O veche poveste a indienilor Cherokee spune că fiecare om care se naşte are în el doi lupi: unul ce însumează toate sentimentele de ură, de furie, de tristeţe şi de deznădejde, altul care adună toate sentimentele frumoase: bunătatea, compasiunea, iubirea, încrederea şi bucuria. Între aceşti doi lupi se dă o bătălie permanentă, reperele ei temporale fiind naşterea şi moartea omului. Răspunsul la evidenta întrebare care dintre cei doi lupi câştigă, este, pe cât de simplu, pe atât de natural: cel pe care îl hrăneşti...
Oameni şi lupi: o
analogie foarte interesantă!
Lupul,
sinonim cu sălbăticia, este întâlnit în tradiţiile şi
legendelor multor popoare, fiind considerat, totemic, ca strămoş şi
protector al oamenilor şi
prezent încă din
epoca neolitică în reprezentări grafice sau statuete. Este un
animal asociat nu numai cu lumina, soarele şi focul, ci şi cu
întunericul, fiind un simbol al demonilor neîmblânziţi.
În
mitologia nordică îi întâlnim pe lupul Skoll, cel care o
urmăreşte toată ziua pe Sunna, zeiţa soarelui, iar o eclipsă de
soare însemna că aproape şi-a atins scopul. La fel, zeul Mani,
fratele Sunnei, care întruchipează luna, este urmărit pe drumul
lui ceresc de lupul Hati, sfârşitul lumii va veni atunci când cei
doi lupi vor reuşi să-i prindă la Sunna şi pe Mani, iar lupul
gigantiv Fenris îşi va încleşta dinţii de sus în cer şi cei de
jos în pământ. Legendele nordice, transmise în cea mai mare parte
oral, descriu sfârşitul lumii ca o condiţie impusă de destin, iar
zeii nordici ştiau cu exactitate care va fi soarta
finală a lumii şi a omului.
.
Nordicii şi grecii sunt cei care îi conferă lupului
statutul unui erou al războiului, la greci lupul fiind întruchipat
de Apollo Lykaios. De altfel, grecii ni-l prezintă pe Hades, zeul
infernului, îmbrăcat cu o blană de lup.
Indienii
din America de Nord se considerau urmaşii lupilor, folosind în
modul lor de viaţă şi de luptă ceea ce au învăţat de la lupi –
indienii erau neîntrecuţi în a găsi şi a ascunde orice urmă, în
educarea simţurilor, în modul de a lupta, chiar împrumutând
cruzimea lupului.
Mitologia
chineză ni-l dezvăluie ca paznic al palatului ceresc şi
identificat cu steaua Sirius, atribuindu-i şi caracterul polar,
lupul fiind atribut nordului.
Într-o
cronică chineză din secolul al VII-lea se spune că strămoşii
turcilor asiatici au fost decimaţi în urma unui război, singurul
supravieţuitor fiind un băiat care a fost adoptat şi hrănit de o
lupoaică. Legenda spune că ulterior lupoaica ar fi devenit soţia
lui şi i-ar fi născut zece fii, din care se va trage popor turc,
Tu-kiu. În lupte purtau un stindard cu cap de lup aurit. Peste sute
de ani, în virtutea acestei legende, primul preşedinte al Turciei,
Mustafa Kemal
Atatürk (n.
1881-d. 1938) va fi supranumit de concetăţenii lui „Lupul
Cenuşiu”, renăscând, în acest fel, imaginea miticului Genghis
Han, lupul albastru, care îşi ia de soaţă căprioara albă şi
vor da naştere poporului turc (lupul albastru simboliza lumina
uraniană, căprioara albă, pământul). Genghis Khan (1162 -1227)
afirma că se trage, prin strămoşii săi, din Lupul Albastru:
„Originea
celor din dinastia mongolă Yuan se explică astfel: ei se trag
dintr-un lup albastru, a cărui pereche era o căprioară albă. Au
trecut apa numită Tengjisi şi au stat la izvoarele râului Hannan,
dinaintea muntelui Burhan Haldun, apoi au născut un fiu pe care l-au
numit Batachi, Batachi-Han <primul strămoş considerat al lui
Genghis Khan>”
(Ming Chuyin, Istoria secretă a mongolilor, după Jiang Rong-Totemul
Lupului). Această descendenţă legendară se va transmite prin
Genghis Khan, din punct de vedere demografic, la 1% din populaţia
lumii (geneticienii sunt uimiţi de faptul că circa 16 milioane de
indivizi din regiunea asiatică au aceeaşi amprentă genetică cu a
lui Genghis Khan).
