Istorie Furată

Sanctuarul Dacic de la Grădiştea Muncelului

 şi Adevărata Capitală a Dacilor  de la Sântămărie Orlea

“Adevărurile totdeauna au supărat pe lichele şi tîmpiţi, iar istoria noastră colcăie de strâmbăturile şi sluţeniile lor pentru ca vremurile au fost scrise de ghioagele unor nevolnici şi nu de minţile oamenilor legaţi cu sufletul de neamul românesc.

Fiecare a cîntat la struna puterii sau a idioţilor pe care vremelnicia şi ticăloşia i-a cocoţat în fruntea mesei neamului, iar aceşti culturnici ne ţin şi astăzi în hăţuri, controlînd prin manipulare, intoxicare şi constrîngere cea mai mare parte din trecutul nostru îndepărtat.”

                                     ( Constantin Olariu Arimin – Adevăruri Ascunse)

Sanctuarul Dacic de la Grădiştea Muncelului şi Adevărata Capitală a Dacilor  de la Sântămărie Orlea

            Prima menţiune despre existenţa unei capitale a dacilor cu numele de Zarmisegetusa este făcută de către geograful Ptolemeu (cca. 87 î. Hr. – 165 d. Hr.), posibil în timpul războaielor daco – romane. Informaţia este preluată de către Dio Cassius (150 – 235 d. Hr.) care, în capitolele atingătoare de istoria dacilor, pomeneşte despre capitala Daciei în descrierea privind primul război dacic a lui Traian, când acesta a lăsat o garnizoană în imediata apropriere a Sarmisegetusei, şi apoi, fără nominalizare, în momentul în care Decebal luase hotărârea de a se sinucide:  “Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mâinile duşmanului şi că el însuşi este în primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă zilele” (Dio Cassius – Istoria Romană).

            Descrierea asaltului şi a bătăliei pentru Sarmizegetusa este făcută foarte sugestiv de către istoricul Eugen Cizek în lucrarea sa “Epoca lui Traian” .” Astfel a început un dificil asediu. Bătălia pentru Sarmizegetusa, desfăşurată la începutul verii anului 106, apare în scenele CXII – CXXVI  de pe Columnă. Falnica cetate, dacă respinge un prim asalt roman, iar asediatorii atacă necontenit, folosind complicate maşini de luptă. Astfel ei construiesc un agger, fortificaţie paralelă cu cetatea dacă. Concomitent, romanii tăiaseră apărătorilor conductele care îi aprovizionau cu apă: într-adevăr, cetăţile dacice nu dispuneau de surse proprii de apă. Scenele a CXX şi a CXXI-a de pe Columnă prezintă o secvenţă de un dramatism zguduitor. Doi pileaţi daci împart între luptători ultimele rezerve, cele din urmă picături de apă. Războinicii chinuiţi de sete întind braţele istoviţi, deznădăjduiţi. O parte dintre comaţi imploră iertarea lui Traian, căruia i se predau în scena a CXXIII – a, în vreme ce alţi daci scăpară din încercuire, cum relevă scena a CXXII-a. Era preludiul căderii cetăţii. Romanii lansează un nou asalt asupra Sarmisegetusei şi pătrund în cetatea incendiată chiar de daci, cum arată scena a CXXIV-a de pe Columnă; iar invingatorii îl salută imperator pe Traian pentru a cincea oară în scena a CXXV-a. Oraşul este complet distrus, căci dispar nu numai fortificaţiile şi aşezarea civilă, ci şi incinta sacră. Capitala dacilor căzuse“.

            Ciudat este faptul că autorul textului face o afirmaţie nesusţinută din punct de vedere arheologic dar şi logic: într-adevăr, cetăţile dacice nu dispuneau de surse proprii de apă (?).  Care este motivaţia unei asemenea afirmaţii, avându-se în vedere că o capitală care adăpostea un număr însemnat de cetăţeni, precum şi o mare garnizoană militară, afrenta apărării ei, nu putea exista fără resurse de apă permanente.

            În general viziunea istoricilor optează spre localizarea capitalei dace în zona munţilor Orăştiei, în Grădiştea Muscelului, într-un perimetru apărat de cetăţi “atârnate” de creste de munţi, zonă într-adevăr mai puţin bogată în rezerve de apă.

            Dar afirmaţia lui Dio Cassius că romanii au tăiat conductele de apă, ne relevă faptul că oraşul avea asigurată alimentarea cu apă dintro sursă sigură şi permanentă care asigura necesarul de apă locuitorilor şi apărătorilor cetăţii.

            Dacii nu şi-ar fi construit cetatea de scaun într-o zona în care să fie lipsiţi de apă atât de necesară traiului de zi cu zi. Ceea ce înseamnă că localizarea Sarmisegetuzei la Grădiştea Muncelului este în fapt greşită.

            Pe ce ne bazăm această afirmaţie ?

            În momentul în care romanii au ajuns în preajma Sarmisegetuzei, Dio Cassius menţionează că legiunile au “început să urce pe înălţimi, ocupând cu mari primejdii, colină după colină, şi se apropiau de capitala dacilor.” Ori, zona de la Grădiştea Muncelului nu este în zona colinară ci în zona muntoasă.

            “Drumeţul care urcă pe firul apei Grădiştei, după ce lasă în urmă cetăţile dacice …… de la Costesti, Cetăţuia, Blidaru, se întâlneşte cu muntele Grădiştea Muncelului. Valea se strâmtează treptat. Firul apei coteşte, pe neaşteptate, spre răsărit, printre înălţimile ameţitoare. Pe înălţimea din mijloc se află ruinele Sarmisegetuzei. Ajungi la ea cu greu. Zidurile te împresoară, iar treptele nefinisate îţi dau o senzaţie stranie de nedescris. ….. Cetatea Sarmisegetuzei se află în vârful muntelui Grădiştea Muncelului din munţii Orăştiei. Situată la o altitudine de peste 1200 m, pe un varf de munte înconjurat de alti munţi şi mai înalţi, cetatea ţi se înfăţişează cu ziduri groase din două rânduri, unul interior şi altul exterior, de pietre uriaşe, legate între ele prin bârne aşezate în jgheaburi de forma cozii de rândunică, iar spaţiul umplut cu pământ: zid de o construcţie specifică dacică – murus dacicus. …. Cetatea este presărată cu o serie de sanctuare patrulatere, sau circulare, de tradiţie megalitică, ce reprezintă urmele unei culture incipiente, mărturie a unor mistere vechi de 3000 de ani “ (Paul Ştefănescu – Enigme ale istoriei romane).

            Şi în prezent valea Grădiştei este o vale îngustă, cu un drum care se îngustează pe timp ce urci spre cetăţile dacice. Este mai mult ca sigur că în acele timpuri drumul să nu fi fost decât o potecă care putea fi bătută doar cu pasul sau cu calul.

            Romanii, în general evitau zonele montane, cu văi înguste, deorece sistemul lor ofensiv necesita mari spaţii deschise unde îşi puteau desfăşura forţa de atac. Valea Grădiştei şi drumul spre Sanctuarul de la Grădiştea, putea fi apărat datorită condiţiilor naturale, cu o mână de oameni, asezaţi în poziţii strategice care puteau dezlănţui un atac nimicitor cu bolovani şi săgeţi asupra oricarui invadator. Îngustimea văii permitea şi închiderea ei din spate, ce ar fi putut permite prinderea într-o ambuscadă fără şanse de supravieţuire a romanilor.

            Perimetrul sanctuarului dacic şi a cetăţilor de apărare nu pot fi considerate ca şi capitală a Regatului Dac, deorece izolarea lor geografică, singura cale de acces aproape impracticabilă, situarea cetăţilor la mare înălţime în spaţii limitate ca întindere nu permiteau existenţa unui număr mare de localnici şi soldaţi. Trebuie să ţinem cont că o aglomeraţie populaţională avea nevoie de hrană şi resurse de apă mari, ori acestea, în condiţiile perimetrului de la Grădiştea Muncelului, erau oarecum imposibil de asigurat, iar zona montană abruptă nu poate asigura condiţii optime pentru activităţi de agricultură sau creşterea intensivă a animalelor la nivelul unei populaţii extinse.

            Chiar primii istorici şi arheologi care au început explorarea perimetrului cetăţii şi sanctuarului de la Grădiştea Muncelului, A.D. Teodorescu, C. Daicoviciu, I. Glodariu şi I. H. Crişan, aveau să o considere ca şi o cetate de refugiu, adăpost pentru populaţia civilă în caz de război, nefiind locuită permanent. Arheologii nu i-au acordat iniţial acel statut de “sediu princiar“, şi mai ales de capitală a Regatului Dac. Cum aveau să se shimbe părerile lor vom vedea în rândurile de mai jos.

            Unde putea fi însă situată adevărata capitală a Regatului  Dac?

            Privind harta lui Ptolemeu vom constata că acesta o identifică din punct de vedere geografic mult la sud est faţă de perimetrul de la Grădiştea Muscelului.

   Încercând să identificăm localizarea propusă de Ptolemeu pe o hartă actuală, poziţia înscrisă de geograf ca Zarmisegetusa Regia, se suprapune, oarecum, cu localitatea Reşiţa şi nici pe departe cu perimetrul Grădiştea Muscelului.

            Pentru a încerca identificarea poziţionării capitalei lui Decebal, vom urmari traseele legiunilor romane în primul război dacic. Romanii vor trece Dunărea pe un pod de vase la Lederata vis-a-vis de oraşul Viminacium, din Moesia superioară, urmând traseul Arcidava (Varadia), Berzobis (Birzava) spre Aizis (Pogonis) spre a ajunge la Tibiscum (Jupa). Aici se realizează joncţiunea cu forţele romane plecate de la Drobeta şi Dierna (Orsova)  prin defileul Cerna – Timiş spre Tibiscum. De aici vor înainta spre Oţelul Roşu spre  Porţile de Fier ale Transilvaniei,  unde îi vor înfrânge pe daci în bătălia de la Tapae. În urma victoriei,  legiunile romane vor pătrunde în bazinul Haţegului şi vor cuceri “colină după colină” până la zidurile Sarmisegetusei.

       

            De-a lungul timpului, o serie de istorici, arheologi şă cercetatori vor considera ca reşedinţa regatului dac trebuie căutată în această zonă a depresiunii Haţegului şi nu la Grădiştea Muncelului. Mai recent, profesorul Gligor Hasa readuce în memoria noastră personajele şi evenimentele care au dus la o posibilă identificare a capitalei dacilor în zona numită “Subcetate”,  în comuna Sântămărie-Orlea lângă oraşul Haţeg.

      Între anii 1922 – 1938, colonelul Constantin Zagorit primise misiunea să facă un releveu topografic al zonei Haţegului. Bun cunoscător al reliefului şi bun observator al modificărilor artificiale ale terenului, colonelul avea să descopere la Subcetate urmele unei vechi cetăţi; cetate aşezată pe un deal la intrarea în defileul Streiului care ducea spre Alba Iulia.

      Convins că se află în faţa ruinelor Sarmisegetusei, Zagorit, va identifica cinci porţi ale cetăţii, precum şi dealul fortificat prin valuri de pământ ars întărit cu palisade şi şanţuri de apărare.

     Constantin Zagorit îşi va publica cercetările într-o revistă şi ulterior într-o carte apărută la Ploieşti în anul 1937. Apariţia cărtii va genera o polemică între tânărul asistent Constantin Daicoviciu şi profesorul său A.D.Teodorescu, primul susţinând teoria existenţei capitalei regatului dac la Grădiştea Muscelului, pe când cel de-al doilea era mai mult înclinat spre descoperirile făcute de Zagorit.

      Nu la mult timp, A.D.Teodorescu, va muri în condiţii suspecte, muşcat de o viperă cu corn în timpul săpăturilor de la cetatea Costeşti, iar colonelul Zagorit va fi redus la tacere de către Constantin Daicoviciu, ajuns rector al Universităţii din Cluj şi director al Muzeului de Istorie a Transilvaniei.

          Care sunt însă argumentele acestei localizări a capitalei Sarmisegetusa la Subcetate:

-       dacii supuşi de-alungul timpului invaziilor de tot felul de neamuri, nu-şi construiau niciodată cetăţi sau aşezări în câmp deschis, ci la înălţime, pentru a-şi putea permite o mai bună supraveghere a zonei şi apărare. Cetatea de la Subcetate este aşezată pe un deal având cote între 300 şi 600 m;

-       zona de la “Subcetate”  aleasă pentru constuirea capitalei este aşezată la confluenţa unor importante cursuri de apă şi drumuri care asigurau accesul spre Dunăre şi Banat dar şi spre inima Transilvaniei;

-       Construirea cetăţii a ţinut cont şi de un argument strategic, aşezarea ei putând închide accesul prin defileul Streiului spre centrul Transilvaniei, având totodata o mare perspectivă peste bazinul Haţegului;

-       La poalele cetăţii curge apa Streiului, apă pomenită de către istoricul Dio Cassius: “Capitala dacilor se spală în râul Sargetia”. De altfel, aşezarea se află la confluenţa Streiului cu Râul Mare şi Galbena, ape care puteau asigura necesarul de apă a capitalei;

-       în această zonă s-au descoperit de către iobagii care cărau pietriş şi de către pescarii vlahi veniţi de pe Mureş a doua mari comori menţionate de către Martin Hochmeister şi Gheorghe Şincai: 42.000 de cosoni în anul 1543 şi 500.000 de cosoni în anul 1552 (!).

      
  

            Conştienţi de poziţionarea Sarmisegetusei Regia de la Subcetate, romanii vor construi, nu la mare departare de aceasta, colonia Sarmisegetusa Ulpia Traiana, cu rol însă de a închide în totalitate accesul în bazinul Haţegului, fortificaţia fiind amplasată chiar la ieşirea din defileul Porţilor de Fier. Construcţia coloniei va începe în anul 108 sub administraţia noului guvernator al Daciei Romane, Decimus Terentius Scarianus.

*

            Care era însă rolul Sanctuarului Dacic de la Grădiştea Muncelului şi al cetăţilor perimetral dispuse, şi, mai ales, cum numeau dacii această zonă ?

             

            Capitala Regatului Dac şi centrul administrativ al întregii Dacii se afla în depresiunea Haţegului, ulterior numită Ţara Haţegului. Sarmisegetusa <de la Subcetate>  era capitala politică şi administrativă a regatului, dar în acelaşi timp, şi centrul economic şi comercial, de unde, şi spre care, duceau drumurile din întregul regat .

           Perimetrul numit în mod eronat Sarmizegetusa, din Grădiştea Muncelului, era capitala religioasă a Regatului Dac, era polul puterii preoţeşti a lui Zalmoxis, dar şi al regelui dac. Zona sanctarului era sacră pentru daci, numai unii aleşi, iniţiaţi, aveau voie să patrunda şi să se roage în incinta lui. Să ne amintim că despre aceasta Strabon povesteşte că:  „ Regele lucra în întelegere cu el [este vorba de Zamolxis] fiindcă vedea că oamenii ajunseseră [datorită lui] mult mai ascultători decât înainte. Căci supuşii lui credeau că [regele] dă poruncile sfătuit de zei. Obiceiul acesta a continuat până în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să-l sfătuiască pe rege — şi acelui om geţii îi spuneau zeu.”

            Sanctuarul era locul asceţilor, care vieţuiau fie ca sihaştri, fie ca monahi izolaţi de lume. Rolul lor era de a servi lui Zalmoxe şi de a transmite poruncile acestuia regelui şi tuturor supuşilor daci. Acesti monahi sau sihaştri sunt bine cunoscuţi în izvoarele antichităţii sub numele de ktistai şi pleistoi, calugari şi preoţi consideraţi sfinţi şi care trăiau în simplitate şi adevărr.

            Cetăţile construite perimetral erau cetăţi fortăreţe organizate ca şi nişte veritabile garnizoane militare cu rolul de a apăra şi nu permite nimănui neinvitat accesul la zona sacră a dacilor.

            Toată această zona retrasă aflată la capătul văii râului Grădiştea devenea pe timp de război locul de refugiu al populaţiei civile, unde dacii îşi adăposteau copiii şi nevestele de furia invadatorilor.

            Cert este că în timpul primului şi celui de-al doilea război daco-roman, romanii nu au ajuns în acele ţinuturi. Este posibil ca doar la mulţi ani după cucerirea Daciei să fi aflat despre zona sacră a dacilor. Nu sunt dovezi că aceasta a fost distrusă de către romani, sau că a fost complet părăsită de băştinaşi, dar este sigur că ea, la un moment dat, a fost dată uitată, voit , în memoria dacilor.