partea a V-a - LATINITATE “ROMANICĂ” SAU LATINITATE “DACICĂ” ?

Daco-geţi > Ausoni > Valahi > Români

Ca o concluzie la subcapitolul de mai sus să reamintim că geto-dacii, popor numeros care era alcătuit din mai multe triburi, și care făceau parte din marea familie a tracilor, se numeau ei pe sine “Lai”. Termenul de Dac și Geti fiind atribuit de romani și greci, fără ca aceștia să le cunoască adevăratul nume ca nație.

Herodianus din Syria (cca.170 - 240) care a scris o istorie a Imperiului Roman între anii 180 - 238, face o mențiune atingătoare de daci, încercând o clarificare a proprilor lui supoziții: “ neamul dacilor, care se numea, neamul dailor “. Herodianus fiind de origine greacă, avea la cunoștiință prin istoricii greci, numele neamului care traia dincolo de Dunare, sub forma de “geți “. Dar trăind într-o lume romană, avea să afle că aceștia purtau de fapt numele de “daci”. Nu se știe din ce surse, interesat de acest aspect, avea să concluzioneze foarte convins că dacii se numeau de fapt dai.

Trăind într-o perioadă când parte din Dacia devenise provincie romană și fiind în administrația imperială, se pare ca autorul avea să afle din surse necunoscute, numele pe care și-l atribuiau dacii, “lai”. În transcrierea lui îl va adapta însă ca “ dai “, probabil pentru a nu fi departe de termenul de “dac”.

Acest “dai” deformat din “lai” este anterior însă inscripțiilor de la Histria, cea ce ne confirmă cele prezentate mai sus.

Dar care a fost drumul de la numele nației de “lai” la cel de “valahi”?

Geto-dacii (folosim termenul clasic pentru denumirea popoarelor dace răspândite de la Munții Balcanici până în nordul Carpaților) aveau să fie cunoscuți în istorie sub diverse denumiri funcție de contactele pe care le aveau cu populațiile care îi tranzitau teritoriul, dar și legat de implicațiile care le generase părăsirea provinciei Dacia, de către Imperiul Roman.

Astfel rând pe rând îi vom intâlni în istorie sub numele de:

• lai - geți - agatârși - daci - besii - carpi - carpodaci - costoboci - megaloi dahae
• ausoni - acatiri - anti - argaragantes și limigantes
• vlahi - valahi - râcno-vlahi - cuțzo-vlahi - moro-vlahi - vlahioți - morlahi - morlaci - mavrovlahi
• walachen (germană) - vlaski, vlasi (sârbă, bulgară) - valaques (franceză) - vlachs sau wallachians (engleză) - velascos (spaniolă) - velaci sau valacchi (italiană) - volohi sau vlohi (rusă,poloneză) - olah sau vlach (maghiară) - ulagh (tătară) - iflaklar (turcă)
• rumâni
• români, aromâni, megleno-români și istro-români

Numele de “daci” atribuit de către romani din timpul lui Burebista, se trage de la stindardul de război al dacilor, capul de lup suierând în vânt. Romanii vor utiliza pentru noii lor dușmani termenul de “daos”, termen frigian (cf.Mircea Eliade). Acest nume împreună cu numele originar de “lai” vor genera ulteriorul nume al românilor, valahi sau vlahi.

În timpul comuniunii geto-dacilor cu goții, acestia din urma vor prelua (cf.lui Iordanes) de la daci o serie de obiceiuri, cuvinte, toponime dar și parte de istorie, trecând în mitologia lor personaje precum Zamolxe, Deceneu, Antyrus, Gudila, Burebista s.a.

Goții făcând legatura între termenul de “lai” si “dac=lup” vor asimila cei doi termeni cu germanicul walhos, în traducere “ lup “. Acest nume onorific sub forma de Vlah și Valah va fi purtat de către români și tările lor, până aproape de secolul al XIX -lea.

Prin contactele internationale generate de domnitorii romani, aceștia și învățații curtilor domnești vor realiza, în primul rând cât de asemanatoare este limba valahă cu limba italiană, dar și cu limba franceză. Este momentul când apare întrebarea: cum se putea ca într-un teritoriu imens vorbitor de limbi slave și limba maghiară, la distanță de sute de kilometri de Italia sau Franța, exista o comunitate așa de mare de vorbitori de limba romanică ?

Informațiile despre motivele latinității valahilor, vor veni, chiar dacă în mod deformat, pe linia monahală, a călugărilor greci cu care domnitorii și boierii valahi aveau legături, dar și din documentele și manuscrisele încă existente, la acea vreme, în cancelariile domnești.

Istorici bizantini care aveau acces la un număr foarte mare de lucrari și documente scrise atingătoare de conflictul daco-roman, aveau să-și formeze o idee unitară, bazată pe istoricii antici, precum că Dacia a fost pustiită de daci, iar în locul lor Traian ar fi adus coloni din Italia. Caz elocvent este cel al cronicarului Ioan Kinnamos care referindu-se la vlahii înrolați în armata bizantină în timpul conflictelor armate din anii 1161 - 1168, dintre Împăratul Manuel I Comnenul (1143 - 1180) și Stefan al III-lea, Regele Ungariei, va afirma despre vlahi că aceștia: “ sunt colonii de demult ai celor din Italia.”

Astfel de informații ajunse în țară, pe diferite căi, se vor răspândi în rândul clasei boierilor și apoi, prin aceștia la nivelul tăranilor, rezolvând problema ridicată privind originea latinității lor. In acest fel valahii își vor atribui numele de “rumân” , termen derivat de la romanus.

Afirmarea acestei latinități și a numelui de “rumân” era absolut necesară, în speranța câstigării ajutorului Occidentului Latin, și a Papalității în fața intențiilor dominatoare și expansioniste ale maghiarilor, polonilor, tătarilor, dar mai ales a turcilor. Ioniță Caloianul va încerca o apropiere față de papalitate în virtutea înrudirii latine, împotriva Imperiului Bizantin. Stefan cel Mare va solicita ajutor financiar și militar papalității, dar care din păcate nu va ajunge la el.

Cea mai veche atestare documentară a numelui de țară este făcută în Scrisoarea lui Neacsu din anul 1521, sub forma “cěra rumŭněskŭ (Țeara Rumânească) “.

Călătorii străini în ţările române din secolele XVI - XVII, trimişi în mare parte de papalitate, în speranţa convertirii populaţiei băstinaşe la catolicism, vor confirma utilizarea termenilor de rumân sau român.

Printre aceştia îi vom menţiona pe:

- Tranquillo Andronico, care notează în anul 1534 că Valahii “acum se numesc romani” (cf.Endre Veress - Fontes rerum transylvanicarum: Erdélyi történelmi források)

- Francesco della Valle, menţionează în anul 1532, că valahii se numesc romani în limba lor, dând şi un exemplu interogativ: “Sti Rominest ? “ (cf. Claudio Isopescu, Notizie intorno ai romeni nella letteratura geografica italiana del Cinquecento)

- Johan Lebel, notează în anul 1542 că Valahii ''se numesc pe ei însişi Romuini'' (cf.Adolf Armbruster, Romanitatea românilor )

- Pierre Lescalopier, scrie în anul 1574, că valahii “se consideră adevaraţi urmaşi ai romanilor şi-şi numesc limba româneşte (romanechte), adică romană” (cf.Paul Cernovodeanu, Studii si materiale de istorie medievală)

- Ferante Capecci, menţionează în anul 1575, că valahii se numesc pe ei înşişi români - “romanesci” (cf.Maria Holban, Călători străini despre Țările Române)

Istoricul polonez Stanisław Orzechowski menționează în anul 1542, că românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiți valahi, după italieni” (cf.Adolf Armbruster, Romanitatea românilor)

Cert este faptul ca de la inceputul secolului al XVI, valahii vor fi conștienți de latinitatea lor, termenul de român câștigând, încetul cu încetul loc în istorie în fața termenului de valah.

Din păcate demersurile românilor de ajutorare facute către Occident vor rămâne fără răspuns, termenul de rumân devenind în timp sinomim cu : iobag, șerb, vecin dar mai ales de “prost” (Cf. Dicționar Explicativ al Limbii Române).