În
alte mitologii şi legende îl întâlnim în compania zeilor sau
interacţionând cu oamenii. Este cunoscută tradiţia întemeierii
Romei, în care cei doi fraţi, Romulus şi Remus, sunt găsiţi şi
hrăniţi de o lupoaică. Lupoaica va deveni astfel un simbol
emblematic al Imperiului Roman şi al latinităţii.
La
fel în tradiţia iraniană, unde se spune că marele rege Cyrus
(576-530 î.Chr) a fost şi el alăptat, imediat după naştere, de
către o lupoaică.
Interesant de menţionat este faptul că lupul nu a făcut niciodată
parte dintre animalele sacrificate, în antichitate, ca ofrandă
zeilor.
De
unde vine la daci această fascinaţie şi veneraţie legată de lupi
şi care îi va statua în istorie sub numele animalului de pradă?
Mai mult ca sigur că încă din vremuri imemoriale, ţăranul dac a
observat şi a studiat comportamentul lupilor.
Prezenţa
lupului la pre-daci şi la daci este amintită încă înainte de
invazia regelui persan Darius (522 - 486 î.Chr.). „Se
ştie că cea mai vie imagine a antichităţii despre populaţia
Daciei a fost strânsa legătură dintre daci şi lupi. Această
populaţie se numea Carpi - de aici rezultă şi denumirea munţilor
Carpaţi – pe versanţii cărora locuiau atât oamenii cât şi
lupii” (Cornel
Dan Niculae – Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul
românesc).
Herodot,
vorbind despre neuri,
trib dacic antic,
menţionează că: „Neurii
au aceleaşi obiceiuri ca sciţii. Oamenii aceştia lasă bănuiala
că ar fi vrăjitori. Sciţii şi hellenii aşezaţi în Sciţia spun
că, o dată pe an, fiecare neur se preschimbă în lup pe câteva
zile şi apoi se face iar cum a fost„.
Această
metamorfoză a omului în lup, lykantropia, era folosită de către
daci în scopuri militare.
„Lupul
îl întâlnim figurat şi pe Columna lui Traian ca emblemă de stat
în stindardul dac: un corp de balaur cu cap de lup. Totul alcătuit
din aramă, de unde şi supranumele lupii
de aramă ai dacilor.
Stegarul ţinea ridicat lupul de aramă, care în mers făcea să
şuiere aerul prin gura lui deschisă şi să freamăte solzii mobili
de metal izbindu-se unii de alţii. Dacă adăugăm că luptătorii
din jurul stegarului purtau măşti de tipul tecta
galea (de
lupi şi de urşi), pe care le trăgeau pe cap şi mormăiau fioroşi
ca nişte carnasieri, putem să intuim teroarea pe care o exercita
acest corp de elită al armatei dace, temut de altfel pentru vitejia
şi cruzimea sa.”
( Romulus Vulcănescu - Mitologie Română).
Utilizarea
măştilor şi a mantalelor din piele de lup de către daci fie în
timpul luptelor, fie la anumite sărbători ritualice va naşte (prin
intermediul goţilor) legenda oamenilor-lup (Werwulf), numit popular
şi vârcolaci. Din păcate această legendă, precum şi cea a lui
Dracula, nu sunt întotdeauna favorabile imaginii ţării noastre;
mulţi necunoscători, străini de tradiţiile şi istoria românilor,
cred că şi în prezent ţara noastră este populată cu vârcolaci
şi vampiri.
Mircea
Eliade (1907 - 1986), în lucrarea sa, De
la Zalmoxis la Genghis Khan,
în capitolul I, Dacii
şi lupii,
menţionează că, după Strabon, numele de “daci”, atribuit de
romani acestora provine din frigianul “dáoi”, care înseamnă
“lup”, la fel se numeau şi sciţii nomazi la est de Marea
Caspică. "Faptul
că un popor îşi trage denumirea etnică de la numele unui animal
are întotdeauna o semnificaţie religioasă. mai precis, acest fapt
nu poate fi înţeles decât ca expresie a unei concepţii religioase
arhaice"
(Mircea Eliade - De
la Zalmoxis la Genghis Khan).
Şi tot Eliade ne
spune că aceste nume nu erau o excepţie printre indo-europeni.
Referitor la faptul că un popor primeşte o denumire etnică după
un animal, el propune trei variante privind supranumele de lupi
atribuit dacilor. Amintind despre popoarele din Asia Centrală, care
afirmau că se trag dintr-un lup supranatural, autorul pune
posibilitatea existenţei acestei tradiţii şi la daci. Ipoteza nu
este susţinută însă de cronicarii antici.
A
doua ipoteză a lui Eliade, mult mediatizată de cercetători, este
aceea că dacii şi-ar fi luat numele de la un grup de fugari: “fie
imigranţi veniţi din alte regiuni, fie tineri certaţi cu justiţia,
dând târcoale ca lupii sau ca haiducii în jurul satelor şi trăind
din pradă”.
( Mircea Eliade
- De la Zalmoxis la Genghis Khan). Acestă ipoteză fantezistă,
neargumentată decât prin speculaţii ulterioare făcute de către
autor, este în totală contradicţie cu adevărul istoric.
Şi
o a treia variantă "...susceptibilă
de a explica numele dacilor
scoate
în evidenţă capacitatea de a se transforma ritual în lup. O
asemenea transformare poate fi legată fie de lycantropia
propriu-zisă – fenomen foarte răspândit, dar atestat mai ales în
zona balcano-carpatică –, fie de o imitare rituală a
comportamentului şi aspectului exterior al lupului" (Mircea
Eliade - De la Zalmoxis la Genghis Khan).
În anul 106 î. Chr. (a nu se confunda cu anul 106 d.
Chr, începutul războiului daco-roman), după cucerirea unei mari
părţi a Peninsulei Balcanice, romanii vor sonda ţinuturile de
dincolo de Dunăre. Intervenţia romană nu va fi pe placul dacilor
şi acestia ripostează, trecând Dunărea şi pătrunzând adânc în
teritoriile Imperiului Roman. M. Minucius Rufus, guvernatorul
Macedoniei, va face faţă cu greu atacului războinicilor daci şi
abia după multe lupte a reuşit să-i alunge peste Dunăre. Impactul
„barbarilor” care luptau sub stindardul lupului, purtând măşti
şi mantale de lup, a fost cumplit pentru romani, astfel că ei vor
renunţa să atace Regatul Dac, până în anul 31 î. Chr., când
Împăratul Octavian August (27 î. Chr - 14 d. Chr.) va încerca o
expediţie de pedepsire a dacilor, urmare a alianţei regilor Cotiso
şi Dicomes cu Marcus Antonius, contracandidat la tronul imperial.
Primul
conflict dintre daci şi romani va rămâne în memoria celor din
urmă ca un război dus împotriva barbarilor, „războinicilor
lupi”; măştile şi hainele de lup purtate de războinicii daci,
precum şi stindardul cu cap de lup şi corp de dragon îi va
determina pe romani să-i numească „daci” după frigianul
„daos”, care înseamnă lup.
Mircea
Eliade în baza mitologiei românești, pomenește despre puterea
miraculoasă a războinicilor daci care se transformau în mod
ritualic, în timpul bătăliilor, în lupi, luptătorii fiind
posedați de spiritele lupilor, actiunea lor feroce în luptă fiind
numită de către romani, în mod plastic „furror
dacicum”.
