sâmbătă, 7 martie 2015

ISTORIA MOLDOVEI (partea I-a )

Începuturi

Din cele mai vechi timpuri, teritoriul Moldovei a fost locuit de triburi dacice: costobocii, în nordul Moldovei şi Basarabiei, carpii şi carpodacii, de la est de Carpaţi până la Nistru, caucoenşii, localizaţi în regiunile de munte din Neamţ şi Bacău, cotenşii, în sud-estul Moldovei şi tyrageţii, localizaţi pe malurile Nistrului (Tyras).

În urma ocupării romane a Transilvaniei de sud şi vest şi a Olteniei, cu înfiinţarea provinciei romane Dacia, triburile moldave îşi vor organiza o linie de apărare la est de Carpaţi şi în sudul Moldovei, oprind extinderea imperiul roman. Odată blocată expansiunea romană, dacii liberi îşi încep atacurile asupra provinciei romane Dacia, în scopul eliberării teritoriului ocupat. Aceste atacuri, în care dacii liberi din Moldova s-au aliat de cele mai multe ori cu costobocii din nordul Transilvaniei (regatul costoboc se întindea inclusiv în nordul Transilvaniei) se vor repeta mai mult de 170 de ani, grăbind părăsirea provinciei Dacia de către romani.


După anul 271, Moldova va fi supusă invaziilor popoarelor migratoare: goţii, hunii avarii şi slavii.
Primele menţiuni despre existenţa unor comunităţi sunt din sec. IX-XI, când triburi slave se vor aşeza în Moldova estică, întemeind aşezări fortificate, precum cele din satul Echimăuţi (Orhei) sau Rudi (Soroca), unde a fost descoperită o cetate fortificată, supranumită de populaţie „Farfuria turcului”. Aşezarea fortificată de la Echimauti, construită în jurul anului 940 de către slavi, avea un sistem de apărare alcătuit dintr-un şanţ adânc şi un val mare de pământ, pe creasta căruia s-a înălţat o palisadă din lemn şi piatră. Curând însă slavii aveau să intre în conflict cu populaţia băştinaşă moldavă, ducând la asedierea acestei fortificaţii şi în final, la distrugerea ei prin incendiere, în jurul anul 1050.


Tot din acestă perioadă (cca. 940-965) avem informaţii despre vechea cetate de frontieră a Moldovei, respectiv Cetatea Albă, situată la limanul Nistrului. Refăcută în secolul al VI-lea de către bizantini, pe ruinele vechiului polis grecesc, aceasta avea să devină un loc strategic, mult disputat, odată cu sfârşitul secolului al X-lea. Cetatea avea să fie cunoscută în decursul istoriei sub mai multe denumiri: Levcopilis (greci), Vidava (geto-daci), Alba Iulia (romani), Moncastro sau Maurocastro (genovezi), Belgorod (ruşi) sau Akkerman, dat de către turci.
Alte comunităţi ale valahilor moldavi aveau să se organizeze sub forma unor complexe teritoriale, apărate de fortificaţii, în mai multe zone: pe cursul inferior al Jijiei, al Bahluilui şi Prutului, în regiunea dintre Prut şi Bârlad, pe teritoriul dintre Prut şi Nistru – pe Valea Ciuhurului (viitorul ţinut Lăpuşna - Orhei).

Dimitrie Cantemir va menţiona în lucrările lui şi despre existenţa unor formaţiuni politice vechi, organizate ca şi uniuni de obşti în Vrancea, Câmpulung şi Thigheci.
Geografia universală „Hudud-alam” (Hotarele lumii), scrisă în anul 982, pomeneşte despre „ţara locuită de madjgharî se mărgineste la răsărit cu munţi, la apus şi miazănoapte cu ţinuturi locuite de Rus, miazăzi cu neamul creştin V.n.nd.r., care sunt oameni slabi şi sărmani, lipsiţi de averi. Mirvăt sunt vecini cu munţii V.n.nd.r. şi se întind de la ei pînă în ţara pecenegilor şi la Marea Neagră”

O altă prezenţă românească este menţionată în cronica anonimă a biografiei Sfântului Olaf al Norvegiei, în anul 1018, când valahii (blokumenn), aliaţi cu pecenegii, îl sprijină pe Sviatopolk, duce al Kievului (1015-1019) împotriva fratelui său, ducele Iaroslav cel Înţelept (1019-1054).

Slăbirea puterii slavilor avea să favorizeze intrarea în Moldova a triburilor pecenege şi cumane. La finele secolului al IX-lea, cumanii se vor aşeza în teritoriul dintre Don şi Nistru, de unde vor lansa campanii de jaf spre vest, care se vor solda, în jurul anului 1057, cu ocuparea unui vast teritoriu situat între Nistru şi Carpaţi, asimilând şi triburile pecenege aproape decimate în războaiele duse cu imperiul Bizantin. De aici, vor organiza campanii de presiune asupra „ţărilor” moldave de peste Nistru şi Prut.

În jurul anului 1094, geograful persan Gardizi avea să completeze cronica afgană de la 982 cu mai multe informaţii legate de ţara noastră: „Ţara lor - scrie el despre madjgharî, - este aproape de Marea Rum, spre care curg două mari râuri, iar madjgharî trăiesc între aceste două râuri, iar cînd vine iarna, cei ce se depărtaseră se întorc spre acest râu şi petrec iarna acolo. Ei sunt pescari şi se hrănesc cu peşte. În ce priveşte fluviul care e la stînga lor, trebuie să spunem că în direcţia slavilor e un neam de rum ai cărui membri sunt creştini. Sunt numiţi N.nd.r. Ei sunt mai numeroşi, dar mai slabi decît madjgharî. Dintre cele două rîuri mai sus numite, unul se cheamă Atil, iar celălalt Duba, iar cînd madjgharî stau pe ţărm, ei văd pe N.nd.rieni. Deasupra acestora, pe malul rîului este un munte mare şi o apă izvorăşte din el, şi curge pe povîrnişul său. În dosul acestui munte aflăm un neam creştin numit M.rdât”

În anul 1147 este menţionată cronica poloneză „Codex Diplomaticus Majoris” prezenţa brodnicilor, vlahilor pruteni, care iau parte, alături de cumani, la luptele duse contra viaticilor.
Prima menţiune legată de existenţa Ţării Bolohovenilor apare în anul 1150, când cneazul acestei formaţiuni este implicat în luptele duse cu cnejii ruşi şi polonezi. Numele de bolohoveni/volohoveni este dat moldovenilor nordici, volohi, respectiv valahi, de către ruşi. Disputele teritoriale dintre volohi şi vecinii lor vor fi consemnate şi în anii 1172, respectiv 1231.

Povestind despre faptele aventuroase ale lui Andronic I Comnen (1118-1185), împărat bizantin între anii 1183 şi 1185, cronicile bizantine amintesc faptul că în urma evadării lui spectaculoase de la Constantinopol, în drum spre cneazul Iaroslav al Haliciului a fost prins la graniţă şi recunoscut de nişte „păstori valahi”, care l-au predat soldaţilor trimişi în urmărirea lui de împăratul bizantin Manuel I Comnenul (1143-1180). Cine au fost acei păstori valahi nu putem şti, dar de unde până unde au reuşit aceştia să-l recunoască pe însuşi Andronic I Comnenul, asta chiar este o enigmă “ciudată” a istoriei.

În anul 1174, legat de un conflict apărut între cneazul Andrei şi fii săi, Rostislav, Riurik şi Mstesav, aflăm despre „Ţara Bârladnicilor” şi oraşul Bârlad:
Nu umblaţi - se adresa cneazul Andrei - în partea mea şi plecaţi, tu, Riurik, în Smolensk la fratele tău, în moşia tatălui tău; da tu, Davîd, pleacă la Berlad, nu-ţi îngădui ţie să te afli în Ţara Rusească; dar ţie, Msteslav, la fel, nu-ţi îngădui a te afla în Ţara Rusească:
de la tine totul s-a început”.

O nouă menţiune făcută despre existenţa unei populaţii nord-moldovene numită “brodnici”, se găseşte în cronicile ruseşti la anul 1216, când aceştia luptă de partea cneazului Mstislav cel Viteaz al Haliciului (în perioada 1193-1228) împotriva ginerelui acestuia, Iaroslav de Vladimir (1191-1246). În urma bătăliei de pe malurile râului Lipiţa, cneazul Mstislav, aliat cu brodnicii îl înfrânge pe Iaroslav. Numele de brodnici era termenul folosit de către slavi pentru a-i numi pe valahii moldavi din zona Siretului (“brod”, în limba slavă înseamnă „vad”, ceea ce  că ruşii îi defineau ca fiind valahii din vadul Siretului). Pe aceşti brodnici, dar şi pe conducătorul lor, îi vom întâlni cât de curând.

În anul 1222, într-un act emis de regele maghiar Andrei al II-lea, găsim o altă menţionează despre existenţa unei „Ţări a brodnicilor”, situată în nordul Moldovei, având graniţă cu cnezatul Haliciului. Între brodnicii conduşi de voievodul Ploscânea şi cneazul Mstislav cel Viteaz al Haliciului vor surveni diverse probleme, în special de ordin teritorial. Ploscânea, primul voievod român menţionat în istorie, va fi implicat într-una din cele mai mari bătălii ale evului mediu timpuriu. 

Cornel Bîrsan - Istorie Furată.Cronică Românească de Istorie Veche.

Un comentariu: