roman şi câştigurile obţinute luau drumul Romei. Dacia devenise o
nouă “Californie” pentru imperiul roman dar şi pentru aventurieri, negustori,
speculanti şi cămătari, chiar şi din rândul armatei şi administraţiei romane,
care jefuiau în mod sistematic bogăţiile provinciei, fără scrupule.
În
virtutea învingătorului, romanii vor crea în Provincia Dacia un sistem de caste
la nivel de viaţă administrativă şi socială cu drepturi specifice.
Castele
erau sistematizate ierarhic în funcţie de drepturile avute şi invers proporţional
cu obligaţiile financiare pe care le aveau faţă de Imperiul Roman:
1.
Cetăţenii romani din serviciul administrativ sau militar,
care aveau toate drepturile civile şi juridice asemeni cetăţenilor Romei;
2.
Veteranii care efectuaseră 25 de ani de serviciu militar,
cu drepturi limitate sau totale dacă deveneau cetăţeni romani;
3.
Colonii, cu drepturi limitate;
4.
Locuitorii Municipiilor cu drepturi limitate;
5.
Locuitorii Oraşelor cu drepturi limitate, dar mai mici decât
locuitorii Municipiilor;
6.
Dacii, cu drepturi foarte restrânse sau chiar deloc;
7.
Sclavii, fără drepturi.
Important
de amintit este faptul că nu toţi locuitorii Municipiilor şi a Oraşelor
beneficiau de aceste drepturi limitate ci doar cei de sorginte “romană”, băştinaşii
daci trăitori în sau lângă municipii sau oraşe nu aveau aceleaşi drepturi cu
cei numiţi “civitas “.
În
afara marginalizării lor din sistemul social şi administrativ, dacii mai erau
supuşi sistemului fiscal imperial foarte riguros, în care erau obligaţi să plătească:
impozitul pe pământ care varia în funcţie de natura terenului (teren arabil, păşunat
sau pădure), a impozitului pe cap de locuitor (capitaţia), taxe pe marfa
comercializată şi a prestării pe lângă aceste dări la efectuarea anumitor
servicii şi munci (vectigalia) precum şi la obligativitatea înrolării în armata
romană.
Puşi în
faţa unui asemenea sistem represiv, dacii se vor răscula în mod constant şi
periodic, pe durata întregii ocupaţii romane de 165 de ani, beneficiind de ajutorul
şi sprijinul confraţilor lor din Dacia.
fragment din lucrarea:
ISTORIE FURATĂ.CRONICĂ ROMÂNEASCA DE ISTORIE VECHE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu