Voievodatele lui Ioan şi Farcaş, Litovoi şi Seneslau (Stanislău... !)
Voievodatul
lui Litovoi (1240 – 1278/79)
În
Diploma Cavalerilor Ioaniţi emisa la 2 iulie 1247 se menţionează
despre existenta unei ţări românesti, numite Litua sau Ţara lui
Litovoi. Caracterul românesc al acestui stat, recunoscut şi de
documentele ungureşti, ridică o interesantă problemă a
similitudinii denumirii ţării invadate de tătari in anul 1241,
Ilaut, nume menţionat în Cronica
Persană
al lui Fazel – Ullah – Raschid. Să fie această denumire o
anagramare a termenului L i t u a = I l a u t. Cuvântul conţine
toate literele, doar că sunt puse în altă ordine.
Denumirea
Ţării Lytua făcută în Diploma Îoaniţilor, avea să duca la
ipoteze fanteziste privind posibilitatea existenţei unei legături
dintre români şi lituanieni, chiar şi căutarea unei descendente a
acestora din valahi. Mai intersant este faptul că istoricul Aurel
Decei (1905 – 1976) face afirmaţia că textul referitor la
românii din cronica persană, se referă de fapt la Lituania , iar
persoanele menţionate, sunt duci lituanieni.
Toate
aceste supoziţii sunt făcute doar în baza unui singur cuvânt,
Lytua. Ori nu se acordă atenţie că în textul Diplomei Ioaniţilor,
tările respective nu erau pomenite cu nume ci cu sintagma “cnezatele
lui Ioan şi Farcaş”, “ţara lui Seneslau”, astfel că în
concepţia scribului regal “teritoriul lui Litovoi” , devine ţara
lui Litovoi, cu numele de Lytua, termen derivat de la numele lui
Litovoi. Mai exista insa si o alta variantă, asupra căreia voi
reveni în alt capitol al lucrării.
Privind
originea acestui nume, s-au facut la fel multe speculaţii,
căutându-se origini slave, cumane sau valahe. Cert este că numele
îl întâlnim în acele vremuri şi în Maramureş, sub forma
Locovoi, cea ce ne demonstrează faptul că era un nume răspândit,
şi des utilizat de ambele părti ale Carpaţilor, si, chiar si la
vlahii sud-dunăreni.
Unii
istorici îl confirmă pe Litovoi ca fiind acel Bezerenban pomenit în
Cronica
Persana
la 1241, fapt foarte posibil din punct de vedere cronologic. În
acest caz Litovoi este acel Ban al Severinului, sau primul Basarab ?.
Optăm pentru varianta de Ban al Severinului.
Istoricul
Popa Radu avansează o ipoteză
posibil istorica, prin care afirmă ca Litovoi, cel pomenit în anul
1247, ori unul din predecesorii lui ar fi “descălecat” din Ţara
Haţegului în Oltenia. Este posibil ca voievodul să nu mai fi
suportat vexaţiunile coroanei maghiare şi să se fi strămutat cu
familia şi supuşii lui la sud de Carpaţi în Oltenia, fiind
acceptat de către baştinaşi. Am avea astfel un prim “descălecat”
anterior celui lui Negru Vodă, proces care s-a petrecut şi în
Moldova, prin “descălecate” succesive.
Voievodul
Litovoi a domnit de pe la cca. 1240 până la 1278/1279, voievodatul
lui fiind încadrat intre Banatul Severinului (si Banatul Severinului
?) , râul Olt şi Dunăre.
În
anul 1247 se afla sub suzeranitatea coroanei maghiare, plătind către
aceasta tribut, Diploma Ioaniţilor făcând clar această
specificatie. Voievodatul lui ajunsese la o stare de bunăstare
recunoscută chiar de către cronica maghiara prin enumerarea
surselor veniturilor. Armata lui Litovoi era însa argumentul suprem
al voievodului, deloc ignorat de către regele maghiar, solicitându-i
acestuia participarea la luptele duse de către coroana maghiară :
„ a cincea
parte din ostașii
țării
amintite să fie datori a veni în oastea noastră și
a porni la război pentru apărarea țării
noastre „.
Aceste
pretenţii ale regilor maghiari aveau să duca la izbucnirea unui
război între cele doua părti în anul 1273. Cronicarul bizantin,
Nicephoros Blemmydes, consemnează începutul şi desfăşurarea
luptelor duse între Litovoi şi armata voievodului transilvănean,
Nicolae Geregye (1265 – 1270, 1272-1273) : „Dar
după aceea înaintând fără grijă mai departe, printre prisăci
şi tufişuri dese, când se înfundase pe nişte potece foarte
înguste, a fost atacat de mulţimea Valahilor din păduri şi din
munţi şi a rămas mort (voievodul transilvan) împreună cu
vrednicul bărbat Petru, vice-voievodul său, cu Dejeu zis Vas, cu
Petru Ruffus, castelanul de la Cetatea de baltă, cu Secuii Petru şi
Ladislau, bărbaţi viteji şi cu alţi numeroşi ostaşi şi nobili
de seamă. Şi după ce ungurii părăsind oastea, dăduseră dosul
şi o rupseră la fugă, ajungând prin locuri
noroioase şi mlăştinoase, strâmtoraţi între prisăci, mulţi
dintre ei fură ucişi de Valahi; numai câţiva au scăpat cu
mare primejdie a persoanei şi cu pagube în avutul lor. Iar trupul
voievodului Nicolae, scoţându-l cu luptă grea din
mâinile Valahilor, l-au adus în Ungaria, să-l înmormânteze la
Strigoniu, în mănăstirea Fecioarei Maria.
În
sfârşit, după întâmplarea aceea tristă, schimbându-se iarăşi
roata norocului, cu ajutorul lui Nicolae de Gara, banul de Macsó,
însăşi oastea regească fiind trecută peste Dunăre în corăbii
întărite şi apărate de atacurile luptătorilor şi arcaşilor
voievodului Layk, (Litovoi) adică ale Valahilor, care slobozeau
potop de săgeţi asupra lor, duşmanii au fost puşi pe fugă şi
s-au împrăştiat ca fumul; şi rămăşiţele oastei întregi au
intrat în ţara Severinului şi o au cuprins”. (Fontes
Historiae Daco-Romane, IV, p.103)
După
înfrângerea oştilor voieovdului Transilvaniei , de către Litovoi,
regele Ungariei , Ladislau Cumanul (1272-1290) ordona armatei
maghiare să contratace. Contratac ce va duce la ocuparea cetăţii
Severinului.
Diploma
de la 8 ianuarie 1285 pomeneşte , sintetic depre acest eveniment şi
urmarile lui: „Și,
în sfârșit,
când, fiind încă copil, începusem noi a domni după moartea prea
iubitului nostru tată, iar voievodul Litovoi, împreună cu frații
săi, în infidelitatea sa, ocupase pentru sine o parte din regatul
nostru existentă dincolo de munți
și
cu toate avertismentele noastre nu s-a îngrijit să plătească
veniturile ce ni se cuveneau din acea parte, l-am trimis împotriva
lui pe des-numitul magistru Georgius, care, luptând împotriva
aceluia cu cea mai mare credință,
l-a ucis pe el, iar pe fratele lui, cu numele Bărbat, l-a luat în
captivitate și
ni l-a adus nouă; pe deasupra, pentru răscumpărarea acestuia noi
am stors o sumă nu mică de bani și
astfel prin serviciile acestui magistru Georgius a fost reașezat
iar tributul nostru din acele părți.
[...]”.
Litovoi refuza suzeranitatea maghiară, înţeleasă de către
aceştia ca şi suveranitate , şi ocupa teritorii aflate în posesia
coroanei, regii maghiari considerau ca Ţara Românească şi Moldova
proprietate de drept al lor. (!)
Cumulând
cele trei documente, Cronica
Persană, Diploma Cavalerilor Ioaniţi şi
documentul de la 1285 putem constata că, Voievodul Litovoi, înainte
de anul 1241 intrat în conflict cu coroana maghiară, avea să
atace, cucerească şi să-şi
treacă în stăpânire Banatul Severinului. Acest lucru este dovedit
şi de lista Banilor de Severin. Primul ban menţionat este Luca în
anul 1233, după care până în anul 1243 nu mai apare nici un ban
maghiar la conducerea Banatului. Este perioada în care Litovoi
trecuse sub stăpânirea lui Cetatea Severinului. Abia în anul 1243,
maghiarii vor reuşi să-şi
recucerească provincia, numindu-l
ban pe Ştefan, după care între anii 1243 -
1247, Cetatea Severinului va trece din nou în mâna lui Litovoi.
Dupa anul 1247, lista banilor maghiari este continuă, dovedind
reocuparea Banatului de Severin de către coroana maghiară. Litovoi
însă în decursul domniei lui va mai izbuti de câteva ori să-şi
treacă în proprietate Cetatea Severinului, fapt dovedit şi de
cronica din 1285.
La
anul 1241, cronicarul persan, îl va identifica pe Litovoi, sub
titulatura lui, de Ban al Severin (Bezeren Ban - Szeveren Ban). Cea
ce infirmă existenţa primului Basarab la anul invaziei tătarilor,
în Ţara Românească. Primul domnitor cunoscut sub acest nume va fi
Basarab I, fiul lui Negru Vodă.
Litovoi
va fi înfrânt şi ucis în anul 1278/9, posibil în urma unei
trădări, iar fratele lui Bărbat a fost luat prizonier. Barbat va
fi reînscăunat ca voievod al Ţării Româneşti, însă cu
obligaţia acceptării vasalităţii faţă de coroana maghiară şi
obligatţa plătii unui tribut substanţial.
Cnezatele
lui Ioan şi Farcaş ( cca. 1247)
Ştim
foarte puţine despre cei doi fraţi cnezi. Diploma Ioaniţilor,
aminteşte la anul 1247 că tinuturile aflate la stânga Oltului,
sunt propuse a se trece sub tutela Ordinului Ioanit. Documentele
istorice anterioare, dar nici cele ulterioare nu mai fac mentiune la
aceştia.
Interesant
este numele atribuit cneazului Farcas ; mai mult ca sigur ca acesta
se numea Lupu, cronicarii maghiari traducandu-i numele în Farcas
(farkas = lup). Acest nume va fi încetatenit ulterior in onomastica
română sub forma de Farcaş, Farcaşiu, Fărcăsel, Farcăsoia,
s.a.
Voievodatul
lui Seneslau (cca.1241 – 1277)
Seneslau
este mentionat în diploma regelui Bela al IV-lea al Ungariei ca
fiind voievod român al “olaţilor” din Transalpina (Muntenia),
la anul 1247. Voievodatul lui se află situat în stânga Oltului,
între Carpaţi şi Dunăre. Uni istorici îl identifică în
persoana lui Miselav cel pomenit ca şi oponent al tătarilor la
1241.
Cu
toate că documentul maghiar îl numeşte valah, unii istorici îi
conferă o identitate slavă în baza numelui său.
Opinia
noastră este că numele lui real era Stanislău nume derivat din
binecunoscutul nume romanesc Stan , cu variantele feminine Stana şi
Stanca. Numele de Stan ,Stanislău, Seneslau vor fi purtate de
generaţii întregi de cnezi şi voievozi maramureşeni, începând
de la sfârşitul secolului XIII –lea.
În
afară de aceste scurte menţiuni făcute în anii 1241 şi 1247,
asupra voievodului Stanislău se asterne tăcerea. Cine a fost, cât
a domnit, cine i-a fost urmaşul nu putem şti. Cert este faptul că
începând din anul 1285, nu mai avem ştiri despre voievozii locali
şi despre soarta românilor din Muntenia.
Diploma Cavalerilor Ioaniti , 1247
Cornel Bîrsan - Istorie Furată.Cronică Românească de Istorie Veche.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu