Referitor la termenul de Valah - Lai = Daco - Geți

       În lucrarea sa “Histria, inscripții găsite în 1916, 1921 și 1922” publicată în anul 1923, Vasile Pârvan face un excepțional inventar al tuturor inscripțiilor descoperite pe altare, pietre funerare, stele și alte piese din piatra existente în anii mai sus menționați la cetatea Histria.

      Printre aceste obiecte de piatra  va găsi trei seturi cu inscripții care îi vor crea însă probleme. Toate aceste seturi de inscripții găsite pe altare de piatră sunt ridicate pentru confirmarea înfiintării de noi sate, așezări și onorarea împăraților romani.

      Primul set de pietre comemoriale indică creerea unei noi așezări, sate (vicus) menționând ca localnici doar cetățeni romani.

       Al doilea set de pietre inscripționate menționează pe lângă cetățenii romani, care aduc onoruri împăraților romani și pe localnicii “bessi”.

      

        Textul inscripției este:

           I(ovi) O(ptimo) M(aximo) sac(rum) pro salute Imp(eratoris) Caes(aris) Titi Ael(i) Antonini Had(r)ian(i) Aug(usti) Pii et Aureli Veri Caes(aris), vet(erani) et c(ives) R(omani) et Bessi consistentes vico Quinis, cura agentibus mag(istris) Cla(udio) Gaius et Durise Bithi, idibus Iunis, Orfito et Prisco co(n)s(ulibus) et quaestore Servilio Primigenio.

      Inscripția este un salut adus împăratului roman Hadrianus din partea locuitorilor satului Quinis în jurul anului 149 d.Chr.

        Interesant este faptul că între locuitorii acestei așezări sunt menționați pe lângă cetățenii romani, veterani și bessi. Se observă în mod clar că în ciuda serviciului militar efectuat timp de 20 , 25 de ani veteranii nu au primit cetățenia romană, situându-se ierarhic inferior acestora.

       Alături de aceștia sunt pomeniți “bessi”. Bessii erau de neam dacic, care trăiau între Munții Rodopi și cursul superior al răului Marița (Hebrus). Strabon îi descrie pe bessii ca fiind cel mai feroce dintre triburile balcanice.

         Se pare însă ca la acel an 149, unele comunități ale bessilor să se fi așezat în aceste noi sate din Dobrogea, trăind într-o comuniune pașnica cu cetățenii romani și veteranii.

          Comunitatea cetățenilor romani, a veteranilor și a bessilor din satul Quinis (Quintionis) va mai ridica încă patru altare oarecum similare în anii 169, 175, 176 și 177, în onoarea împăraților romani din acele vremuri.

         Al treilea set de altare inscripționate îl vor nedumeri pe Vasile Pârvan prin cuprinsul lor.

      Altar   247 d.Chr. 

                                                                      Fragment de altar

 Textul inscripției altarului:

      “I(ovi) O(ptimo) M(aximo) et Iunoni Regin(a)e , cives Romani et Lai consitentes vico Secundini posuerunt pro salute Inp(eratoris) [C.Iul(i)] Veri [Maximini] Pii Aug(usti) et [C.Iul(i)] Veri [Maximi] [nobilissimi Caesaris], cura angentibus mag(istris) Aur(elio) Fortunato et Aelio Herculano , perpetuo et Cor[neliano co(n)s(ulibus)]”

   Textul fragmentului de altar:

          “ his... s, lae li .... tiumphla ... oledem ... dep... “

     Vasile Pârvan încercând să facă o traducere după fragmentul de altar, de altfel insuficient păstrat, pentru a fi inteligibil este interesat de către cuvântul “lae” cuvânt pe care îl mai întâlnise în inscripții.

      O altă inscripție similara cu cele doua identificate de către Pârvan va descoperi și Grigore Tocilescu în anul 1882 pe un altar, la Anadolchioi, lângă Constanța:

    „I(ovi) O(ptimo) M(aximo) et Iunoni Regin(a)e , ci(ves) Roman(i) (e)t Lae consi(st)entes vico (?)urre Muca posuerent (pro) salutem (Im)perator ... ii Au(gustorum) per magistro(s)...”

       Din păcate fragmentul de altar și inscripția descoperită la Anadolchioi nu pot fi datate fiind incomplete, în schimb cea de pe altarul descoperit la Histria este datat în anul 237,  piatra fiind pusă în onoarea lui Maximinus Thrax, împărat roman de origine carpica care a domnit între anii 235 - 238.

      Studiind inscripțiile de pe aceste altare, Pârvan constată foarte multe greșeli de ortografie și scriere, pe lângă faptul că ele abundă de prescurtari. Foarte multe cuvinte latine sunt deformate, sau scrise incorect ori din neștiința sculptorului, ori faptul că sa scris în latina vulgară - limba prisca. Dovada folosirii acestei limbi este utilizarea multor cuvinte care nu erau folosite în latina cultă (ex. Arcinam ) Datorită acestor “personalizari” a inscripțiilor, textul este foarte greu de tradus.

        Încercându-se o traducere ad literam a textului de pe inscripția de pe altarul datat la 237 ne vom lovi de incovenientul unor mari părți din text care au fost distruse prin martelare. Nu se poate face decât o traducere comparativă cu alte texte din latina cultă de pe inscripții oarecum asemănătoare.

       “Spre lauda lui Iovius Optimo Maximo (Jupiter) și a Reginei Iunona, cetățenii Romani și Lai, care formează comunitatea satului lui Secundini au așezat (această placă comemorativă) pentru al saluta pe Împaratul Gaius Julius Verus Maximinus Augustus,    dorindu-i sănătate așa cum și-o doresc și pentru ei,  din partea Primarului Aurelio Fortunato si Aelio Herculano, același si Cornelius....”

        Textul de pe altarul de la Anadolchioi, fiind mult mai redus, traducerea lui este: 

   “Spre lauda lui Iovius Optimo Maximo (Jupiter) și a Reginei Iunona, cetățenii Romani și Lai, care formeaza comunitatea satului lui (?)urre Muca au așezat (această placă comemorativă) pentru al saluta pe Împaratul ...... din partea Primarului...”

        Dacă textul inscripțiilor era clar și concis pentru Vasile Pârvan, prezența cuvântului “Lai” avea să-l contrarieze.      

     “Cum însă în rândul 3 al inscripției avem alăturea de cives Romani o nație ciudată, cu un nume necunoscut, suntem datori să încercăm explicarea prezenței ei aici, dupa Caracalla. Căci dreptul de cetățenie a fost asa de extins de acest împarat, încât contemporanii săi au avut impresia că toți locuitorii imperiului au devenit cetățeni Romani. Ce națiune era dar aceasta, care, firește, nu ar putea avea nimic comun cu Besii, obicinuiții consistentes împreună cu veteranii et cives Romani, prin satele Scytiei Minore, deveniți acum, toți, cetățeni romani ? .

   Ce sunt doară LAE ori LAI din cele două inscripții ? In Zidul cetatii Tomi , p.432 și urm., am încercat să-i explic în sensul că ar fi un neam thracic Lae[ssi] sau Lae[pti]. Cred azi că am greșit și că pentru ambele inscripții - și cea veche și cea nouă - deopotrivă (deși una are LAE alta LAI) explicația trebuie căutată cu totul în altă direcție.

    Dar chestiunea Lai-lor de la Histria este prea vastă și complicată, pentru a putea fi adâncită aici, într-un simplu comentar cu caracter epigrafic. De aceea în curand vom reveni asupra ei într-un studiu special, cu toate izvoarele antice și literatura modernă necesare lămurirei ei“ (Vasile Pârvan - Histria, inscripții găsite în 1916, 1921 și 1922 )

      Din păcate, istoricul și arheologul Vasile Pârvan nu va putea face o nouă cercetare, murind la doar 45 de ani, la 26 iunie 1927 în urma unei banale apendicite.

      Gheorghe Popa-Lisseanu (1866-1945), va intâlni la rândul lui și el termenul de “lai” pe una din tripticele de la Roșia Montană. În lucrarea sa, Romanica, studii istorice,filologice si archeologice, în capitolul Tăblițe cerate descoperite în Transilvania, este prezentat textul unei din triptice (no.7) datată în anul 163 d.Chr., care începe cu textul: “ Laeli et [Pa]store “. Din păcate exceptionalul cercetator în ale istoriei nu se va apleca asupra înțelegerii acestui termen atât de remarcabil pentru istoria noastra.   

*

       Pârvan nu a sesizat, din păcate, însă că a treia prezentă în inscripții, a cuvantului “LAI”, era menționat chiar pe fragmentul de altar descoperit de el la Histria, încercând alte combinații de cuvinte, din puținele litere prezente pe piatră.

       Acest cuvânt „Lai” este parte componentă a numelui zeului dacilor, Ghebeleizis, (zeul geților menționat de Herodot) . Asa cum făceam observația și în lucrarea „Revanșa Daciei”, publicată în anul 2003, numele de Ghebelezis este însă echivalent cu Zamolxis. Termenul  Ghebeleizis este de fapt forma sacră, inițiatică sub care era numit Zamolxis, Zeul din munte al dacilor – GHEBEL – LAI - ZEUS. 

       Ghebel, conform lui P. Kretchmer înseamnă „pământ”, dar în același timp sensului lui mai corect este de „munte”,  „zis” este deformarea cuvântului care indica divinitatea „ zeus” iar „Lai” este numele pe care și-l acordau lor însuși, dacii. Numele de „daci” și de „geți” era dat bastinașilor Daciei de către romani și greci; de cele mai multe ori, istoricii acelor timpuri scriau batjocoritor că Daos si Getae erau nume acordate sclavilor.

       Altarele inscripționate mentionează foarte clar alcătuirea comunităților sătești, în acest caz, formate din: veterani, cetățeni romani și lai. Deoarece nu cunoaștem datare a doua din inscripții ci doar pe cea din anul 247, putem concluzionă că după 141 de ani de comunitate, dacii, respectiv laii, își păstrau identitatea și originea. Nu există nici o mențiune a apariției unui “neam” nou, urmare a pretinsei romanizări. Nu apare nici într-o inscripție o comunitate numită “daco-romanică “

         Chiar dacă unii istorici aduc dovezi arheologice (monumente funerare) privitoare la daci care au preluat nume romane nu se explică care a fost cauza rebotezării lor. Este mai mult ca sigur că mulți nobili daci, care aveau responsabilitate pentru viața comunităților lor să fi acceptat de nevoie sau bunăvoie să se adapteze vieții romane, pentru bunul curs al traiului de zi cu zi. Este sigur că romanii și-au angajat funcționari din rândul dacilor pentru o mai buna funcționare a provinciei. Este mai mult ca sigur că mulți dintre tinerii care sau înrolat, sau au fost înrolați forțat în legiunile romane, să se fi adaptat modului de viața roman. In acest caz este normal ca unii dintre ei, în general, cei puși în situația de a conduce, să se fi rebotezat cu nume romane.

        Un exemplu aferent acestui fenomen îl întâlnim chiar în situația privitoare altarului de la Histria.

      Alexandru D.Xenopol în lucrarea sa Istoria Romanilor din Dacia Traiana menționează despre existența unei inscripții funerare descoperită pe o piatră de mormânt: „ Iuliu Secundinul veteran rechemat în slujba (evocatus) al cohortei III a salariorilor care a trăit ani 85, de natiune dac, Atticia Sabina soția lui și Iul.Costas fiul lui și moștenitorul spre recunoștiință ”

       Este posibil ca acest Secundinul de origine dacă să fie ctitorul satului Secundinii mai sus menționat  în inscripția descoperită la Histria. Secundinul, înrolat într-una din cohortele militare Dacorum , după 20-25 de ani de serviciu militar s-a întors, probabil în satul său, la familia sa. Având statutul de veteran, situația lui in societatea romana era apreciată, posibil ajungând conducător / primar (magister) al localitătii, localitate asupra căreia și-a transferat si numele, satul lui Secundinul (Vicus Secundini). Numele lui Iuliu Secundinul este numele militar, din păcate  nu-l cunoaștem pe cel dacic, Secundinul, probabil provenind de la secundus, al doilea la comandă. Având acest nume de botez este sigur că a ajuns la un rang militar destul de înalt, colaborând direct cu comandanții romani, care, spre usurința pronunției numelui dac l-au rebotezat Iuliu.Numele soției lui, Atticia Sabina este clar roman, ceea ce ne indică o posibilă căsătorie cu o femeie de origine romană, fapt destul de imposibil având în vedere că era considerat totuși un “barbar”, ori în virtutea functie militare și, ulterior civile si-a rebotezat soția. Numele fiului este de o combinație ciudată romano - greacă, Iuliu Costas, Iuliu preluat de la numele tatălui, iar Costas venit dintr-o influența greacă. În acest caz este mai mult că sigur că sotia lui era de origine greacă; grecii pentru a putea pătrunde în ierarhia romană își romanizau frecvent numele.

       In acest caz de căsătorie mixta, nu rezulta o familie daco-romană, ci daco-greacă.

       Teoria romanizării invoca romanizarea dacilor prin aducerea de coloni și de veterani, veterani des mentionați pe inscripții. Dar asemeni veteranului Iulius Secundinul se pare că acești veterani colonizați erau daci, care serviseră în trupele imperiale.

        Și nu erau puțini acei daci care fuseseră înrolați sau se înrolaseră benevol în cohortele I Aelia Dacorum, cohorta II Augusta Dacorum, servind Imperiul roman din Pannonia și până în Britannia. Mulți dintre cei scăpați în viață în urma războaielor purtate se vor întoarce în Dacia în calitate de “veterani”. Schimbarea numelui lui Secundinus în Iuliu nu a fost un fapt general, și la începutul secolului al III-lea, dacii din legiunile militare romane vor purta numele de : Decibalus, Dada Acadunus sau Meneander (ajuns tribun).

     Pe mormântul lui Secundinus scrie însa “dac” și nu “lai” din motive bine întemeiate. Secundinus asemeni bătrânilor nostrii își pregatise probabil înainte de a muri piatra de mormant, cerând în mod expres să fie trecut numele de “dac”, cel sub care fusese cunoscut de romanii ca veteran.

        Ca o mențiune să amintim faptul că în jurul anilor 170 d.Chr., regele Pieporus nu este amintit ca rege al dacilor ci ca rege al costobocilor (Piepori Regis Coisstobocensis).

      

        Acest termen de “Lai” îl întâlnim abia peste timpuri, la inceputul evului mediu, în momentul invaziei tătarilor din anul 1241.

         Cronica persană a lui Rasid-ed-din, povestind despre invazia tătarilor în ținuturile țărilor române pomenște și numele uneia din aceste țări : “Ordul (.. ..) trecând prin ţara Ilaut a întâlnit pe Bezerenbam şi l-a bătut.”

         Numele Țării Ilaut se pare ca a fost preluat de către cronicarul Rasid - ed -din, din cine stie ce documente, astăzi pierdute, asemeni Letopisețului Țării Românești găsit în desertul Libanului, denumește de fapt Țara Lailor. Cuvântul devenit Ilaut, rezultat prin deformare persană este compus însă din I - LAI - UTI.

         Aceasta deformare a toponimelor nu este singulară, în Diploma Cavalerilor Ioaniți, datată în anul 1247, țara lui Litovoi se numeste Lytua, deformare forțată după numele de  Litovoi. Acest nume va fi văzut însă de unii “istorici” ca posibilă identitate a actualei Lituanii (probabil învecinată cu Țara Hațegului și a Făgărașului !).

      Acest cuvant de lai este păstrat însă și în memoria poporului român prin capodopera orală, ulterior așternută pe hârtie de către Vasile Alexandri, Miorița:

“Dar cea mioriţă,
Cu lână plăviţă,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
- Mioriţă laie,
Laie bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară, ... “

        Bardul popular în povestea lui dureroasă, specifică rasa oilor pe care le creșteau pastorii valahi „ oi Laie” adică „ oi de rasă dacică” (!), lucru din păcate neobservat de către cercetătorii nostri.

      În Dicționarului Explicativ al Limbii Române, termenul de Lai, laie, este explicat prin: “negru, negru cenusiu, negru amestecat cu alb (când se referă la oi)”.

       Iată doi termeni care se suprapun în același context, rezultând că oile dacilor erau în general cu blană de culoare neagră, cenușii sau negre amestecat cu alb.

         Să ne amintim că tătarii îi denumeau pe valahi “ Kara Ulagh “ cea ce înseamnă “Valahii Negri “. Timp de zeci de ani “istoricii” au încercat să ne explice motivația acestei denumiri. Varianta “în general acceptată” era faptul că valahii erau fizionomic mai închiși la ten, oacheși.

         Total greșit, deoarece izvoarele antice îi prezintă în general pe daco-geți ca fiind blonzi sau roșcati, cu pielea deschisa si ochii albastrii.

         Numele de Valahi Negrii provine de la faptul că ocupația principală a geto-dacilor și ulterior a valahilor era păstoritul. Oamenii de rând, dar și cei bogați, datorită asprimii climei se îmbracau, in perioada de iarnă, în blănuri de oaie, negre în special, sau gri. La fel și îmbrăcămintea de muncă a țăranului era în general neagră în alternanță cu alb (cioareci negri, cămașă albă, vestă neagră), abia la sărbători se trecea pe culori deschise și vii, dar tot pe fondul negru cu alb.

        Domnitorii români în general nu au avut armate echipate de tip occidental cu armuri și armament sofisticat, ei se bazau pe masa țărăneasca care venea la război cu straiele de acasă. Astfel încât la primele confruntari dintre valahi și tătari, acestia văzând o masă de  oșteni îmbrăcați în sumane negre și pe cap cu căciuli negre iau denumit generic “”Valahii Negri “(Kara Ulagh).   

        Este foarte posibil ca Radu Negru Voievod să se fi ales cu cognomenul de Negru, tot de la tătari, aferent modului în care se îmbraca el însuși, devenind astfel  “Domnul cel Negru”.

Daco-geţi > Ausoni > Valahi > Români

      Ca o concluzie la subcapitolul de mai sus să reamintim că geto-dacii, popor numeros care era alcătuit din mai multe triburi, și care făceau parte din marea familie a tracilor, se numeau ei pe sine “Lai”. Termenul de Dac și Geti fiind atribuit de romani și greci, fără ca aceștia să le cunoască adevăratul nume ca nație.

        Herodianus din Syria (cca.170 - 240) care a scris o istorie a Imperiului Roman între anii 180 - 238, face o mențiune atingătoare de daci, încercând o clarificare a proprilor lui supoziții: “ neamul dacilor, care se numea, neamul dailor “.  Herodianus fiind de origine greacă, avea la cunoștiință prin istoricii greci, numele neamului care traia dincolo de Dunare, sub forma de “geți “. Dar trăind într-o lume romană, avea să afle că aceștia purtau de fapt numele de “daci”. Nu se știe din ce surse, interesat de acest aspect, avea să concluzioneze foarte convins că dacii se numeau de fapt dai.

    Trăind într-o perioadă când parte din Dacia devenise provincie romană și fiind în administrația imperială, se pare ca autorul avea să afle din surse necunoscute, numele pe care și-l atribuiau dacii, “lai”. În transcrierea lui îl va adapta însă ca “ dai “, probabil pentru a nu fi departe de termenul de “dac”.

      Acest “dai” deformat din “lai” este anterior însă inscripțiilor de la Histria, cea ce ne confirmă cele prezentate mai sus.

         Dar care a fost drumul de la numele nației de “lai” la cel de “valahi”?

        Geto-dacii (folosim termenul clasic pentru denumirea popoarelor dace răspândite de la Munții Balcanici până în nordul Carpaților) aveau să fie cunoscuți în istorie sub diverse denumiri funcție de contactele pe care le aveau cu populațiile care îi tranzitau teritoriul, dar și legat de implicațiile care le generase părăsirea provinciei Dacia, de către Imperiul Roman.

         Astfel rând pe rând îi vom intâlni în istorie sub numele de:

·         lai - geți - agatârși - daci - besii - carpi - carpodaci - costoboci - megaloi dahae

·         ausoni - acatiri - anti - argaragantes și limigantes

·         vlahi - valahi - râcno-vlahi - cuțzo-vlahi - moro-vlahi - vlahioți - morlahi - morlaci - mavrovlahi

·         walachen (germană) - vlaski, vlasi (sârbă, bulgară) - valaques (franceză) - vlachs sau wallachians (engleză) - velascos (spaniolă) - velaci sau valacchi (italiană) - volohi sau vlohi (rusă,poloneză) - olah sau vlach (maghiară) - ulagh (tătară) - iflaklar (turcă)

·         rumâni

·         români, aromâni, megleno-români și istro-români

        Numele de “daci” atribuit de către romani din timpul lui Burebista, se trage de la stindardul  de război al dacilor, capul de lup suierând în vânt. Romanii vor utiliza pentru noii lor dușmani termenul de “daos”, termen frigian (cf.Mircea Eliade). Acest nume împreună cu numele originar de “lai” vor genera ulteriorul nume al românilor, valahi sau vlahi.

         În timpul comuniunii geto-dacilor cu goții, acestia din urma vor prelua (cf.lui Iordanes) de la daci o serie de obiceiuri, cuvinte, toponime dar și parte de istorie, trecând în mitologia lor personaje precum Zamolxe, Deceneu, Antyrus, Gudila, Burebista s.a.

           Goții făcând legatura între termenul de “lai” si “dac=lup” vor asimila cei doi termeni cu germanicul walhos, în traducere “ lup “. Acest nume onorific sub forma de Vlah și Valah va fi purtat de către români și tările lor, până aproape de secolul al XIX -lea.

           Prin contactele internationale generate de domnitorii romani, aceștia și învățații curtilor domnești vor realiza, în primul rând cât de asemanatoare este limba valahă cu limba italiană, dar și cu limba franceză. Este momentul când apare întrebarea: cum se putea ca într-un teritoriu imens vorbitor de limbi slave și limba maghiară, la distanță de sute de kilometri de Italia sau Franța, exista o comunitate așa de mare de vorbitori de limba romanică ?

     Informațiile despre motivele latinității valahilor, vor veni, chiar dacă în mod deformat, pe linia monahală, a călugărilor greci cu care domnitorii și boierii valahi aveau legături, dar și din documentele și manuscrisele încă existente, la acea vreme, în cancelariile domnești.

      Istorici bizantini care aveau acces la un număr foarte mare de lucrari și documente scrise atingătoare de conflictul daco-roman, aveau să-și formeze o idee unitară, bazată pe istoricii antici, precum că Dacia a fost pustiită de daci, iar în locul lor Traian ar fi adus coloni din Italia. Caz elocvent este cel al cronicarului Ioan Kinnamos care referindu-se la vlahii înrolați în armata bizantină în timpul conflictelor armate din anii 1161 - 1168, dintre Împăratul Manuel I Comnenul (1143 - 1180) și Stefan al III-lea, Regele Ungariei, va afirma despre vlahi că aceștia: “ sunt colonii de demult ai celor din Italia.”

        Astfel de informații ajunse în țară, pe diferite căi, se vor răspândi în rândul clasei boierilor și apoi, prin aceștia la nivelul tăranilor, rezolvând problema ridicată privind originea latinității lor. In acest fel valahii își vor atribui numele de “rumân” , termen derivat de la romanus.

       Afirmarea acestei latinități și a numelui de “rumân” era absolut necesară, în speranța câstigării ajutorului Occidentului Latin, și a Papalității în fața intențiilor dominatoare și expansioniste ale maghiarilor, polonilor, tătarilor, dar mai ales a turcilor. Ioniță Caloianul va încerca o apropiere față de papalitate în virtutea înrudirii latine, împotriva Imperiului Bizantin. Stefan cel Mare va solicita ajutor financiar și militar papalității, dar care din păcate nu va ajunge la el.

      Cea mai veche atestare documentară a numelui de țară este făcută în Scrisoarea lui Neacsu din anul 1521, sub forma  “cěra rumŭněskŭ (Țeara Rumânească) “.

          Călătorii străini în ţările române din secolele  XVI - XVII, trimişi în mare parte de papalitate, în speranţa convertirii populaţiei băstinaşe la catolicism, vor confirma  utilizarea termenilor de rumân sau român.

            Printre aceştia îi vom menţiona pe:

 - Tranquillo Andronico, care notează în anul 1534 că Valahii  “acum se numesc romani” (cf.Endre Veress - Fontes rerum transylvanicarum: Erdélyi történelmi források)

 -  Francesco della Valle, menţionează în anul 1532, că valahii se numesc romani în limba lor, dând şi un exemplu interogativ: “Sti Rominest ? “ (cf. Claudio Isopescu, Notizie intorno ai romeni nella letteratura geografica italiana del Cinquecento)

 -  Johan Lebel, notează în anul 1542 că Valahii ''se numesc pe ei însişi Romuini'' (cf.Adolf Armbruster, Romanitatea românilor )

 - Pierre Lescalopier, scrie în anul 1574, că valahii “se consideră adevaraţi urmaşi ai romanilor şi-şi numesc limba româneşte  (romanechte), adică romană” (cf.Paul Cernovodeanu, Studii si materiale de istorie medievală)

 - Ferante Capecci, menţionează în anul 1575, că valahii se numesc pe ei înşişi români - “romanesci” (cf.Maria Holban, Călători străini despre Țările Române)

     Istoricul polonez Stanisław Orzechowski menționează în anul 1542, că românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiți valahi, după italieni” (cf.Adolf Armbruster, Romanitatea românilor)

       Cert este faptul ca de la inceputul secolului al XVI, valahii vor fi conștienți de latinitatea lor, termenul de român câștigând, încetul cu încetul loc în istorie în fața termenului de valah.

    Din păcate demersurile românilor de ajutorare facute către Occident vor rămâne fără răspuns, termenul de rumân devenind în timp sinomim cu : iobag, șerb, vecin dar mai ales de “prost”  (Cf. Dicționar Explicativ al Limbii Române).   

Cornel Bîrsan