ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI pâna in secolul al XV-lea (partea a V-a) - RADU NEGRU VODĂ (continuare) !

Radu Negru Vodă (1291 – 1315), Intemeietorul Tării Romaneşti !

         Care au fost cauzele trecerii lui Radu Negru Vodă din Ţara Făgăraşului şi Amlaşului, cel pomenit în cronică ca mare „herţeg”, termen germanic preluat de maghiari, cu sensul de mare domn sau  principe, termen utilizat şi de Mircea cel Bătrân, în actele domneşti.

         Pentru a putea întelege mai bine acest eveniment vom analiza situaţia existentă în Transilvania, la sfârsit de secol XIII.

          Pe fondul vechilor neînţelgeri dintre românii şi maghiarii din Transilvania între anii 1285 şi 1290 acestea se transforma în conflicte armate. Refuzarea constanta de a acorda drepturi populaţiei româneşti, începerea restrângerii autonomiei voievodatelor şi cnezatelor româneşti, privilegii speciale acordate celorlalte 3 naţii favorizate, maghiari,secui şi saşii,, vor duce la generarea unor adevărate războaie civile.  Toate acestea vor culmina cu anul 1290 când însuşi voievodul Transilvaniei, Roland Borşa, se revoltă împotriva regelui maghiar. Borşa împreună cu fraţii săi, şi sprijiniţi de o parte de nobili români si cumani, organizează o ambuscadă şi îl asasinează pe regele Ladislau al IV-lea (1272 – 1290), la Cheresig, localitate în actualul judeţ Bihor. Fratii Borsa sperau în câstigarea unei autonomii totale a Transilvaniei faţă de coroana maghiară sau chiar a separării de acesta.

        În timpul acestor confruntări este mai mult ca sigur că va fi implicat şi Radu Negru, voievodul Ţării Făgăraşului. Se pare însă că implicarea lui se va dovedi foarte ostilă regelui maghiar Andrei al III-lea (1290-1301), astfel încât împotriva lui se va demara o campanie de intimidare. Magistrul Ugrinus, supusul regelui va solicita în  faţa Adunării Obşteşti a Nobililor, a Saşilor, Secuilor şi Olachilor, întrunită în a şasea duminică înainte de Paşti a anul 1291  la Alba Iulia, restituirea a două moşii din Făgăraş şi Sâmbata, de care fusese candva deposedat (Ioan Cavaler de Puşcariu - Ugrinus, 1291). Andrei al III-lea, având ca motiv, plângerea supusului maghiar va restitui acestuia cele două moşii, anulând în acelaşi timp autonomia Ţării Făgăraşului, aceasta fiind trecută în posesia coroanei maghiare. Edictul emis de cancelaria regală în primavara anul 1291 este primul document care face referire indirectă la Negru Voda, şi la conflictele existente în acele timpuri între români şi maghiari.

         Voievodul Ţării Făgăraşului devine persoană non-grata, având de ales, între a fi închis de către regele maghiar sau a merge pe calea surghiunului.

         Acesta este momentul prezentat de către cronicarii români, Voievodul Ţării Făgăraşului şi Amlaşului, Radu Negru, însoţit de supuşii lui, trec graniţele Transilvaniei şi se asează în Ţara Românească, in vara-toamna anului 1291.

        De ce nu specifică cronicile maghiare nici o reacţie la un asemenea gest al voievodului român, deoarece anul 1292, aduce o nouă mare invazie tătară care devasteaza sudul Ungariei şi Banatul de Severin. Ocupat cu invazia tătară, regele Andrei, nu va mai avea resurse să intervină pentru a-l urmări şi pedepsi pe Radu Negru şi supuşii lui.   

          Acceptarea în Muntenia a lui Radu Negru Vodă s-a facut în baza bunei relaţii existente, din timpuri, între românii de pe ambele laturi ale Carpaţilor. Un fenomen similar se va produce şi  în Moldova, unde Dragoş Vodă va fi acceptat de către conducătorii locali, chiar dacă acesta venea în numele coroanei maghiare, dar era maramureşan, vorbitor de limbă română.

       Existenţa acestui Radu Negru, Herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului va fi cheia, pretenţiei, ulterioare a viitorilor Domni ai Ţării Românesti de a-şi justifica dreptul de proprietate asupra celor doua provincii româneşti din Transilvania. Pentru că altfel nu se poate explica acest fenomen, regii maghiari niciodată nu au daruit provincii, ci doar le-au luat în proprietatea lor.

      Letopiseţul Cantacuzinesc face precizarea că „decălecatul” şi „intemeierea” ţării a fost de lungă durată. Cronica menţionează întemeierea oraşelor Câmpulung şi Argeş, construirea de biserici şi de case domnesti, extinderea teritoriului până la apa Siretului şi la Brăila, întemeierea unor orasă şi sate în zona Dunării. Toate acestea nu s-au putut realiza într-un an sau doi, iar cronicarul face specificaţia că acestea sau făcut pe toată durata domniei lui Radu Negru Voievod : „ şi au domnit ani 24 ” . Dăca facem un simplu calcul matematic, adunat la anul descalecatului 1291, 24 de ani ne rezulta 1315. Stim sigur din documente ca in anul 1317 , Basarab I era domn al Tarii Romanesti, cea ce ne duce la identificarea anului din care devine domn, 1315.

Paftaua lui Negru Vodă

       Pe ce ne argumentăm aceste afirmaţii ?

       Cronica rimată a lui Ottokar vorbeşte depre luptele interne, pentru ocuparea tronului după moartea regelui Ungariei,  Wenceslav al III-lea de Boemia (1301 – 1305), asasinat la vârsta de doar 17 ani în timpul unei călătorii în Polonia. În lupta celor doi candidaţi la tronul Ungariei, Otto al III –lea de Bavaria şi Carol Robert de Anjou, va interveni şi puternicul voievod al Transilvaniei , Ladislau Kan. După doi ani de domnie a lui Otto al III de Bavaria (1305 – 1307) acesta intră în conflict cu Ladislau Kan, în anul 1307,  care-l ia prizonier şi-l trimite în prizonierat lui Radu Negru Voda, “domn (Herr) peste ceilalţi” şi al cărui ţinut se numea “ţara valahilor” (Walachen lant).

       Este mai mult ca sigur, ca încredinţarea prizonieratului lui Otto de Bavaria, lui Negru Vodă sa făcut pe considerente de încredere. Ladislau Kan îl cunoştea pe Radu Negru încă din timpul evenimentelor mai sus menţionate, petrecute între anii 1285 si 1291. Acest fapt denotă din nou legaturile existente între cele doua provincii şi conducători lor români. Să amintim că în urma morţii lui Ladislau Kan, fii acestuia se vor refugia în Ţara Românească în timpul lui  Basarab I.

      Cronica lui Ottokar mai specifică şi faptul că domnul Valahiei, la un oarecare timp de la acest eveniment s-ar fi imbolnavit, şi ar fi murit, poporul considerând acest lucru ca o pedeapsă divină împotriva nedreptăţii şi cerând eliberarea prizonierului. Să nu uităm însă că cronicarul era de origine germană, şi a incercat să-i creeze o aura romantică conationalului său, Otto de Bavaria.

       Prin informaţiile date de acest cronicar , corelate cu Letopiseţul Cantacuzinesc, se confirmă, anul 1315, ca ultim an al domniei lui Radu Negru Voievod şi prim an al domniei lui Basarab I.

       În ajutorul celor afirmate vom reaminti eroarea produsă cu ocazia refacerii inscrisului pisaniei de pe frontonul Bisericii de la Câmpulung :  “Biserica s-a început, s-au zidit şi s-au săvârşit de bătrânul şi preamilostivul creştin Radu Negrul Vodă, carele au fost din început descălecători Ţării Româneşti şi din început au fost zidită această sfântă dumnezeiască biserică, când au fost cursul anilor de la Adam „< şase mii opt sute douăzeci şi trei (6823 = 1315).> .  

     Cronica menţionează că la începutul descălecatului, Radul Negru Vodă, poruncise construcţia unei biserici la Câmpulung, iar apoi la Curtea de Argeş. Anul începerii acestor construcţii este anul 1291 sau1292. Anul terminării construcţiei bisericii este 1315, an inscripţionat pe pisanie.

        O altă confirmare a prezenţei lui Negru Vodă în Ţara Românească este  existenţa unei pietre tombale din Biserica Catolică din Câmpulung, pe care este menţionat comitele săsesc al oraşului. Inscripţia făcută în anul 1300, şi care este cel mai vechi document epigrafic medieval din Ţara Românească, are următorul text: "Hic sepultus est comes Laurencius de Longo-Campo, pie memorie, anno Domini MCCC." ("Aici este înmormântat comitele Laurențiu din Câmpulung, spre pioasă amintire, în anul Domnului 1300."). 

        Cine este acest comite ? Cum apare un comite sas la Câmpulung în tinutul Argeşului?

        Letopiseţul Cantacuzinesc face afirmaţia că Radu Negru la trecerea lui în Ţara Românească a fost însoţit de “mulțime noroade: rumâni, papistași, sași, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao”. 

        Radu Negru a fost însoţit în afară de români şi de alte persoane aflate în conflict cu coroana regală fie că au fost unguri sau saşi. Pentru „Intemeierea” ţării,  Radu Negru avea să se sprijine pe cnezii şi voievozii munteni, dar şi pe oamenii lui fideli din Ardeal, indiferent că erau maghiari, saşi sau români ardeleni. Conspiraţiile vremii şi asasinatele frecvente nu iî confereau acestuia încredere în orişicine. Numirea lui Laurencius cel numit de Longo-Campo în functia de comite (primar)  al orasului s-a facut în baza cunoaşterii lui si a priceperii acestuia în problemele administrative ale noii comunităţi.

       O alta confirmare a existenţei unui stat valah, în jurul anilor 1300, condus de către un principe valah, ne-o ofera istoricul bizantin Nicefor Gregoras (cca. 1295 - 1360) care în lucrarea sa " Istorii Bizantine ", elaborată în 37 de cărţi, scriind despre regele Serbiei, Ştefan Milutin, (1282 - 1322) şi care a trăit între anii 1253 - 1321, nu uita să specifice despre necazurile matrimoniale ale acestui domnitor: " Ştefan Milutin peţi cam pe la 1300 pe Evdochia, sora Împăratului Andronic, cerere care aduse pe Împărat în mare încurcătură, fiindcă, de şi el ţinea la prietenia regelui, sora lui însă refuza să-l iee în căsătorie, deoarece regele fusese căsătorit încă de trei ori. Cu cea d'intâi femeie, fiică principelui Valahiei, nu trăise decât puţin timp şi o retrimise în patria ei. Luând în căsătorie pe sora soţiei fratelui său, pe care o scoase dintr-o mănăstire; dar biserica nevoind să recunoască legitimitatea unei atare însoţiri, principele fu nevoit s'o lepede curând după aceea, si el lua în căsătorie pe fiica domnului Bulgariei, Sfendislav; dar răcindu-se iubirea şi către aceasta din urmă, căuta acuma o incuscrire mai strălucită" (A.D.Xenopol - Istoria Românilor din Dacia Traiană).

        Cronicarul bizantin nu face confuzie între Valahia şi Vlaho-Bulgaria. Conducătorul Valahiei este numit principe, "herţeg" în limba maghiară, aşa cum este prezentat Negru Vodă în toate documentele. Interesant este însă faptul ca deformarea numelui personajelor apare şi la Gregoras, ţarul vlaho-bulgar, Teodor Sviatoslav (1300-1322) este prezentat sub numele de "Sfendislav",  deformări practicate şi de alţi scriitori şi copişti în documentele timpului, legat de numele Negru Vodă, care în documentul maghiar de la anul 1332, este menţionat prin numele tatălui său, Tihomir.

       Menţiunea lui Gregoras despre principele Valahiei, ne aduce o informaţie foarte importantă, existenta unei fiice a lui Radu Negru Vodă, a-l carui nume nu-l cunoaştem din păcate.

       În ajutorul celor prezentate mai sus vine şi informaţia dată de către Nicolo Luccari, cel care scria, în anul 1352 urmatoarele: "Negro Voeuoda di natione Ungaro padre di Vlaico nel 1310 s'era impadronito di quella parte di Valachia" respectiv, Negru Vodă, de naţiune ungară, tatăl lui Vlaicu, cucerise la 1310 acea parte din Valahia.

      Se confirmă din nou durata domniei lui Radu Negru, Luccari , specificând clar că în anul 1310, domn al Ţării Româneşti era încă Negru Vodă, şi nu Basarab I. Cronicarul îl identifică pe Negru Voda ca fiind de "naţie" maghiară, adică român supus coroanei maghiare.

          Legat de fiul lui Radu Negru, Vlaicu, istoricii actuali afirmă că Luccari ar fi făcut o confuzie, atribuindu-i nepotului lui Basarab, fiul lui Alexandru Nicolae, pe nume Vladislav I, numit în istorie şi Vlaicu-Vodă, identitatea fiului lui Negru Vodă, Basarab. Ori Vladislav I avea să domnească între anii 1364 – 1377, ani ulteriori scrierii lui Luccari. Basarab este pomenit doar în cronicile maghiare cu acest nume, Luccari îl numeste Vlaicu, iar în cronicile sârbeşti este numit Ivancu Basarab (conform lui A.D.Xenopol). Care este numele adevărat defapt ?

    Aceasta atribuire de nume se va întâmpla şi în cazul lui Negru Vodă, care va fi amintit în diplomele maghiare sub forma de Tihomir - Tocomerius, forma latinizată, numele tatălui său.

       Un fapt de care trebuie să ţinem cont este filiaţiunea bunic - nepot. Nicolae Basarab îşi va numii fii, Vladislav (Vlaicu), Radu şi Nicolae. Conform tradiţiei vechilor români, foarte încetăţenit şi la domnitori, copii sunt botezati cu numele bunicului sau străbunicului. Astfel Nicolae Basarab şi-a botezat un fiu cu numele bunicului său, Radu, după Radu Negru Vodă, un altul cu numele de Vlaicu, dupa numele tatălui, Vlaicu Basarab, cunoscut de sârbi si sub numele de Ivancu, si, al treilea dupa numele lui, Nicolae.

   

Inelul lui Radu Negru Voda

       “ Originea ardeleană a întemeierii statelor noastre dunărene e de asemenea un fapt ce trebuie reţinut, confirmat în mod precis în cazul descălecatului Moldovei, pomenit numai de tradiţie în acel al Ţării Romaneşti… Si acolo, împrejurarea face posibila ipoteza descălecatului din Ardeal – si chiar verosimilă – este, după cum am vazut, acelaşi proces de înlaturare a valahilor din Transilvania din drepturile lor strămoşeşti, şi pătrunderea instituţiilor şi autorităţilor străine de drept feudal, sub egida Coroanei <maghiare>, în domeniul rezervat vechilor aşezări ale cnezatului şi voievodatului.

        Este logic să presupunem că un alt fruntaş al vieţii româneşti din Ardealul de miazăzi să fi făcut atunci, ceea ce ştim sigur că a facut Bogdan din Maramureş cu o jumătate de secol mai târziu. Aceleaşi cauze duc astfel în mod necesar la aceleaşi efecte, iar drumul libertăţii a fost, într-un caz ca şi în celălalt, dincolo de trecătorile munţilor…

       Nu putem afirma cu precizie că descălecătorul a fost Radu-Negru Vodă, sau dacă l-a chemat altfel; data de 1290 e foarte posibilă, dar nu avem nici un document contemporan care să o înregistreze. Ştim însă două lucruri: că în Transilvania, în ultimul deceniu al secolului al XIII-lea şi al domniei Arpazilor,în Ungaria, privilegiile şi drepturile populaţiei româneşti erau tot mai mult încălcate de noua ordine feudală. De altă parte la miazăzi de Carpaţi începuse o acţiune de regrupare şi de unire a micilor stăpâniri, risipite prin văi şi peste plaiuri. Amândouă aceste condiţiuni fundamentale ale întemeierii statului , tradiţia le cuprinde, în deosebitele ei versiuni; ea adaugă faptul , ce rezultă logic din dezvoltarea împrejurărilor, al plecării unor fruntaşi ai vieţii româneşti din Ardealul de miazăzi, peste munţi şi al ‘descălecării’ care încheagă într-o singura formaţiune de stat cnezatele şi voievodatele din dreapta şi stânga Oltului….

       Dar vechea noastră tradiţie istorică, de este să-I aflam nouă temeiuri şi să-i redăm crezare, mai are un rost, pe care la capătul acestei încercări de a o apăra împotriva tuturor criticelor care au contestat-o, nu se cuvine să-l nesocotim. Ea restituie Ardealului rolul său firesc de leagan al statului, după cum cercetarile filologice şi linguistice i-au restituit acel de leagăn al limbii şi al poporului român” (G.I. Bratianu – Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti)

   Bărăţia din Câmpulung

       Legat de întemeierea orasului Câmpulung, istoricii în general, bazându-se pe existenţa pietrei tombale care îl menţionează pe comisul sas ,Laurentius de Longo-Campo şi a Bisericii Catolice (Bărătia), pun aceasta pe seama ordinului cavalerilor teutoni.

        Nimic mai fals şi nedovedit istoric.

         După ce creştinii implicati în cruciade, au fost rând pe rând înfrânţi, Ordinul Cavalerilor Teutoni a fost nevoit şi el să părăsească Ierusalimul şi să se întoarcă în Europa.

       Regele maghiar Andrei al II-lea (1205 – 1235) îi va invita în anul 1211 să se aşeze în Ţara Bârsei. Scopul colonizării acestor călugări razboinici era asigurarea siguranţei graniţelor de la sudul şi estul Carpaţilor, nesigure datorită frecventelor incursiuni ale cumanilor, pecenegilor şi valahilor. Un alt interes al regelui era supravegherea comunităţilor valahilor din Ţara Bârsei şi încercarea convertirii acestora la religia catolică.

         Pe fondul creşterii puterii lor în zonă şi a dezvoltării unor relaţii foarte apropiate cu regele german Frederic al II-lea (1198 – 1250)  şi cu papa Honoriu al III-lea, aceştia au început să se desolidarizeze faţă de regele Ungariei, tinzând spre creerea unui stat monastic independent, pus doar sub autoritatea papei. În urma acestui fapt şi a existenţei unor conflicte de natură economică si administrativă cu comunităţile săseşti şi valahe, regele Andrei al II, îi expulzează din Transilvania în anul 1225 pe Cavalerii Teutoni.

       Ordinul se va stabili în Polonia unde vor înfiinţa un puternic stat monastic care în timp va ajunge să ameninţe independenţa Poloniei. În anul 1410 la 15 iulie o puternică coaliţie formată din polonezi, lituanieni, ruşi, ruteni, tătari şi un detaşament de călăreti moldoveni trimişi de Alexandru cel Bun, vor purta o răsunătoare victorie asupra Cavalerilor Teutoni, în bătălia dată la Grunwald.

          Unii istorici încearcă să dovedească că oraşul Câmpulung ar fi fost fondat de către Cavalerii Teutoni, fiind ulterior populat cu saşi şi maghiari. 

         Nu există nici o dovada istorică, că ordinul s-ar fi extins până în Muntenia, în zona oraşului Câmpulung. Existenţa lor în  Ţara Bârsei a fost scurtă , circa 10 ani, tinând cont că între anii 1217 – 1221 au participat  şi la Cruciada a V-a din Egipt. Fortificaţiile pe care le-au construit sau consolidat sau situat în limita Tării Bârsei, respectând astfel actul de donţie teritorial al regelui maghiar. 

       Dar care este explicaţia existenţei pietrei tombale a sasului Laurenţiu şi a Bisericii Catolice din Câmpulung.

       Am explicat mai sus că în momentul trecerii lui Radu Negru Voda, la 1291, din Ţara Făgăraşului în Ţara Românească, acesta a fost însoţit de mult norod: români, maghiari, saşi, secui şi alţii.

       Este corect că în momentul ctitoriri unei Biserici Ortodoxe la Câmpulung , domnitorul să permită aliatilor lui de origine catolică (unguri, saşi, secui) si constuirea unei Biserici Catolice, biserica denumita în decursul timpului de cloaşter, de la germanul “kloster” care înseamnă, mănăstire.

       Un alt argument la fel de solid este şi faptul că un document românesc confirmă ca această Biserica Catolica fusese ctitorită de către Doamna Marghita, soţia lui Radul Negru Voievod. Pe ce se bazeaza aceasta afirmaţie. În anul 1656, judele Gherghina a fost desemnat să cerceteze plângerea călugărilor contra pârgarilor şi a bătrânilor din oraşul Câmpulung cu privire la dreptul de proprietate asupra bisericii. Argumentul călugărilor , a fost un document, autentificat cu pecetea lui Negru Voda în care se preciza că : “această Biserică care se cheama Cloaşter o au făcut doamna Marghita, doamna Negrului Voievod”  şi le-a fost acestora trecută cu drept de proprietate.  Hotărârea judelui avea să fie adusă la cunoştiinţă domnului acelor vremuri, Constantin Vodă Şerban (1659 – 1661) : “ < călugării > le avea Beserica de milă de la răposata doamnă Marghita, care au fost catolică, a răposatului Negru Voievod”.

        Un alt argument privind ctitorirea biserici în timpul lui Negru Vodă este şi denumirea dată acesteia: Bărăţia. Cuvântul “bărătia” provine din limba maghiara “barat” cu sensul de: prieten,  termen derivat din slavonul “brat” care înseamnă “frate” . Acest termen provine de la denumirea ordinului dominican “ Ordo fratrum Radicatorum” şi ordinul franciscan “ Ordo fratrum Minorum, aceştia fiind cele doua grupări monahale care au ridicat biserici catolice în Transilvania, Moldova şi Muntenia. De la denumirea lor “fratrum” , promovat de maghiari prin cuvantul “barat”, toate mănăstirile catolice din sud şi est de Carpaţi au fost denumite de populatia băştinaşă “bărăţii”.

      Să nu uitam că în anul 1327, Papa Ioan al XXII-lea (1316- 1334) îi va solicita ajutorul lui Basarab I, privind ocrotirea călugărilor dominicani împotriva ereticilor, dominicani care erau mai mult ca sigur încartiruiţi în Biserica Catolică de la Câmpulung.  

        Reiese clar că cavalerii teutoni nu au avut nici un rol în întemeierea oraşului Câmpulung şi a construirii Bisericii Catolice (Bărăţia).

Cornel Bîrsan - Istorie Furată.Cronică Românească de Istorie Veche.