Arian,
în lucrarea sa, Arta
tacticii, descrie
forma şi impactul stindardului dacic asupra duşmanilor: ”Insignele
scitice le alcătuiesc nişte balauri de mărime proporţională cu
aceea a prăjinilor de care sunt legaţi. Se fac din bucăţi de
pânză de diferite culori cusute laolaltă. Balaurii aceştia au
capul întregul trup – până la coadă – ca ale şerpilor.
Vicleşugurile acestea au fost născocite pentru ca balaurii să
apară cît mai înspăimântători. Cînd însă caii pornesc,
aceşti balauri se umflă din pricina aerului, semănând grozav cu
fiarele şi şuierînd din pricina mişcării puternice, deoarece
aerul îi străbate cu putere. Aceste insigne nu numai că fac
plăcere ochiului şi uimesc, dar folosesc chiar pentru a putea fi
deosebiţi cei ce dau năvala şi pentru ca rîndurile călăreţilor
să nu se încurce.”
Pe
lângă această etalare impresionantă a războinicilor mascaţi şi
a steagului lor de luptă, dacii îşi perfecţionaseră un sistem de
armament ofensiv şi defensiv foarte avansat la acea vreme. Pentru
apărarea corporală, dacii foloseau scutul, coiful, cămaşa de zale
şi platoşa groasă din piele. Armele ofensive utilizate erau spada,
pumnalul de luptă (sica), lancea, suliţa, securea de luptă, arcul
cu săgeţi şi temutul falx.
Spadele
erau drepte, cu unul sau două tăişuri şi de diferite lungimi,
ajungând până la 95 de cm, din care lama era de 70-75 cm. Pumnalul
de luptă – sica, având o lungime variabilă (23 - 26 cm), era
folosit în special pentru lupta corp la corp. Ovidiu Publius Naso
preciza că dacii purtau în permanenţă asupra lor acest pumnal,
obicei păstrat până nu demult şi în nordul Transilvaniei (în
Oaş şi Maramureş). Suliţele şi lăncile aveau lungimi variabile,
cuprinse între 0,50 - 2,50 m, fiind folosite în lupta de aproape
sau de la distanţă. Dar cea mai impresionantă armă, care avea să
rămână în memoria romanilor şi nu numai, asemeni stindardului
draco, a fost falxul.
Cetăţeanul roman Marcus Cornelius
Fronto (cca. 95 - 166) avea să scrie despre această teribilă armă
în lucrarea sa, Principia
Historiae: ″a
plecat la război [Traian] cu soldaţi încercaţi, care dispreţuiau
pe parţi, duşmanii nostri şi nu se sinchiseau de loviturile de
săgeată ale acestora, după grozavele răni ce le-au fost
pricinuite de săbiile încovoiate ale dacilor.”
Falxul
creat de către daci a fost cea mai înfricoşătoare sabie a
antichităţii şi a evului mediu timpuriu. La origine a fost o
simplă seceră, dar care, adaptată cerinţelor de luptă avea să
ajungă la o lungime a lamei între 70 şi 100 cm, curbată spre
vârf, cu lăţimea lamei de la 3 la 5 cm, iar lungimea mânerului de
circa 30 - 40 cm, ca să poată fi ţinută cu ambele mâini.
Iniţial falxul a fost cunoscut numai în spaţiul geto-carpatic,
ulterior romanii ajungând să plătească pentru armă echivalentul
ei în aur ca greutate.
Dacii
se foloseau de falx pentru a-şi croi drum în unităţile îmbrăcate
cu armură sau pentru respingerea atacurilor de cavalerie. Nimic
nu rezista unei lovituri de falx: armură, scut, oameni, cai. Pentru
că producea răni grave, amputări sau decapitări, falxul a generat
atâta groază în rândul legionarilor romani, încât armurierii
romani s-au văzut nevoiţi să modifice echipamentul defensiv (coif,
scut, armuri), ranforsându-le cu benzi groase din fier.
.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu