duminică, 2 februarie 2014

LATINITATE “ROMANICĂ” SAU LATINITATE “DACICĂ” ? - partea a II-a -

Cauze și efecte istorice privind imposibilitatea romanizării forțate a dacilor !

Dar de unde provin aceste defecțiuni ale scrierii istoriei ?

Arheologul Brian Haughton (n.1964) în lucrarea s-a „Istoria secretă – Civilizații pierdute și mistere străvechi” referindu-se la „misterele istoriei” scrie în introducerea carții” „Din nefericire, dovezile care susțin o teorie îndrăgită sunt de obicei obținute prin ignorarea informațiilor contradictorii sau eliminând un artefact individual, o persoană sau chiar contextul original.
Să ne imaginăm o situație în care, de exemplu, doriți să dovediți că Irlanda a fost invadată de romani, chiar dacă majoritatea arheologilor și istoricilor sunt convinși că așa ceva nu s-a întâmplat niciodata. Există destule descoperiri romane în această țara, unele în contexte arheologice fixe, pe care le puteți folosi ca să vă consolidați cazul.

Dar dacă aceste obiecte romane sunt privite în detaliu, iar contextele lor originale sunt examinate, devine clar că artefactele sunt obiecte portabile: vase, monede și bijuterii. Obiectele romane din Irlanda sunt de obicei găsite, în situri religioase, precum uriașul gorgan funerar din Newgrange, la nord de Dublin, deja având mii de ani vechime în perioada romană. Acest lucru indica faptul că, în loc să semnifice o invazie romană, obiectele au fost rezultatul ofrandelor religioase aduse de pelerini, probabil vizitatori din Britania. O privire superficială asupra artefactelor, separat, nu ar fi dus niciodată la această concluzie.”
Printr-un astfel de sistem de speculații și dezinformari prezentate în mod incomplet, forțat și contradictoriu s-au construit, funcție de interesul părții care o susține, o serie de teorii legat de geneza poporului român precum: teoria romanizari forțate, teoria rossleriană, teoria imigraționistă, teoria dacismului pur, teoria romanității pure, s.a.

La aceste teorii „fascinante” mai putem adăuga și afirmația lui Peisker, din anul 1917, când scria foarte doct că: Românii se trag dintr-un popor uralo - altaic venit din Asia Centrală (?!).
În capitolul “Vechea Civilizație Europeană” prezentam geneza civilizatiei neolitice în spațiul carpato - balcanic, începând din anii 11.000 î.Chr. (Cuina Turcului). Această populație neolitică avea să se extindă în întrega Peninsula Balcanică, pe insulele Mării Egee, pe țărmurile egene ale Asiei Mici și pe țărmurile europene ale Mării Mediterane. Acestă populație generatoare a unei limbi de factură latină, numită limba latină vulgară - limba prisca, cum îi spuneau grecii, va fi sâmburele pe care se vor forma viitoarele națiuni vorbitoare de limbă romanică.

La venirea grecilor în Europa de Est, aceștia, vor întâlni conform istoricilor antici, triburile geto - dacilor (folosesc termenul clasic) , răspândite într-un areal vast, situat pe direcția sud - nord, de la Munții Balcanici, până în nordul curburii Munții Carpati, la limita Munților Carpați Slovaci, iar pe direcția vest - est , de la râul Tisa, până la Nistru și Marea Neagră.


Arealul Popoarelor Geto-Dace după Herodot

La sud de Munții Balcanici, grecii vor întâlnii popoarele tracice propriu-zise. Herodot afirma că și geto - dacii erau spița din traci, cea ce confirmă limba comună care se vorbea în Balcanii acelor timpuri.
Lipsa de unire a triburilor trace, după cum bine amintește Herodot va duce la ocuparea întregii Peninsule Balcanice până la Dunare de către romani.
Romanii în prima fază de invazie vor cuceri treptat Grecia, teritoriul dintre Munții Rodopi și Munții Balcanici, ocupat de triburile tracilor sudici și apoi teritoriul aflat între Dunăre și Munții Balcanici, teritoriu ocupat de geți, înființând provinciile Moesia, Tracia, Macedonia, Dalmatia, ș.a.
Istoria cuceririlor romane nu ne prezintă nici un caz în care Împărații Romani ar fi hotărât „romanizarea ” țărilor și populațiilor pe care le aveau în imensul Imperiu roman. În această situație ar trebui să ne confruntam în ziua de azi cu englezi, maltezi, germani, austrieci, egipteni, marocani, algerieni, evrei, sirieni, irakieni și multe alte popoare, vorbitoare de limbă latină.

Romanii nu au reuşit să romanizeze limba dacă în 165 de ani, precum nu au reuşit să romanizeze pe egipteni în 425 de ani (30 î.Hr. – 395 d.Hr.); pe greci în 641 de ani (146 î.Hr. – 395 d.Hr.) ; pe evrei în 325 de ani (70 d.Hr. – 395 d.Hr); pe maltezi în 1088 de ani (218 î.Hr. – 870 d.Hr.) ; pe britanici în 400 de ani şi mai ales nu au reuşit să creeze o limbă unitară în propria lor Italie, odată ce există 1.500 de dialecte (!).

Romanii erau un popor dominant interesat de bogățiile pe care le puteau obține în folosul lor, nu popor civilizator al popoarelor considerate „barbare”.
Până de curand se vehicula ideea că civilizatia romana a fost un lucru bun. S-a spus că Roma a purtat flacăra civilizației în intunericul lumii barbare și că, după neplăcerile cuceririi, romanii au adus cu ei legi, arhitectură, literatură și beneficii similare poporelor supuse. ... Acum, există o viziune alternativă, ce sugerează că Roma a devenit singura civilizație din zona Mediteranei distrugând alte căteva civilizații. Unele dintre acestea erau la fel de avansate ca cea romană, sau chiar mai dezvoltate. Altele se dezvoltau, dar nivelul pe care l-ar fi putut atinge în final este astăzi pierdut pe vecie. ...

Problema nu era însă că Roma constituia o cultura cu tendințe de eliminare a altor culturi, ci devenise, cu timpul, o monocultura. Astfel, popoarele din bazinul mediteranean au avut de ales între a adopta civilizația romană sau nu avea nici un fel de civilizație.
De-a lungul secolelor, civilizația a devenit sterilă, suferindă și închistată. „ (Philip Matyszak – Dușmanii Romei, de la Hannibal la Attila)

În Peninsula Balcanică, în afara de greci, romanii aveau să întâlnească triburi și uniuni de triburi tracice care vorbeau întrucâtva o limbă asemanatoare cu romana. Acest fapt va facilita viteza expansiunii romane și totodată implementarea unei administrații viabile. Totodata romanii se vor baza pe influența greceasca în regiune, preluând cu timpul de la aceștia tradiții și obiceiuri locale. Se poate spune, că în decursul timpului, că nu romanii au romanizat pe eleni, ci eleni i-au grecizat pe romani.

În anul 107, romanii își vor adauga la imperiul lor și parte din Dacia de peste Dunăre, regatul lui Decebal. De ce spunem „parte” din Dacia ? Deoarece, după scrierile istoricilor antici, Decebal nu stăpânea acea Dacie Mare de pe vremea lui Burebista. Regatul lui se limita la sudul si sud – vestul Transilvaniei. Celelalte teritorii ale Daciei Mari a lui Burebista erau stăpânite de alți regi și conducatori daci. Dio Cassius în Istoria Romana, amintește de acest fapt în momentul în care daci buridavensii se prezintă cu o solie în fața lui Traian: Când Traian a pornit împotriva dacilor și se apropia de Tapae, locul unde barbarii își aveau tabara, i se aduse o ciupercă mare, pe care era scris cu litere latine că atât ceilalți aliați, cât și burîl sfătuiesc pe Traian să se întoarcă și să facă pace.

Se pare că Traian în prima lui încercare de ocupare a Regatului lui Decebal din anul 101 , intrase fără să știe pe teritoriul triburilor burilor din Oltenia. Cert este că aceștia erau aliații lui Decebal, precum și alte regate și triburi dacice din Marea Dacie a lui Burebista. Victoria din primul război dacic a lui Decebal se va datora în mare masură și aliaților săi daci intra și extracarpatici.

În al doilea război dacic, Decebal va rămîne aproape singur în fața romanilor, datorită strategiei excepționale pusă la cale de către Traian. Pentru a-l lipsi pe Decebal de ajutorul dacilor moldavi, Traian va intra cu o coloana militară în Moldova, deschizând un al doilea front, și obligându-i pe carpi și costoboci să intre în confruntare directă cu legiunile romane. Acest atac roman nu va permite dacilor moldavi să-și ajute aliatul, astfel ca Decebal va pierde războiul și se va sinucide pentru a nu deveni prizonier al romanilor.
Traian va ocupa Regatul lui Decebal, limitându-se atât el cât și urmașii lui de a mai înainta spre nordul, vestul sau estul fostului regat a lui Burebista. Se pare că între Dacii Mari din nordul Transilvaniei și Carpii și Costobocii din Moldova, și, Imperiul Roman se va incheia o pace, pace care se va dovedi în decursul timpului foarte fragilă, ținând cont de desele incursiuni ale celor dintâi în Dacia Romana și la sud de Dunare.

Ocupația romană în timpul celor 165 de ani va însemna pentru dacii din noua provincie romana nu numai ocupare militară romană, ci și instituirea unui sistem de fiscalitate excesiv în favoarea Împaraților Romani și a Romei. În general istoricii români denumesc această perioadă “Dacia Felix” și preamăresc realizărilor romanilor în Dacia. Dar toate construcțiile făcute de către romani (drumuri, orașe, fortificații) erau gândite în scopul obținerii unui beneficiu cât mai mare din Dacia , atât financiar cât și material (zăcăminte de aur, argint, fier, grâne, alimente, ș.a.) și transportul lor în cea mai mare siguranța la Roma.

Nici o țară din Europa n-a fost și nu este așa bogată în minerale și cu deosebire în aur ca Transilvania. Renumele ce și l-a câștigat în lumea întreagă California, îl are in lumea continentului nostru, Ardealul. Carpații apuseni ai țării - mai ales în această parte s-au făcut sistematice exploatări - sunt plini de minerale prețioase care în toate timpurile au atras lumea lacomă și setoasă de aur...Când voiește cineva să-și dea seama despre istoria întemeierii provinciei lui Traian și despre primii locuitori care au intrat în fuziune pentru a da naștere poporului român, nu trebuie să piarda din vedere mai ales avantajele materiale care le putea oferi noua provincie cucerită: căci, deși scopul lui Traian la cucerirea Daciei, ca și a lui Cesar la cucerirea Galiei, a fost mai cu seamă întinderea maiestății romane și formarea imperiului universal pe baze temeinice, totuși nu puțin ademenitoare pentru casa fiscului erau și bogățiile naturale ale acestor frumoase țări. Iar în ceea ce priveste mai ales pe coloniștii din Dacia, << aceasta a fost negreșit nada atrăgătoare, care aducea atât de numeroși romani din toate părțile imperiului și mai cu osebire din Italia și Roma>>. Preocupațiunea lui Traian a fost nu numai șa aducă o populațiune, <ad agros et urbes colendas>, cum zice Eutropiu, dar și să exploateze minele; și aceasta desigur a fost un motiv puternic pentru ca Hadrian să nu părăsească Dacia.” (G.Popa-Lisseanu - Romanica, studii istorice, filologice si arheologice)
Aferent la afirmația sa, că Traian avea să aducă coloni, mai ales din Italia și Roma, G.Popa-Lisseanu se corectează ulterior în aceași lucrare:” căci nu e probabil ca Romanii puri să fi alergat în numar mare în Dacia cu scop de a lucra la munca anevoioasă și umilitoare a minelor ....” cea ce dovedește nesiguranța istoricului privind susținerea teoriei colonizarii și romanizarii Daciei.

Dacii aveau să se răscoale periodic împotriva ocupației romane, revoltele lor cumulându-se cu intervențiile armate ale dacilor liberi în provincia romana sau la sud de Dunare.
Părerile unor elevi/studenți/profesori despre faptul că imperiul roman a colonizat Dacia cu creștini este foarte departe de adevăr, un fel de îndulcire a altei afirmații că romanii au colonizat Dacia cu pușcăriași. La acea vreme, în timpul lui Traian și până la Dioclețian, creștinii erau cu totul în afara legii, erau uciși în cele mai sălbatice moduri și nu beneficiau de deportări forțate. Cum puteau romanii să elibereze creștini sau tâlhari de rând și să-i colonizeze într-o provincie nesigură, veșnic situată pe un butoi de pulbere atât urmare acțiunilor războinice din interior cât și din exteriorul hotarelor provinciei ?.

În timpul celor 165 de ani de ocupație romană vor izbucni răscoale de anvergura care vor obliga Imperiul Roman la aplicarea unor masuri administrative de permanente reîmpărtiri a provinciei, precum și la aducerea de legiuni militare suplimentare. Tot în această perioadă dacii liberi, războinici renumiți, vor organiza peste zece campanii împotriva ocupației romane din Dacia, atacuri întinse pe ani, ajungându-se ca între anii 217 – 218 să preia controlul total asupra provinciei „Dacia Felix” . Publius Licinius Gallienus (259 – 268) va fi primul împarat care va ridica problema adandonării Daciei și a retragerii trupelor și administrației romane la sud de Dunare. Tot în această perioada apar contestatari ai legitimității Imparatilor Romani în persoana lui Regalianus, Ingenuus și Aureolus, de origine dacică care încearcau o desprindere a Daciei de Imperiul Roman sau chiar creerea unui nou imperiu la a cărui bază să stea Dacia. În aceste condiții dramatice pentru Imperiul roman era imposibilă colonizarea provinciei Dacia, fie cu creștini, fie cu tâlhari, fie cu coloni de rând care trebuiau păziti, dar și protejați de furia dacica (furor dacicum).

Referitor la romanizarea baștinașilor prin căsătorii mixte dintre veteranii romani și femeile dace este foarte puțin probabil existența unei asemena fenomen, extins la scară mare. În primul rând mulți dintre veterani erau oameni în vârstă care efectuaseră un serviciu militar de 20 – 25 de ani, și, mulți dintre ei erau căsătoriți în țările lor de baștină, unde visau să se așeze după terminarea serviciului. În al doilea rând căsătoria dintre femei dace și romani nu era acceptată în rândul comunității dacilor, mai ales la țară, fiind văzută ca o formă de colaboraționism.

Un alt factor care contrazice teoria romanizării forțate sau pașnice este cel legat de spațiu. Analizând din punct de vedere geografic stăpânirea romană în Dacia vom constata că din punct de vedere teritorial romanii stăpâneau doar Transilvania Centrală , Banatul, vestul Olteniei și Dobrogea. Celelalte teritorii dacice, Crișana, nordul Transilvaniei de peste malul drept al Someșului Mare, Moldova și estul Munteniei nu fuseseră cucerite și nu vor intra niciodata sub dominație romană. Estul Munteniei pe o perioadă foarte scurtă între anii 102 – 117 avea să fie teritoriu supravegheat de romani, încercându-se chiar incorporarea lui în provincia Moesia, dar fără rezultat.


Raportând suprafața ocupată de romani : cca. 85.000 kmp, la suprafața actuală a României – 238.391 kmp, rezultă un procent de 35,65 %. Raportând însă cei cca.85.000 kmp la suprafața României dintre cele două războaie, 294.967 kmp (inclusiv Basarabia și Bucovina) rezultă un procent mai mic, de 28,81 % care este procentul real de ocupare a Daciei de către romani, ținând cont de moștenirea teritorială lăsată dacilor de către Burebista. Ori în această situație dacii stăpâneau 71,19 % din teritoriile propriei țări. Aceste teritorii erau stăpânite de către triburi războinice de daci precum: dacii mari și costobocii din nordul țării, carpii din Moldova, daco-geții din Muntenia și tirageții de peste Prut. Ori din punct de vedere statistic putem constata că cel putin 72 % din populația dacică era situată în afara provinciei romane Dacia.
Plecând de la premiza romanizării forțate petrecută în Provincia Dacia, ne punem întrebarea, cum se face că cei 72 % din daci liberi, reprezentand probabil 3 - 4 milioane de oameni (dupa unii istorici – personal consider ca erau mult mai mulți) au ales să-și uite limba și să adopte o noua limbă: cea romană ?

Luând de bună informatia din Historia Augusta, aferent părăsirii Daciei de către „armată și provinciali” : „ Văzând că Illyria a fost devastată , iar Moesia pierdută şi nemaisperând să mai poată păstra Dacia transdunăreană, provincia care o crease Traian, el a părăsit-o şi a retras armata şi pe provinciali. Populaţiile pe care le-a scos dintr-însa le-a aşezat în Moesia şi a numit-o „Dacia sa”, provincia care acum desparte cele două Moesii „ (Historia Augusta), vom considera, ipotetic, că Aurelian a retras din Dacia, alături de armată, administrație și populația, lăsând-o „terra deserta”.

Știm că între conducatorii dacilor liberi și Aurelian au avut loc tratative în care s-a hotărât viitorul provinciei abandonate. Dacă dacii liberi au intrat întradevăr într-o țară pustie preluând controlul asupra ei, se ridica o altă problema și mai greu de explicat de către istoricii adepți ai romanizării. Cum este posibil ca pe teritoriul reocupat de către dacii care vorbeau o limbă barbară fără nici o legătura cu limba latina, să se nască un popor mai latin decât italienii de astăzi ?

Realitatea a fost de fapt cu totul alta, dacii liberi au intrat în fosta provincie romană Dacia, ca și eliberatorii așteptați timp de 165 de ani de populația baștinașă. În situația în care se presupune că dacii romanizați ar fi fost duși de către Aurelian în noua provincie Dacia de la sud de Dunăre, cei rămași în numar mic nu ar fi putut converti marea masă de daci liberi infuzată.

Unii istorici afirmă că procesul de romanizare ar fi fost de lungă durată, dar nu dau explicații cum s-a produs acest fenomen de romanizare pașnica în rândul dacilor liberi. După părăsirea provinciei Dacia, până în timpul lui Constantin cel Mare, nici un împărat roman nu va mai încercă să-și extindă influența peste Dunare. Cum s-a produs această romanizare a dacilor liberi fără romani ?

Din păcate, istoricii români dar și străini au ramas la vechea lor dogmă, considerând că doar romanizarea dacilor ar fi putut duce la formarea unui popor vorbitor de limbă latină la nord de Dunare, fără să-și ridice problemele expuse de mine mai sus.

Ca și o confirmare a originii geto-dacilor și a continuității lor vom reaminti studiile făcute de către Alexander Rodewald (directorul Institutului de Biologie Umană al Universității din Hamburg, Germania ), și, în paralel ale Georgetei Cardos, biolog la Institutul Național de Cercetare “Victor Babeș” pe oseminte vechi și actuale, care au dus la concluzia că în ciuda unor mutații importante, produse de și după invazia romană, și a popoarelor migratoare, mai ales ale slavilor, elementele genetice dominante la români sunt de origine traco-dacică în proporție de 70 %.

Poporul român nu este născut din acea romanizare a dacilor, teorie obsedant de insistentă, afirmata de mulți istorici, ci prin mecanismul explicat mai sus, si, în general în toată lucrare. Nu susțin descendența pur dacică, în lungul timp al istoriei antice, până în zorii începerii evului mediu, acesta va suferii multe influente cu efect asupra formării lui ca neam și din partea romanilor, dar ulterior mai ales datorită legăturilor și apropierii de Imperiul greco - roman al Bizanțului, în plină expansiune până în anul 1453.

Timp de peste 630, intre anii 271 - cca. 900, peste daci vor veni și se vor aseza pe perioade lungi de timp sau mai scurte triburile migratoare: goții, hunii, avarii, gepizi, slavii s.a. care vor induce influente majore asupra neamului dacic, care vor modifica sau adaugă elemente de limbă, obiceiuri, tradiții, port, s.a. Fenomenul de alianțe între conducătorii daci și conducătorii popoarele migratoare, prin căsătorii mixte, vor crea o nouă comunitate, cu schimbări ale caracteristicilor fizionomice și caracter personal.

Fondul de bază rămânâd însă dacic prin păstrarea si utilizarea limbii.


Un astfel de proces de păstrare a limbii ancestrale este prezentat de istoricul Paul Lendvai în cartea sa “Ungurii”. Prezentand originea maghiarilor și caracterul limbii lor, ca limbă ugrică din grupul de limbi fino-ugrice, acesta ajunge la concluzia că în decursul timpului fizionomia asiatică a primilor maghiari s-a pierdut, poporul maghiar devenind prin “asimilari și colonizăripașnice sau forțate, fizionomic european, pierzându-se trăsăturile asiatice. De la intrarea maghiarilor în Europa, având în vedere marile lor pierderi umane suferite în urma războaielor purtate, vor promova o politică de asimilare a populațiilor pe care le vor domina. Astfel se face că mulți cumani, pecenegi, cehi, germani, slovaci, croați, români, ruteni vor deveni maghiari prin “maghiarizare” și vor duce la geneza unui popor european din punct de vedere fizionomic. Însă limba “ugrică” ancestrală nu se va pierde fiind transmisă noii “nații”, astfel încat marele poet maghiar Mihaly Babits va scrie în ajunul celui de-al doilea război mondial, cuvintele: “ Poporul maghiar este un fenomen istoric și, așa cum a evoluat el, este nu atât fenomen material, cât unul spiritual. (...) Ungurii sunt totuși un popor amestecat și care se amestecă în permanență. “ ( Paul Lenvai – Ungurii ). Conform lui Lendvai, mecanismul continuității unui popor este legat de limba pe care o vorbește, și nu neapărat de nația originară a celui adoptat de noua nație. Lendvai menționează ca marii conducători ai Ungariei nu au fost maghiari ci slavi, germani, croati, sarbi și chiar românii (Iancu de Hunedoara și Matei Corvin).

Cornel Bîrsan - Istorie Furată.Cronică Românească de Istorie Veche, Ed.Karuna, 2013


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu