sâmbătă, 21 septembrie 2013

ASPECTE LOCALE ALE DEZVOLTĂRII ÎNVȚĂMÂNTULUI CONFESIONAL DIN PROTOPOPIATUL ROMÂN ORTODOX ORĂȘTIE ÎN PERIOADA 1890-1914

ASPECTE LOCALE ALE DEZVOLTĂRII ÎNVȚĂMÂNTULUI CONFESIONAL
DIN PROTOPOPIATUL ROMÂN ORTODOX ORĂȘTIE ÎN PERIOADA

1890-1914
Autor : Prof. Cornel Gheorghe Cozma

Orastie

CUPRINS


INTRODUCERE


Lucrarea de față prezintă parcursul relației dintre statul dualist și biserica românilor din Ardeal, pe de o parte și a celei dintre cler și societatea majoritar rurală, dintr-un protopopiat transilvan, al Orăștiei, ce cuprindea comunele bisericești din jurul său ce aparțineau administrativ în mare parte de plasa Orăștiei dar și de comitatele Hunedoara și Alba de jos.
Perioada cuprinsă de acest studiu, cea a anilor 1890-1914, este una în care activismul politic românesc se maturizează și efortul Bisericii Ortodoxe este susținut din ce în ce mai puternic de societate în menținerea școlilor confesionale pe fondul unei legislații agresive a guvernului maghiar în privința celorlalte naționalități trăitoare în Ungaria.
Istoriografia acestei probleme este una foarte vastă, elaborată pe baza documentelor aflate în Arhivele Staulului sau ale Mitropoliei de la Sibiu dar și pe cele rămase la protopopiate și parohii precum și în colecții particulare, a implicat oameni inimoși și cu dragoste pentru istoria și cultura românească care au scos la iveală aspecte generale și locale ale evoluției școlilor confesionale ortodoxe din Transilvania în perioada dualistă. Se poate face astfel o structurare a acestei istoriografi funcție de perioada apariției, distinctă rămâne cea care apare în perioada comunistă și care diluează rolul avut de Biserică în evoluția învățământului românesc, singura scăpare pentru autori fiind transformarea sintagmei de școală confesională în școală sătească și minimalizarea sau excluderea meritului avut de clerul ortodox în menținerea și dezvoltarea acesteia. În aceiași categorie rămân și înserările despre învățământ din monografiile locale apărute în această perioadă și care reușesc să înnoade firul acestei istoriografii.
Transilvania și Banatul sunt amplu studiate prin lucrări ce tratează învățământul românesc de Nicolae Albu, Victor Țârcovnicu, Vasile Popeangă, Gheorghe Tulbure , Onisifor Ghibu, Nicolae Wardegger, iar în ultimul sfert de secol suntem martorii unor realizări ce privesc învățământul confesional datorate lui Nicolae Bocșan, Simion Retegan, Mircea Păcurariu și nu în ultimul rând lui Paul Brusanowski care realizează o monografie generală a învățământului din Transilvania și Ungaria, lucrare de mare complexitate.
Se pot distinge astfel și două curente istoriografice, de multe ori concurente, care reprezintă tradiționalismul și modernismul generate de concepții teoretice diferite subsumate unor viziuni ideologice diferite, reacții firești la istoriografia naționalistă a vecinilor sau la nevoia de echilibru în căutarea adevărului istoric. Cu toate că istoria are darul de a se repeta din când în când, trecutul nu poate fi schimbat și el trebuie luat în considerare așa cum a fost, fără patimă sau partizanat. În privința susținătorilor de școală, monografiile unor personalități orăștiene ca: Aurel Vlad și Ioan Moța, datorate cercetătorului clujean Valentin Orga sau cele apărute în epocă referitoare la instituțiile de credit Ardeleana, Cugereana și Geogeana, ajută la întregirea imaginii unei societăți în plină dezvoltare, în care școala este privită ca principal factor de progres, de aici necesitatea susținerii acesteia.
Demersul de față încearcă o altă abordare a unui subiect ce pare unul bătătorit și suficient studiat dar care mai lasă loc de interpretări și mai ales de adăugiri ce pot clarifica percepțiile, mentalitățile ori identitățile unor colectivități trăitoare într-o societate în schimbare și modernizare, ce se îndreaptă spre un nou destin. În astfel de cazuri istoria este un subiect pe cât de necesar, pe atât de fascinant, care ne ajută să înțelegem cum a ajuns societatea să arate așa cum o știm noi, dezvăluindu-ne motivele și mai ales explicându-ne acțiunile oamenilor care au făurit-o.
Am încercat o structură obiectivă a demersului cu bune și rele în care am urmărit evoluția învățământului confesional ortodox din districtul școlar constituit în protopopiatul ortodox al Orăștiei, ce a fost susținut de comunitățile sătești (mai puțin cel din parohia Orăștie) și condus de Biserica Ortodoxă, instituția cu cel mai important rol în dezvoltarea și menținerea rețelei școlare. Nu întâmplător am ales această perioadă ce precede izbucnirea Primului Război Mondial, ci pentru faptul că a reprezentat epoca cu cele mai multe modificări legislative pentru învățământ corespunzătoare încercărilor de modernizare a statului și dublate de o politică de maghiarizare. Se urmărea în plus, restrângerea autonomiei Bisericii Ortodoxe cu referire directă la susținerea școlilor confesionale în paralel cu preluarea de către stat a prerogativelor școlare ale acesteia .
Din documentele consultate, multe inedite, am reușit fixarea cadrului legislativ în care școala confesională și-a desfășurat activitatea, o perspectivă asupra rețelei școlare din protopopiat cu schimbările cauzate de reorganizare dar și aspecte ce vizează învățătorii, absenteismul, conținuturile învățământului și mai ales implicarea comunităților cumulată cu mecenatul local și ajutorul venit din partea Universității săsești sau a instituțiilor de credit ce își desfășurau activitatea în zona Orăștiei acelor vremi.
Suportul documentar a constat în cea mai mare parte din documente aflate în patrimoniul Serviciului Județean Hunedoara al Arhivelor Naționale referitoare la Fondul Protopopiatului ortodox Orăștie și arhiva acestui protopopiat aflată la sediul său din Orăștie. Alături de aceste documente am folosit în argumentare și o bogată bibliografie ce cuprinde istoriografia subiectului cercetat, pornită de la lucrările de mari dimensiuni și care coboară la monografiile locale precum și colecții ale unor periodice ale timpului : Telegraful Român , Cosânzeana , Revista Orăștiei , Unirea, Bunul econom.
Consider că tratarea generală a unui asemenea subiect, parte a statisticilor la fel de generale, nu face decât să omogenizeze prefacerile locale fără a ține cont de realitățile și particularitățile de aici : economia zonei, mărimea comunelor bisericești, ponderea terenului agricol, mărimea protopopiatului și nu în ultimul rând sărăcia, dar nu privită ca stare generală. Nu există un criteriu universal valabil pentru a cuantifica o astfel de stare, datorită însăși existenței acelui specific local dobândit în timp și modelat, în cazul protopopiatului orăștian, de conviețuirea cu sașii și maghiarii dar și de apartenența unei mari părți dintre aceste localități la un comitat cu populație majoritar românească , Hunedoara, unde multe dintre afacerile prospere erau deținute de români.
Suntem martorii unei perioade în care progresul școlar este evident dar și în situația de vedea cu fiecare modificare legislativă încercările statului de a știrbi autonomia Bisericii Ortodoxe și de încercarea substituirii acesteia în procesul de învățământ. Între drepturi cetățenești și drepturi confesionale, omul de rând privește într-un fel propriu școala și reacționează diferit la schimbare, dintr-un amestec de naționalism și oportunism sau pur și simplu datorită unui tradiționalism perpetuat cu ajutorul bisericii.
Modernizarea preconizată de stat îmbracă pentru români forma unei noi provocări și generează o altă reacție, meritul bisericii fiind acelea de a fi fost tamponul între stat și comunitățile majoritar rurale și agrare, ce nu-și puteau susține instituțional și nici politic aspirațiile. Pentru zona Orăștiei provocările au dus la o mai bună organizare și implicare în susținerea școlii dar nu și la rezultate spectaculoase sau măcar omogene ale acestor eforturi generale.
Am concentrat o bună parte a demersului în jurul perioadei așa numite Apponyi , pe care o parte importantă a istoriografiei o consideră a fi una de maghiarizare intensă a elementului românesc urmărind acțiunile statului ungar dar mai ales reacțiile și urmările din sânul comunității , lucruri care au rămas mai mult sau mai puțin în mentalul colectiv al acelor vremuri. Nu am încercat să demontez acuze ci mai de grabă să fac înțeleasă o mentalitate care, cu siguranță, se formează și la nivelul de jos a colectivităților nu numai sus la intelectualitatea românească destul de implicată material și din ce în ce mai mult politic. În fond unul dintre importantele efecte este conștientizarea la toate nivelurile comunităților, a necesității coagulării efortului în susținerea școlilor ca alternativă viabilă la maghiarizare și marginalizarea politică la care erau supuși românii. Spiritul de creștere a implicării laicului apare și la îndemnul bisericii dar mai ales din dorința de a micșora parte din decalajul civic și economic dintre români și celelalte nații din Imperiul Austro-Ungar.
Problematica urmărită cuprinde aspecte ce duc la impactul avut de unirea efortului celor două biserici românești din Ardeal și Ungaria în progresul învățământului și nu în ultimul rând efectele legislației și reacției comunităților asupra celor care instruiau și erau instruiți, adică învățătorii și elevii.
Aceasta este motivația pentru care am considerat că este necesar a participa, firește într-o mică măsură, la elucidarea unor aspecte puțin cunoscute sau nu îndeajuns de bine ilustrate documentar, ale evoluției instituției școlare confesionale ortodoxe pe o perioadă de un sfert de secol și care a fost considerată cea mai grea pentru aceasta. Elaborarea acestei lucrări a fost îngreunată de dispersarea, de multe ori ilogică, a fondurilor documentare dar mai ales de lipsa unor documente sau organizarea lor total defectuoasă în unele fonduri.
Dorința unei expuneri cât mai fidel pliate pe realitatea acelei perioade face ca demersul să fie argumentat cu documente edite și inedite care să dezvăluie obiectiv și spun eu rațional , mentalitățile timpului istoric, evenimentele determinante, pașii progresului dar și limitele acestuia.

CAPITOLUL I

LEGISLAŢIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI CONFESIONAL DIN PERIOADA 1890-1914

I.1 Legile ultimului deceniu al secolului al XIX-lea

Pachetul celor trei legi de maghiarizare demarat în 1876 avea să se continue în 1889 cu a doua lege Trefort1 reprezentând in fapt începutul imixtiunii majore a statului în autonomia Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi mai cu seamă în drepturile ce i le conferea Legea XXXVIII din 1868, ca organizatoare şi susţinătoare de şcoală. Cadrul în care statul va impune desfăşurarea învăţământului confesional românesc se va ajusta treptat funcţie de paşii făcuţi de legislaţie în direcţia scoaterii acestuia de sub tutela bisericească şi laicizarea în spiritul naţional maghiar. Acestea determină, la Orăştie, un protest iniţiat de preşedintele comitetului parohial Ioan Mihu, transpus în Concluzul 14 (1) 879 ce acuza ” introducerea limbii maghiare în şcoala confesională românească cu vădit scop de maghiarizare.”2
Ultimul deceniu al secolului al XIX-lea debutează cu o nouă reglementare legislativă, în acelaşi spirit, Legea XV din 1891 care avea ca obiect grădiniţele sau azilurile de copii, acestea trecând în subordinea inspectorilor şcolari de stat pentru control şi avizarea funcţionării, iar dacă se cereau fonduri de la stat pentru funcţionare, în cuantum mai mare de jumătate din contribuţia totală, azilul trecea în regimul de stat cu limba maghiară ca limbă oficială. Parohia Orăştie susţinea o astfel de activitate, din anul 1892, cu două bone angajate şi a căror salarii însumau 320 florini., iar pentru chiria locuinţei uneia dintre ele, se mai plăteau din fondurile şcolare 40florini3
Cea mai importantă lege a acestui deceniu avea să fie Legea XXVI din 1893 (legea cuincuenalelor) care reglementează salariile şi veniturile învăţătorilor din şcolile confesionale, a cărei norme de punere în practică au fost date prin ordinul ministrului nr 10.000/2 martir 1893 care prevedea că „salariul unui învăţător ordinar, pe lângă locuinţă potrivită şi grădină de un sfert de iugăr, nu poate fi mai mic de 300 florini, iar a unui adjunct nu poate fi mai mic de 200 florini.”4
Articolul al doilea prevedea pentru învăţătorii în funcţie adause stabilite la fiecare cinci ani, în valoare de 50 florini., care se pot repeta de cinci ori, astfel plafonul maxim al acestui spor de vechime era legiferat la 250 florini.5 În protopopiatul orăştian, punerea în aplicare a acestei legi aduce pentru anul 1894 salarii ale învăţătorilor cuprinse între 60 florini, la Tămăşasa şi 365 florini la Căstău6, fără adausurile din sporul de vechime.
Urmează, în anul imediat următor, o nouă modificare legislativă ce vizează de această dată învăţământul de stat din imperiu, dar care urmărea, în viitor, ridicarea standardelor şi pentru cel confesional, urmărindu-se pas cu pas transformarea învăţătorilor în funcţionari publici. Modernizarea învăţământului şi creşterea nivelului salarial sunt evidente, dar pe fondul creşterii controlului statului în educaţie şi al ştirbirii autonomiei bisericeşti. Ca de fiecare dată, după reglementări majore în legislaţia învăţământului şi pentru o cât mai bună corelare cu aceasta, în 1895, Mitropolia de la Sibiu emite Regulamentul pentru organizarea învăţământului şi şcoalelor poporale, menit să transpună în viaţa şcolilor ortodoxe exigenţele crescânde ale statului ungar.
La 31 mai 1898, este votată legea care, aplicată din 1899, avea să facă posibilă completarea salariilor preoţilor de către stat, în aceeaşi linie de substituire a autorităţii în problemele confesionale. Până la sfârşitul secolului, Consistoriul archidiecesan va emite Foaia despre emolumentele învăţătorului, în 1897, prin care încearcă să crească sursele de provenienţă a veniturilor dascălilor în spiritul legii şi de teama transformării şcolilor confesionale ortodoxe în şcoli de stat în care limba de predare era maghiara. Acestea pot proveni „ din mijloacele bisericei, de la comuna politică, prin repartiţiune de la popor, din naturalii, din cantorat, ajutoare de la Consistoriul Arhidiecesan, ajutoare de stat.7 Se încerca menţinerea statutului şcolilor confesionale fără implicarea majoră a statutului şi urmările acesteia în activitatea şcolară, dar în acelaşi timp şi asigurarea unui corp didactic stabil şi competent.
La începutul secolului XX, se poate spune că” exista o legislaţie care intenţiona să submineze autonomia bisericilor române Ortodoxă şi Unită, în special legea din 1893, care stipula plata de către stat a salariilor profesorilor din şcolile confesionale române şi legea din 1899 care oferea indemnizaţii de stat completând salariile preoţilor. Obiectivul ambelor legi era extinderea controlului guvernamental asupra profesorilor şi preoţilor români, pe care guvernul îi considera instigatori ai rezistenţei faţă de politica sa de maghiarizare.8
Pe plan local, efectele acestor legi fac să crească numărul şcolilor ce accesează fonduri de stat, însă într-un cuantum destul de redus al sumelor, în această perioadă neexistând nici un caz de şcoală confesională ortodoxă transformată în şcoală de stat.

I.2 Legile începutului de secol XX până la declanşarea Primului Război Mondial

Politica şcolară a guvernului de la Budapesta continuă aceeaşi direcţie şi după anul 1900, ministrul de culte şi instrucţiune publică Albert Berzoviczy trimiţând, în 1904, parlamentului un proiect de lege în acest sens, dar criza politică din acea perioadă nu permite dezbaterea acestuia, schimbarea ministrului de resort cu G. Lukacs aducând o nouă întârziere datorată modificărilor făcute proiectului legislativ. Finalizarea avea să vină în perioada următorului deţinător al portofoliului, Albert Apponyi, care în anul 1907 transformă încercările anterioare într-un proiect complex de lege care avea să reformeze învăţământul, mai cu seamă cel confesional. „Graba cu care trece prin comisia şcolară a Dietei de la Budapesta, precum şi discutarea sa înaintea proiectului privind sufragiul universal, lansat mai devreme, face parte din politica de recuperare a timpului pierdut cu criza politică.”9
Publicarea acestui proiect de lege determină iniţierea unor anumite manifestaţii de protest, din partea ambelor confesiuni româneşti, ce se desfăşoară în primăvara anului 1907 în oraşele transilvănene. În acest sens, la Orăştie, are loc o mare manifestare în 8 aprilie, convocată de intelectualitatea din zonă în frunte cu Ioan Mihu şi Aurel Vlad şi susţinută de clerul ortodox şi cel greco-catolic10. Era tardiv pentru că la 19 martie parlamentul ungar votează proiectul legislativ care devine Legea XXVII sau Legea Apponyi, cum avea să fie mai bine cunoscută.
Oficiosul Unirea, al Mitropoliei de la Blaj, publicase acest proiect încă din data de 6 martie11 iar forma finală a legii o găsim redată în Telegraful Român în vara aceluiaşi an12. Între cele două forme nu există diferenţe majore, lucru ce dovedeşte că protestele şi amendamentele propuse de către deputaţii minorităţilor nu au avut ecou, dar, mai cu seamă, faptul că accelerarea reformei învăţământului avea consensul întregii clase politice ungare.
Încă de la început, legea stipula trecerea învăţătorilor în corpul funcţionarilor publici şi prin conţinutul său reglementează în amănunt acest lucru. Primele articole privesc salarizarea învăţătorilor şi toate drepturile curente, de la locuinţă corespunzătoare la sporul de vechime, care creşte în valoare, mergând în amănunt la situaţiile speciale de pensionare şi a plăţii în natură a unor părţi din salariu. Se poate vedea reaşezarea condiţiilor legale de acordare a sprijinului de la stat care devin mai ferme, depăşind legislaţia anterioară, prin reglarea nivelului de 200 coroane alocate unei şcoli sau parohii, de la care statul poate să intervină în autonomia susţinătorului de şcoală13. Urmează prevederi ce reaşează desfăşurarea procesului de învăţământ, în care impunerea limbii maghiare şi a însemnelor naţionale ale statului alături de rezolvarea situaţiilor conflictuale direct de către ministrul de resort duc la diminuarea statutului conferit până acum susţinătorului de şcoală.
Stabilirea de competenţe crescute pentru inspectorii şcolari de stat în faţa celor confesionali şi a senatului şcolar, cu privire la conduita învăţătorilor, priviţi acum ca funcţionari publici, face mai facilă posibilitatea închiderii şcolilor confesionale şi transformarea lor în şcoli de stat şi chiar impunerea directă a limbii maghiare ca limbă de studiu în şcolile susţinute de biserică, mergând, în cazuri speciale, la retragerea dreptului de organizare şcolară14.
Cel mai vehement contestat este articolul 33 care prevedea obligativitatea depunerii de către învăţătorii noi angajaţi şi cei care primesc ajutor salarial de la stat, a „jurământului de credinţă faţă de patrie15, în acest fel devenind evidentă situaţia în care a fost adusă biserica românească de noua lege. Autonomia confesională şi autoritatea clerului sunt reduse la cazurile în care susţinerea şcolii nu depindea deloc de ajutorul statului iar, pentru corpul didactic, subordonarea faţă de ierarhia politică aduce numeroase greutăţi în desfăşurarea activităţii. Dată fiind complexitatea situaţiilor ce intrau sub incidenţa acestei reforme şcolare, punerea ei în aplicare avea ca termen final vara anului 1910 dar în acest timp controlul statului asupra procesului de învăţământ avea să fie mult mai ferm, inspectorii de stat trimiţând Mitropoliei de la Sibiu numeroase concluzii ale controalelor efectuate la şcolile confesionale ortodoxe.
Pentru protopopul Orăştiei, Vasile Domşa, urmează cea mai grea perioadă din activitatea sa, în care trebuie să facă faţă problemelor şcolare ivite în această perioadă şi mai ales să obţină fonduri care să limiteze amestecul statului în organizarea procesului de învăţământ. Efectele legii generează reacţii din partea Bisericii Ortodoxe Române, ce se manifestă printr-o implicare mai eficientă în susţinerea şcolilor confesionale prin atragerea în jurul său a cât mai mulţi contributori dar şi prin efortul de schimbare a stării de relativă pasivitate din rândul majorităţii enoriaşilor. Sinodului parohial îi revine sarcina de a rezolva din ce in ce mai multe probleme legate de starea şcolilor şi achitarea salariilor şi celorlalte drepturi pentru învăţători, comuna politică intervenind prea puţin în această direcţie. De la nivelul conducerii bisericeşti, se ia hotărârea de ” a se impune o dare pentru toţi intelectualii, din ale cărei fonduri să fie ajutate şcolile confesionale”16. Cu toate acestea, existau în protopopiatul orăştian salarii pentru învăţători mult sub limita legii şi care nu vor ajunge niciodată în cuantumul legal.
Până la declanşarea războiului, în domeniul confesional, se va adopta Legea XVI din 191317 care reglementa drepturile şi salarizarea învăţătorilor. Se reglementează salariul de invățător la 1200 coroane cu posibilitatea de creştere până la 3200 coroane pentru învăţători și 3000 coroane pentru învăţătoare, noutatea constând în scoaterea sporului de vechime (cuincuenalele) şi împărţirea pe clase şi gradaţii a retribuirii. Apar, astfel, 3 clase de salarizare, fiecare cu trei gradaţii, avansând cu o gradaţie la 5 ani în clasa a III-a şi în clasele a II-a şi I cu patru ani la o gradaţie18. Aceste avansări se făceau în funcţie de rezultatele obţinute în procesul de învăţământ şi cu acordul inspectorului de stat. Practic, se completează şi modernizează legislaţia salarială anterioară şi se creează un mod mai flexibil de calcul al venitului învăţătorilor.
Privitor la politica salarială, trebuie remarcat faptul că, odată cu trecerea la noua unitate monetară: coroana, în 1892, Austro-Ungaria „adoptă etalonul aur pentru moneda imperială, valoarea acesteia fiind cam jumătate din cea a florinului, în contextul lichidării deficitului bugetar excesiv”19. Creşterile salariale pentru învăţători nu vizau direct împovărarea susţinătorilor de şcoală ci, mai degrabă, păstrarea puterii de cumpărare ce se va pierde odată cu începerea războiului. După cum se poate observa din documentele studiate, pentru Transilvania tranziția de la florin la coroană se va întinde pe lungă perioadă de timp, abia după 1898 tranzițiile făcându-se numai în coroane.
Privind cadrul legislativ, în general, se poate observa tendința de omogenizare a diferențelor dintre etniile trăitoare în Ungaria prin reducerea drepturilor și puținelor avantaje confesionale ale nemaghiarilor. Este și perioada proiectelor de federalizare în imperiu la care Ungaria răspunde printr-o tendință autonomistă tot mai evidentă, susținută prin toate mijloacele, unde concesiile nu își aveau locul.

CAPITOLUL II

DEZVOLTAREA ȘCOLII CONFESIONALE ORTODOXE ÎN NOUL CADRU LEGISLATIV



II.1 Rețeaua școlară și dotarea școlilor


Școala sătească, născută din impulsurile sentimentului religios și nu atât din îndemnuri culturale este înainte de toate un "factor de conservare" 20a românismului în acea perioadă în care devine alături de economic, principalul factor de progres al societății noastre. Chiar dacă biserica organizează și conduce școala confesională, greul revine tot parohiilor care, mai avute sau mai sărace, susțin salariul învățătorului și toate nevoile școlii pe care legislația le impune.
Cea mai importantă problemă era încă de la apariția Legii XXXVIII/1868, localul de școală care trebuia sa fie curat, spațios, luminos, bine întreținut și cu o sursă de apă. Rezolvarea acestor cerințe devine în multe locuri imposibilă, singurele variante fiind construcția de noi localuri după normele impuse de legislație sau închirierea unor spații adecvate activităților școlare. Cheltuielile se fac din contribuția credincioșilor și supravegherea lor o vor avea autoritățile bisericești, statul păstrându-și dreptul de inspecție și de acreditare prin organele sale specializate.
Demersul început de mitropolitul Andrei Șaguna în 1873 care hotărăște " edificarea de școala nouă " 21 demarează greu, deși există disponibilitate din partea comunităților care în anul următor înaintează Mitropoliei de la Sibiu un număr de “15 angajamente pentru construcții școlare” 22 (…) în protopopiatul orăștian, adică jumătate din numărul total al parohiilor. Până la începutul anilor nouăzeci ai secolului abia o parte dintre acestea au fost construite, la unele demararea acțiunii de sistematizare ce avea să debuteze în 1885 avea să le întârzie realizarea sau chiar să o oprească. se ajunge astfel la situații deosebite în cea mai mare parte influențate de starea materială a comunităților, astfel încât unele școli să funcționeze în spații închiriate și acum, iar la” Orăștie să se etajeze Școala de la Drumul Țării"23. La Vinerea existau deja două localuri școlare care devin neîncăpătoare și este necesară eliberarea locuinței învățătorilor Herlea pentru obținerea unui, (…) “nou spațiu pentru clasa a treia24” (…) dându-li-se în schimb locuință în casa parohială.
În aceeași perioadă la Romos se ridică noul local de școală din contribuția enoriașilor și cu ajutorul oferit de banca "Ardeleana" din Orăștie, inaugurarea se face în 1892, cam în același timp cu cea din Beriu pentru a cărei construcție preotul “ Samuel Popoviciu, parohul, își donează o parte din avere”25. Constatăm că Orăștia, Vinerea și Romosul, fiind comunități mari, ce cuprind între 1300 și 2000 de enoriași pot susține cu succes construcția și întreținerea școlilor , lucru mai greu realizabil pentru comunitățile mai mici sau mai sărace, ca de altfel și pentru comunitățile românești împărțite între ortodocși și greco-catolici cum sunt cele de la Beriu, Pricaz, Turdaș, Mărtinești.
Dacă la Beriu rezolvarea vine cu mecenatul preotului Popoviciu, la Mărtinești ambele confesiuni susțin școala înainte de protocolul semnat de delegațiile celor două biserici românești la Blaj, în acest sens. La Măgura comuna bisericească susținea și filia Jeledinți formată din populația minoritară românească din această localitate, construcția școlară finalizându-se în 189526, întârzierea fiind datorată și faptului că până la 1890 s-a lucrat la construcția bisericii ortodoxe, ridicată în locul celei de lemn.
Ultimul deceniu din secolul al XIX-lea pare a fi fost o perioadă economică fastă pentru românii din acest protopiat, dat fiind faptul că la finele sale constatăm o remediere a neajunsurilor legate de spațiile școlare chiar dacă o rezolvare totală a acestora nu se va putea realiza” având 37 de comunități bisericești în care funcționau 27 de școli”27; luând în considerare că avem șase filii ce instruiau copii la școlile comunei matre suntem în fața unui raport destul de bun între cerințe și posibilități.
Anul 1900 avea să aducă o schimbare în organizarea protopopiatului de la Orăștie ca urmare a procesului început mai devreme cu protopopiatul Geoagiu , astfel după pensionarea protopopului de la Geoagiu II, în 1897, acesta a fost comasat cu protopopiatul Geoagiu I, la sinodul arhidiecezan din același an, luând ființă protopopiatul Geoagiu, care se desființează în anul 1900, comunele bisericești arondate intrând sub autoritatea protopopiatului Orăștie condus de Vasile Domșa. Apare un protopopiat cu 67 de comune bisericești în componență și 49 de școli confesionale ortodoxe, o entitate de mare întindere și greu administrabilă. ” Congresul Național Bisericesc din 1906 reînființează protopopiatul Geoagiu” 28 (…) redându-i componența și autoritatea de la 1900.
Acest experiment administrativ încercat de Mitropolia de la Sibiu s-a dovedit a fi ineficient și neviabil în primul rând prin distanțele mari față de centru protopopiatului aflat la Orăștie , dar mai ales prin sărăcia ce caracteriza parohiile de munte ce alcătuiau fostul protopopiat Geoagiu. Schimbarea administrativă duce și la schimbarea reprezentării în sinodul protopopial unde cele 31 de comune din zona Geoagiu puteau impune o redistribuire a fondurilor ce susțineau școlile, mai ales cele provenite de la Universitatea săsească și de la instituțiile bancare sau de la persoanele cu dare de mână ce susțineau activitatea școlară . A existat chiar o încercare, la constituirea protopopiatului, de mutare a centrului protopopial de la Orăștie la Geoagiu susținută de acea majoritate de care vorbeam .
Certă rămâne situația edificiilor școlare înainte de comasarea celor două protopopiate când în cel orăștian” din 27 de școli existente 20 aveau clădiri proprii iar șapte erau închiriate (…) la un număr de 28 de comune bisericești”29 intrate în calcul. Starea acestor construcții dată de aceleași surse indică 23 de spații ce corespund legislației și patru total necorespunzătoare. Se poate compara această stare de fapt cu cea din anul 1902, în protopopiatul lărgit la 67 de comune bisericești, avem un total de “49 de școli, 40 cu local propriu și nouă închiriate, starea a 13 dintre acestea fiind necorespunzătoare.” 30
Reorganizarea hotărâtă de Congresul Național Bisericesc din 1906 găsește “50 de școli, 41 cu local propriu și nouă în spații închiriate”31, lucru ce dovedește că în perioada ce trecuse de la comasare nu se reușise decât ridicarea unui singur local de școală și menținerea acelorași condiții ale celorlalte. Putem constata totuși un progres făcut de instituția școlară în perioada în care implementarea normelor de construcție începe să fie tot mai atent verificată de ministerul ungar, cu toată perioada de criză politică ce avea loc la nivel parlamentar și guvernamental. Toate reglementările legislative ce vizau învățământul erau preluate de Mitropolia de la Sibiu și implementate in organizarea școlară prin circularele ordinare sau în cazul unor modificări mai importante prin noi regulamente de organizare a învățământului. În privința construcțiilor școlare cele mai importante reglementări sunt inserate în Regulamentul pentru organizarea provizorie a învațamentului în Metropolia ortodoxă română din Ungaria și Transilvania ce apare în 1879 adăugit și actualizat ulterior la fiecare modificare legislativă din domeniu.
Odată cu apariția Legii XXVII/1907 se înăspresc exigențele legale în care se va desfășura învățământul dar mai ales verificarea acestora de către inspectorii școlari, opoziția cu care ne obișnuise biserica până acum și mai cu seamă acea tergiversare la punerea în aplicare, devin aproape formale. Statul imprimă gradual un calendar de aplicabilitate bine urmărit și verificat care avea să ducă la "aplicarea primului grad de admonițiune" pentru multe dintre școlile din protopopiat, senatul școlar al Consistoriului cerând protopopului Vasile Domșa să verifice și să ia măsurile pentru remedierea acestor lucruri. Cele mai multe probleme le găsim la clădirile de școală și la dotarea acestora sau lipsa locuinței pentru învățător. Rezolvarea vine in parte de la comunitate cum s-a întâmplat în anul 1909 la Dâncu Mic32, Dâncu Mare33, Tămășasa34, sau din "ajutorul de 600 de coroane de la Universitatea săsească” la Balomir35.
Construcția, adaptarea sau modificarea edificiilor școlare este reglementată prin ordinul ministrului și supervizată de guvern la 9 aprilie 1914, când s-au prezentat și” planurile obligatorii de construcție pentru viitoarele edificii școlare”36. Efectele legislației școlare, cel puțin cele referitoare la construcții și dotare se diluează odată cu începerea războiului, abia spre sfârșitul acestuia punerea în aplicare a ordinului ministrului de culte și instrucțiune publică Nr: 13619, privind decretarea stratificării învățământului primar din comitatele ardelene aduce închiderea școlilor confesionale de la Pișchinți37, Sibișelu Vechi 38, Turdaș39 și Căstău 40. Acest lucru a fost posibil prin suprimarea ajutorului de care au beneficiat aceste comune bisericești la acordarea salariilor învățătorilor, urmând ca acestea să devină școli elementare de stat, dar cum n-a mai fost timpul necesar și în ultimele luni ale existenței monarhiei austro-ungare autoritățile maghiare trecuseră la o politică de concesii față de națiunile nemaghiare din stat, nici aceste ordine n-au mai fost puse în aplicare.
Revenind la dotarea școlilor, trebuie avut în vedere că problemele multora dintre acestea provin de la lipsa unor dotări elementare impuse de legislație încă de la 1868 prin Legea XXXVIII și care nu au fost niciodată făcute la standardul cerut. Se poate observa efortul depus de cei implicați pentru asigurarea materialului didactic: glob, mape și table de perete, înființarea și dotare bibliotecilor școlare, dar mai ales în asigurarea grădinilor de pomărit și a uneltelor aferente.
Efortul financiar este mare mai ales având în vedere că în cele mai multe cazuri se pleca de la zero, iar comunitățile devin reticente la costurile din ce în ce mai mari pentru asigurarea procesului de învățământ. Pe lângă acestea statul implică și autoritățile politice locale: " juzii comunali să asigure cele necesare pentru instruirea localităților scolastice sub răspunderea lor, să le îndeplinească și încă în deplin înețelesu în spiritul legii" 41. Acest lucru face să crească împovărarea fiscală cu consecințe mai grave în comunitățile sărace sau divizate confesional, unde efortul era prea mare ducând la consecințe ce pleacă de la nerespectarea legii până la abandonul școlar, sau în cazuri mai frecvente la amânarea, ani buni, a implementării normelor legale în desfășurarea învățământului.
Pentru perioada studiului de față datele statistice ale protopopiatului orăștian din 1896 dovedesc o situație relativ bună în privința dotărilor școlilor confesionale ortodoxe bănci- 220, scaune- 52, mese- 43, table negre de perete- 31, mape geografice- 40, globuri pământești - 7, tabele pentru citit- 159, mașini pentru citit- 6, mașini pentru socotit- 14, mape pentru istoria naturală- 38, aparate pentru gimnastică- 6” 42. Unirea celor două protopopiate duce la date care indică o mai slabă dotare a tractului Geoagiu , dar și la apariția unor dotări didactice noi cum sunt tabele pentru fizică și tehnologie43.
Înființarea și înzestrarea de biblioteci școlare s-a dovedit a fi un deziderat ce nu a putut fi atins în totalitate pentru toate școlile. Abia în 1896 găsim în documente menționarea a trei “biblioteci școlare cu 76 de cărți : Romos șapte, Vaidei 35 și Orăștie 34”44; numărul lor crește în timp iar la 1914 avem deja 18 biblioteci școlare în cele 23 de școli organizate atunci în protopopiat45. Una dintre cauzele care îngreunează achiziționarea de carte pentru biblioteci o reprezintă ca și în cazul manualelor, legislația ce îngrădește treptat, cu fiecare modificare numărul autorilor agreați dar și parte din ajutoarele bănești ce devin ilegale, orice încălcare a acestor reglementări fiind pedepsită contravențional. Ultima reglementare la bibliotecile școlare o dă Consistoriul de la Sibiu în 24 noiembrie 1912 cu realizare până la 1 decembrie 1913, ce prevedea obligativitatea înființării în fiecare școală “ la o bibliotecă școlară pe seama elevilor ”46, după rezultatele obținute pare că situația economică a comunităților era destul de bună în preajma războiului dar și că demersul politic maghiar devine intransigent față de lucrurile tergiversate până acum. Aceiași situație o întâlnim și în cazul “grădinilor de pomărit” ce ar fi trebuit înființate pe lângă fiecare școală, cu scopul formării deprinderilor generale în pomicultură și legumicultură a elevilor, efectul urmărit de stat era unul dublu axat pe deoparte pe necesitatea diversificării regimului alimentar într-o societate eminamente agrară și unde produsele de origine animală reprezentau un procent foarte mare în alimentație dar pe de altă parte, mult mai puțin vizibilă, continuarea efortului de a subordona școala prin restrângerea posibilelor venituri din averea parohiilor . Pare forțată alăturarea dar pe termen lung mare parte din parohii, în fața intransigenței legislative, cedează suprafața de 0,8 hectare cerută de lege pentru organizarea grădinii școlare, din averea deținură de biserică și care era de cele mai multe ori aducătoare de venituri.
Dacă unele comune bisericești : Măgura47, Romos48, Pricaz49 rezolvă această problemă prin cedarea din terenul deținut de parohie, unele nu rezolvă nimic în această privință : Dâncu Mare50, Pischinți51,Gelmar52 sau găsesc o modalitate de compromis ca la Vinerea53 unde suprafața este redusă la patru ari. Vorbim aici de comunități relativ mari între 1800 și 1000 de enoriași care nu reușesc acest lucru, ce să mai vorbim de cele sărace de pe valea Sîcheșului și a Grădiștei cu teren puțin și de calitate inferioară, acestea tergiversând până spre finalul perioadei cercetate, acest lucru. Se poate observa clar cum povara dotării școlilor conform legislației este prea mare pentru unele comunități.
Încă din 1876 autoritățile școlare de la Sibiu ajung la o înțelegere cu Comitetul săsesc prin care acesta permitea “ruperea din pământul săsesc pentru a se putea înființa grădini de pomărit”54 dar pentru protopopiatul orăștian care devine din 1876 ” plasă” a comitatului Hunedoara, această înțelegere nu este viabilă, rămâne în schimb ajutorul financiar acordat anual de Universitatea săsească ca un fond de ajutor cultural.
Trecând prin toate aceste etape, problema grădinilor de pomărit teoretic este rezolvată în anul 1914 când toate cele 23 de școli aveau grădini, dar nu toate corespundeau cerințelor legate de suprafață și mai ales nu toate erau cultivate55. Remarcăm perioada dezbătută ca una în care prefacerile survenite în desfășurarea sa, pun bazele modernizării unei forme de instruire populare de masă pe care comunitățile o susțin cu toate greutățile materiale ivite și mai ales impuse de o legislație dură și un stat ce devine tot mai intransigent în implementare.

II.2. Frecvenţa şi examenele şcolare

Una dintre problemele destul de larg dezbătute de istoriografie o reprezintă gradul de alfabetizare a românilor, în această perioadă, care rămâne foarte scăzut, cu toate eforturile care se fac în această privinţă, atât de către biserică cât şi de către autorităţile politice , chiar dacă, acestea din urmă, prin unele modificări legislative, ajută mai mult stagnarea decât progresul, şcoala de stat sau comunală nefiind o alternativă viabilă, limba maghiară reprezentând mai degrabă un obstacol decât un impuls în acest sens.
Lăsând la o parte statisticile generale,pentru românii cunoscători de carte din Transilvania şi Ungaria, care omogenizează liniar fenomenul, comparându-l cu rezultatele pentru alte naţionalităţi, rămâne clară situaţia precară a nivelului cultural înregistrat în rândul românilor la cumpăna dintre secolul XIX şi XX. Plecând de la un protocol, din 1908, al protopopiatului orăştian ortodox” pentru toate comunele bisericeşti,se poate vedea situaţia la finele anului precedent: din 22797 enoriaşi (11295 femei şi 11512 bărbaţi) ştiu să scrie şi să citească 8941 (3903 femei şi 5038 bărbaţi) într-un procentaj de 38,2%, iar calculat separat: 39,2% femei şi 43,7% pentru bărbaţi”56. Am luat în considerare acest an pentru a releva faptul că cea mai mare parte a populaţiei recenzate ar fi trecut prin procesul de modernizare a învăţământului început în 1868 dar şi pentru a putea verifica situaţia după aplicarea Legii Apponyi, Nivelul de alfabetizare, puţin peste media acestei perioade, în comitat şi în Transilvania, fiind mult mai diferit între parohiile din protopopiat; dacă în comuna urbană Orăştie procentul este de peste 70%, cu peste 50% femei şi aproape 100% la bărbaţi57, la Vinerea, sat cu o populaţie sensibil egală, procentul diferă mult: 31,6% general şi cu aceeaşi valoare atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei58. Numărul cel mai mic al ştiutorilor de carte se înregistrează la Tămăşasa (13%)59 şi Măgura (13%)60 dintre comunele matre, iar filia Grădişte vine cu un record nedorit: din 84 bărbaţi doar patru ştiau carte iar din cele 78 femei … nici una61. Cum această situaţie este urmarea procesului de învăţământ, din documentele şcolare studiate, şcolile confesionale din aceste localităţi au avut, pe toată perioada dualistă, cele mai multe probleme, începând de la dotare şi până la salarizarea învăţătorilor, la Tămăşasa întâlnim aproape întotdeauna pe cel mai mic la nivelul protopopiatului şi sub limita legii. La fel şi frecvenţa şcolară este una foarte scăzută, cu perioade în care şcolile nu au funcţionat, urmările fiind foarte vizibile în gradul de alfabetizare, iar dacă, pentru Grădişte, se pot găsi circumstanţe în distanţele mari ce trebuiau parcurse datorită izolării şi mai ales sărăciei determinate de lipsa terenului arabil la o asemenea altitudine, necompensate suficient de creşterea animalelor, în celelalte cazuri, acestea nu prea există.
Cu procentaje peste media protopopiatului se regăsesc localităţile Romos, Pricaz, Şibot, Gelmar, Căstău, Turdaş şi Vaidei62, în fapt cele mai interesate în rezolvarea problemelor şcolare, comunităţii medii ca număr de locuitori, între 400 şi 1400, cu o condiţie materială bună dată de situarea în lunca Mureşului şi în apropierea Orăştiei, centrul comerţului zonal. Pe lângă cel politic şi economic, cultura devenea cel de al treilea factor major al decalajului românilor faţă de celelalte naţionalităţi trăitoare aici, deşi demografia românilor era superioară maghiarilor, saşilor şi celorlalte etnii, nu se ajunge la o apropiere, cu toate eforturile depuse de biserică şi stat, procentul ştiutorilor de carte între români având o rată de creştere foarte scăzută.
De la legiferarea obligativităţii învăţământului elementar trecuse o perioadă mare de timp, modificările ulterioare preluate de Biserica Ortodoxă în regulamentele susţinătorului de şcoală, au vizat tot timpul factorii ce au determinat această stare de fapt şi au luptat pentru înlăturarea lor, rezultatele rămân totuşi modeste.
Din cercetarea documentelor arhivistice şi a istoriografiei problematicii demersului, cea mai importantă cauză o reprezintă absenteismul dublat de abandonul şcolar, o realitate clară a societăţii româneşti pe toată perioada dualistă.
Pentru protopopiatul ortodox al Orăştiei, în anul 1892, din 2890 de elevi de vârstă şcolară frecventau şcoala 225463, rezultând un procentaj destul de bun, de peste 78%, dar relativ credem pentru că populaţia şcolară pare destul de mică raportată la populaţia totală ortodoxă din protopopiat, care era de 24732 persoane64. Dacă mai adăugăm şi faptul că în unele comune şcoala era frecventată şi de copiii greco-catolici65, sau că protocolul nu specifică numărul celor care au abandonat pe parcursul anului situaţia se poate schimba simţitor, Deşi devine obligatoriu, recensământul anual al populaţiei şcolare apare în documentele de arhivă regulat, abia din 1895 şi acesta fiind un motiv de relativitate a datelor statistice faţă de realitatea efectivă.
Prima măsură luată în vederea creşterii frecvenţei şcolare apare încă de la 1868 în Regulamentul Organic, aceea ce stipula amenzi pentru capii familiilor care nu îşi trimit copiii la şcoală după ce li se atrăgea mai întâi atenţia, urma prima amendă în valoare de 50 de creiţari, a doua de un florin, a treia de 3 florini şi a patra de 4 florini. Dacă asemenea pedepse rămâneau fără nici un rezultat, la propunerea comitetului parohial, autoritatea tutelară numea un tutore pentru copil, care se va îngriji de trimiterea la şcoală regulat a acestuia66. Nu am întâlnit situaţii de acest fel în protopopiatul orăştian şi pentru faptul că apare frecvenţa fragmentară a elevilor, în atari cazuri procedura de prelungea şi devenea caducă odată cu încheierea anului şcolar sau pur şi simplu pentru că până la a doua Lege Trefort cuantumul amenzii intra în bugetul statului, abia după această dată sumele din amenzi intră în bugetele şcolare.
Pentru anul 1896, situaţia frecvenţei este asemănătoare, u un procentaj de 76%,un număr de 2290 elevi „cercetau şcoala, 1787 cea cuotidiană şi 503 cea de repetiţie” 67. După momentul unificării cu protopopiatul Geoagiu, la 1902, avem o frecvenţă unificată de 67% la un total de „5710 copii obligaţi să vină la şcoală68.”
Odată cu revenirea la vechea organizare teritorială, avem o îmbunătăţire a frecvenţei la 76%, 2502 copii frecventând şcoala, dintr-un total de 3247, „1777 cu vârsta între 6 -12 ani şi 725 între 12-15 ani”69. Oprind puţin datele ce privesc evoluţia frecvenţei şcolare în protopopiat, trebuie să remarcăm faptul că o privire a acesteia trebuie să analizeze şi cauzele , cu o menţiune specială pentru „şcoala de repetiţie” care cuprindea, conform legii, copii cu vârste între 12 şi 15 ani, unde absenteismul avea ca primă cauză folosirea acestora la munci din ce in ce mai diverse, lucru datorat vârstei, suprapunerea începutului şi sfârşitului de an şcolar cu ciclurile agricole de toamnă şi primăvară –vară, având să întregească cumulul de cauze perturbatoare în procesul de învăţământ, mai cu seamă că ne aflăm în mijlocul unei societăţi eminamente agrare. Încercarea Consistoriului de la Sibiu şi chiar a autorităţilor de a creşte durata anului şcolar cu o lună sau două în mediul rural este o metodă cu ceva rezultate în timp dar numai cumulată cu o programare flexibilă a examenelor, mai ales cele de vară. Cu toate acestea, există diferenţe de frecvenţă şcolară în cursul aceluiaşi an de învăţământ, între semestrul I şi II, astfel, pentru protopopiatul lărgit, în anul şcolar 19011-1902, în semestrul al doilea, au frecventat şcoala cu „199 copii între 6-12 ani şi 60 între 12-15 ani, mai puţin decât în primul”70. La finalul anului şcolar 1905-1906, cifrele arată o uşoară scădere a elevilor care frecventează cursurile, cu peste 100 mai puţini decât în 1902, dar şi diferenţe uşor mai mari între semestre; în semestrul al doilea, cifra celor care au frecventat este cu 278 de elevi mai mică faţă de primul71.
Interesantă ar fi şi situaţia frecvenţei urmărită pe sexe astfel că, dacă în 1896 avem la prima grupă de vârstă 1120 băieţi şi 1070 de fete iar la cei între 12-15 an i 387 băieţi şi 325 fete72, iar printr-o scădere succesivă a numărului total de elevi cu frecvenţă să avem, în anul 1914, următoarea situaţie: 779 de fete şi 853 băieţi la şcoala de zi şi 261 fete şi 272 băieţi la cea de repetiţie73.
Putem adăuga la cauzele generale şi cazurile speciale în care bolile sunt cele care reduc numărul elevilor ce merg la şcoală cum este cazul în anul 1890-1891 la Măgura şi Jeledinţi când „nu s-a putut ţine cu elevii şcoală pentru că earna întreagă au durat epidemia versatului”74 după cum aflăm din raportul către protopopiat al învăţătorului de acolo, multe rapoarte de acest gen evidenţiind absenteismul mare datorat cazurilor de epidemii. Se pare că sfârşitul de secol XIX aduce epidemii de tot felul pe care ministerul ungar şi Mitropolia de la Sibiu încearcă să le combată prin măsuri ce pornesc de la igiena personală şi merg până la închiderea şcolilor pe timpul acestora. Gripa, vărsatul dar şi morbul de ochi egiptean sau trahoma sunt bolile cele mai frecvente în rândul copiilor.
Finalitatea fiecărui semestru era punctată de un examen de verificare a cunoştinţelor acumulate şi a progresului făcut de elevi în această perioadă, unul în martie iar al doilea şi cel mai important în vară, după terminarea anului şcolar. Treptat, „esamenul de earnă” va fi eliminat din practica şcolară, rămâne „esamenul de vară”, cu o dată de susţinere la finele lunii mai, dar care va fi ulterior modificată şi datorită prelungirii anului şcolar la 9 sau chiar 10 luni în mediul rural. Timp îndelungat, până spre sfârşitul secolului XIX, datele sunt puţine pentru zona Orăştiei, dar în perioada vizată de acest demers situaţia se îmbunătăţeşte din punctul de vedere al surselor documentare, dar din păcate nu şi al examenelor care nu se vor ţine în toate şcolile sau în toţi anii. Însă problema cea mai gravă o reprezintă numărul elevilor care participă la ele, unul extrem de scăzut, mult sub cel al frecventării anului şcolar.
Prima încercare de punere la punct a situaţiei dezastruoase existente vine din partea protopopului Nicolau Popovici în 1889 care numeşte „inspectori şcolari factuali” care să asiste la examene din rândul preoţilor directori de şcoli confesionale, pentru conformare cu legea şi obiectivitate. Găsim numele acestora după rapoartele de asistenţă: George Ioandrea la Pricaz în 20 iunie 188975, preotul Chiril Teacu pentru comunele Tămăşasa, Vinerea şi Totia Mare, care „la Tămășasa a găsit şcoala închisă” peste o săptămână, la Vinerea, a găsit „vreo 5 copii şi 7 copile” (la o populaţie de peste 200 de elevi!) (…) „ cu rezultate bunişoare”76. Personalul de control insuficient, chiar dacă şi protopopul participă la verificarea desfăşurării examenelor, face ca acestea să fie defazate de la data fixată, ajungându-se la termene ce duc în luna iulie. Apare interesant rescriptul de la învăţătorul din Acmar, în care cere găsirea unei date cât mai urgente pentru examen întrucât nemaiexistând „ciurdar, părinţii copiilor săraci îi trimit cu marhăle, pe unul într-o parte, pe altul în alta şi greu mai pot fi adunaţi”77. Pentru anul 1896, din 2290 de elevi care au frecventat şcoala, doar” 1100 s-au prezentat la examen”78, cu un procentaj de nici 50%, iar pentru anul 1898, procentul scade dramatic la puţin peste 30%79.
Noul protopop, Vasile Domşa, încearcă, după anul 1900, să găsească o modalitate de programare a examenelor într-un timp rezonabil da la încheierea cursurilor, de preferinţă în luna mai, verificarea acestora fiind făcută de el şi preoţii parohi (fiecare într-o altă parohie), acum fiind vorba şi de protopopiatul mărit prin unificarea cu cel de la Geoagiu80. Cu toate acestea, în anul 1902, examene s-au desfăşurat doar în 30 de şcoli din totalul de 69 care au funcţionat în acel an, iar procentajul participării a fost de 29%81. Situaţia nu se îmbunătăţeşte nici după intrarea în vigoare a Legii Apponyi şi nici după circulara ce urma Legii XXXVII din 1913, care prevedea dreptul la vot” pentru băieţii care treceau examenul ce urma clasei a VI-a”82, primind un certificat în acest sens, pe lângă acel „testimoniu” de absolvire.
Am încercat sublinierea unor cauze ale ratei mari de absenteism la nivelul şcolilor confesionale din protopopiatul ortodox al Orăştiei pentru această perioadă luând în considerare factorii ce o influenţau, care de cele mai multe ori rămân aceiaşi pentru toată perioada dualistă. Remarcând mai sus unele dintre acestea am lăsat la final pe cea mai importantă: sărăcia! Considerăm aceasta un fenomen ce nu poate fi generalizat pentru o toate comunele bisericeşti, iar pentru cazurile grave Consistoriul emite, târziu ce-i drept, o hotărâre de „primire gratuită a copiilor săraci la şcoală în 1912”83, certă rămâne împovărarea cu cheltuielile şcolare, care creşte cu fiecare modificare legislativă, pentru familiile ortodoxe. Se creează un cumul de factori care favorizează latenţa schimbării şi la care statul nu este capabil nici alături de biserică, să aibă ingerinţe constructive.
Suntem martorii unui proces de conservatorism ancestral cu care ţăranul român răspunde sau mai degrabă se apără de tot ce nu corespunde aşteptărilor sale. Nici implicarea instituţiei şcolare centrale din cadrul Consistoriului nu este, din punct de vedere material, prea consistentă, izbucnind atunci când i se aduc atingeri ale autonomiei, dar care rămâne un veritabil tampon între stat şi „puiul” său: şcoala confesională. De la a vrea la a putea, poate fi cheia disputei dintre stat şi Biserica Ortodoxă Română din Transilvania şi Ungaria, care se reflectă la nivelul unui protopopiat mediu, cum este cel al Orăştiei, prin menţinerea unor parametri rezonabili ai activităţii şcolare, peste media din comitatul Hunedoara şi cea din întreaga Transilvanie.

1 Legea XXVIII din 1876, Legea XVIII din 1879 (Trefort I), Legea XXX din 1883 /Trefort II);
2 Constantin Baicu, Memorialul şcoalei capital e greco-ortodoxe române din Orăştie, Orăştie, 1921;
3 Arhiva Protopiatului Român Ortodox aflată la Orăştie (A.P.R.O.) în Inventariu 1896 (nenumerotat) la poziţia a doua: „Sau zidit şcoala asil în valoare de 1636 florini Şi 60 creițari” şi Budget pe anul 1897 (nenumerotat) la Şcolare poziţia 21 şi 22;
4 SJHAN, FPRO Orășție, 1894, Dos. 1, f. 47;
5 Ibidem, f. 47-48;
6 Ibidem, f. 56;
7 Ibidem, 1897, Dos. 2, f.7;
8 Keith Hitchins, România 1866-1947, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 228;
9 Unirea, nr. 9 din 6 martie 1907, p. 91;
10 Anton E. Dőrner, Vasile Ionaş, Ioachim Lazăr, Mihai Castăian, Orăştie 775, Deva, 1999, p.81 ;
11 Unirea nr. 9 din 6 martie 1907 (XVII) pag. 91-94 ;
12 Telegraful Român, nr. 74-78, iulie-august, 1907 ;
13 Legea XXVII/1907, articolele 1-13 ;
14 Ibidem, articolele 17-31 ;
15 Ibidem, articolul 33 ;
16 SJHAN FPRO. Orăştie, 1/1912, f. 53;
17 Angela Dumitrescu, Din istoria îmvăţământului confessional românesc din Banat –Legea XVI 1913, în Banatica XX/2, 2010, p. 246 ;
18 Ibidem, p. 247;
19 Jean, Berenger, Istoria Austriei, Bucureşti, Ed. Corint, 1999, p. 89.
20 Gheorghe tulbure, Mitropolitul Șaguna, Sibiu, 1938, p.79
21 SJHAN, FPRO Orășție, 2/1873, f. 2
22 Simion Retegan, Sate și școli românești din Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea (1867-1875) , Cluj-Napoca, Dacia, 1994, p.218
23 Ion Iliescu, Orăștie 750 de ani, Deva, 1974, p. 135
24 APRO Orăștie, Nr. 5557/1893
25 SJHAN, FPRO Orășție 2/1889 f. 104
26 SJHAN, FPRO Orășție, 2/1895 f. 31
27 Paul Brusanowski, Învățământul confesioanl ortodox din Transilvania între anii 1848-1918. Între exigențele statului centralizat și principiile autonomiei bisericești, , Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2005, p. 576
28 Ibidem, p.576
29 SJHAN, FPRO Orășție, 2/1896 (datele sunt incomplete din cauza lipsei câtorva file)
30 Idem, 1/1902, f. 153
31 Idem, 1/1906 f. 4
32APRO Orăștie, 10410/1908
33 Ibidem, 10409/1908
34 Ibidem, 10412/1908
35 Ibidem, 10349/1908
36 SJHAN, FPRO Orășție, 1914, Dos. 2 f. 11
37 Ibidem, 2/1918 f. 17
38 Ibidem, f. 18
39 Ibidem, f. 20
40 Ibidem, f. 21
41SJHAN, Fond Prefectura Hunedoara, 13/1896 f. 6
42 Idem, FPRO Orășție, 2/1896 f. 55-81
43 Ibidem, 1/1902 f. 126-163
44 Ibidem, 2/1896, f. 68-73
45 Ibidem, 2/1914, f. 24
46 Ibidem, 1/1912, f. 19
47 Ibidem, 2/1876, f. 9
48 Ibidem, f. 11
49 Ibidem, f. 22
50 Ibidem,f. 18
51 Ibidem,f. 19
52 Ibidem,f. 20
53 Ibidem,f. 23
54 Ibidem,f. 48
55 Ibidem, 2/1914, f. 32
56 APRO Orăștie, Protocol din 20 februarie 1908, nenumerotat;
57 Ibidem, poziţia 12;
58 Ibidem, poziţia 28;
59 Ibidem, poziţia 22;
60 Ibidem, poziţia 10;
61 Ibidem, poziţia 14;
62 Ibidem, poziţiile 18, 17, 26, 8, 5, 24, 25;
63 APRO Orăștie, Protocol şcolar 1892, nenumerotat;
64 Ibidem, Protocol din 3 martie 1893, nenumerotat;
65 Mărtineşti, Romos, Turdaş, unde existau înţelegeri locale în acest sens. Până la finalul perioadei cuprinse în studiu, susţinerea în comun a şcolii se va mai face numai la Mărtineşti.
66 Cornel Stoica, Ioan Frăţilă, Ovidiu Vlad, Nicolae Wardegger, Din istoria învăţământului hunedorean, Deva, 1973, p,145:
67 SJHAN FPRO Orăştie, 2/1896, f. 55-83;
68 Ibidem, 2/1902, f. 127-162;
69 Ibidem, 2/1907, f. 29;
70 Ibidem, 2/1902, f. 162;
71 Ibidem, 2/1906, f. 1;
72 Ibidem, 2/1896, f. 55-83;
73 Ibidem, 2/1891, f. 31;
74 Ibidem, 1/1889, f. 39;
75 Ibidem, f. 70;
76 Ibidem, 2/1991, f. 6;
77 Ibidem, f. 55-83;
78 Ibidem, 2/1898, f. 15-94;
79 Ibidem, 1/1900, f. 30-33;
80 Ibidem, 1/1902, f. 14-120;
81 Ibidem, 2/1914, f. 2;
82 Ibidem, 1/1912, f. 12;
II.3.Sustinătorii şcolilor confesionale
Numeroasele modificări legislative ce survin în această perioadă şi privesc învăţământul fac din ce în ce mai anevoioasă susţinerea şcolilor confesionale ortodoxe prin creşterea împovărării financiare asupra enoriaşilor, nevoiţi să facă faţă provocărilor pe care respectarea legii le pun în faţa lor, Pentru evitarea imixtiunii statului în procesul de învăţământ sunt necesare eforturi financiare suplimentare ce au ca finalitate reticenţa la obligaţiile suplimentare ce nu aduc cu ele şi efecte majore în viaţa şcolară a tinerilor români, Limba maghiară, chiar acceptată în şcoli de români, nu aducea pentru cunoscători perspective spectaculoase în viitor iar amăgirea dreptului de vot pentru băieţii care termină o şcoală elementară este evidentă atâta timp cât există censul discreţionar al autorităţilor maghiare,
Cu toate acestea, şcoala este susţinută în continuare de acelaşi spirit conservator şi plin de orgoliu al românilor, impulsionat la acea vreme, în mare măsură, de elitele naţionale din care şi clerul ortodox face parte. Maturizarea activismului politic românesc face din Orăştie un pol al luptei naţionale, alături de Arad, în care nevoia de emancipare culturală este dublată de una economică, capabilă să susţină demersul. Exemplul instituţiei de credit arădene Victoria şi rezultatele obţinute în spiritul progresului de către aceasta, dau naştere unor impulsuri locale în acest sens, ce urmau să pună în valoare potenţa economică a zonei coagulate în jurul oraşului de reşedinţă, în care progresul economic era destul de rapid şi în mare parte datorat elementului românesc majoritar aici şi în întreg comitatul Hunedoara.
Fără a încerca ierarhizarea cuantumului susţinerii şcolare, cel mai important efort în acest demers l-a avut întotdeauna comunitatea locală, parohia, îndrumată de preot şi oficiile parohiale cu al lor senat şcolar. Este dificil, chiar pentru o perioadă relativ scurtă, cum este cea cercetată, să se cuantifice efortul pe care fiecare familie îl avea în acest sens, chiar dacă acesta era stabilit prin lege, fiind reprezentat de un procent din anumite venituri. Singura metodă obiectivă ar putea consta în calculul acestui efort raportat la cheltuielile parohiilor cu învăţământul, în condiţiile în care nici acestea nu sunt constante ci diferind de la an la an. Plecând de la nivelul parohiilor şi până la cel de protopopiat, situaţia prezintă două aspecte distincte ce privesc alocarea banilor proveniţi din încasările anuale: repartiţia pentru biserică şi cea pentru şcoală, aceasta din urmă având întotdeauna un buget mult mai mi decât prima, chiar dacă uneori implică un personal mai numeros cum este cazul la Vinerea când în 1897 exista un preot şi un cântăreţ precum şi trei învăţători1. Acelaşi an la parohia Orăştie găsim în foaia de buget venituri totale de 5002 florini şi 98 de creiţari şi cheltuieli de 4922 florini şi 98 creițari din care, pentru biserică, intrările sunt de 2802 florini şi 98 creițari iar cele şcolare prevăd la venituri suma de 2320 florini şi la cheltuieli 2370 florini2. Interesantă este suma mică, de doar 640 florini, provenită din repartiţia de 5% din impozitul pe familie pentru o parohie cum este cea de la Orăştie, compensarea venind din veniturile de la Universitatea săsească şi din fondurile Ardeleana şi Ion Marian3 sau chirii şi amenzi.
Pentru parohiile mici, cheltuielile cresc pentru o familie în cazul în care nu este de dorit ca statul să intervină, consecinţele fiind cele deja ştiute. Lăsând la o parte cazurile când ajutorul financiar compensatoriu vine şi în alte parohii din sursele mai sus amintite, Biserica Ortodoxă împreună cu comunităţile trebuie să recurgă la surse şi metode extraordinare de susţinere. Creşterea cazurilor de imposibilitate a plăţii salariului învăţătorului determină în 1897 Consistoriul de la Sibiu să emită Foaia despre emolumentele învăţătorului, prin care se încearcă creşterea numărului surselor de provenienţă a drepturilor salariale a căror completare poate veni din” mijloacele bisericii, de la comuna politică, prin repartiţiune de la popor, din naturalii, din cantonat, ajutoare de la Consistoriul arhidiecezan, ajutoare de la stat”4. Se ajunge la plata în natură a unei părţi din salariu sau chiar la prestarea unor munci în acest sens iar dacă se mai ia în calcul şi locuinţa ce trebuia asigurată la standardul cerut de legislaţie varianta cea mai frecventă era închirierea acestui spaţiu sau găsirea unui învăţător localnic. Ultima modificare în acest sens vine în 1913 prin Legea XVI, care prevedea cuantumul chiriei pe care trebuia să îl primească învăţătorul în funcţie de cele şapte clase în care erau împărţite comunele bisericeşti, funcţie de populaţie, la „clasa I revenind 600 coroane, clasa a II-a 540, clasa a II-a 4801, clasa a IV-a 420 coroane, clasa a V-a 360, clasa a VI-a 300 coroane și la clasa a VII-a 240 coroane”5 Ca şi în cazul altor prevederi ale legilor, tergiversarea implementării sau neatingerea în totalitate a standardelor impuse au constituit metode de apărare a comunităţilor în faţa atacului legislativ, şcoli în care salariul a fost întotdeauna mai mic decât cel impus de lege existând în protopopiat pe toată durata perioadei. Susţinerea în comun a şcolii de către ambele confesiuni româneşti fiind o altă metodă de scădere a împovărării financiare din parohii, acolo unde existau şi greco-catolici, apare la Mărtineşti încă înainte de înţelegerea dintre cele două biserici de la Blaj, în 1894. O întâlnim şi la Turdaş, Romoşel şi la Romos, o vreme aici existând şi fenomenul invers, de care „Consistoriul cu plăcere ia act despre desfacerea de aranjamentul de până acum cu greco-catolicii şi despre susţinerea unei şcole proprii greco-orientale între condiţiunile legilor de instrucţiune”6., după ce în acelaşi act, trimis protopopului Nicolau Ivan, îl anunţa că odată cu primirea ajutorului anual de la Universitatea săsească se poate gândi la angajarea unui al doilea învăţător la şcoala de aici,
Acordarea Atestatului de paupertate de către notarul comunei politice, nu scutea de trimiterea la şcoală a copiilor şi până la decizia din 1912, de a primi la şcoală gratuit pe copii săraci, luată de Mitropolia de la Sibiu, a constituit un motiv de tergiversare a prevederilor legale de către posesorii acestora. În aceste cauze se intervine şi de la nivelul comitatens prin ordine care prevăd asigurarea de către comuna politică cu rechizite a copiilor săraci. Cele mai mari costuri pentru părinţi erau făcute cu procurarea manualelor şcolare care în timp cresc ca valoare şi datorită legislaţiei care impune folosirea numai acelora agreate de ministrul de resort. Aceste măsuri legislative bulversează din când în când circuitul prin care manualele erau transmisibile la preţuri mai mici, fiind nevoie de costuri suplimentare la achiziţionarea celor noi.
Odată cu impunerea limbii maghiare în şcoli şi implicit a materialului didactic aferent, asistăm la creşterea preţurilor pentru cel în limba română şi scăderea preţului pentru cel în limba maghiară, în 1896 un tabel de limba maghiară costa 4 creițari, şi unul de română 30creițari, o planşă pentru Istoria naturală în maghiară 1,3 creițari iar una pentru Zoologie în limba română 60creițari, fiind evidentă discriminarea la care asistăm7. Cumulate, costurilor mijloacelor fixe, manualelor și bibliotecilor şcolare înființate, tot „pe seama elevilor”, se ajunge la costuri mari care vlăguiesc comunităţile româneşti.
La nivel de protopopiat, situaţia se înrăutăţeşte odată cu punerea în aplicare a Legii Apponyi, când cerinţele statului la nivelul şcolilor confesionale ajung la apogeu, dovadă fiind listele datornicilor la darea culturală şi creşterea numărului cazurilor în care preoţii parohi, directori de şcoli, cer protopopului rezolvarea acestor situaţii pe cale judiciară, prin executor, aceasta fiind singura soluţie rămasă pentru a putea plăti salarii învăţătorilor şi celelalte costuri şcolare. Evidenţa arată trecerea în această categorie şi a comunei bisericeşti Balomir, beneficiară a ajutorului anual de la Universitatea săsească şi cu o comunitate prosperă de 170 de familii ortodoxe, situată în Câmpul Pâinii8.
Susţinerea şcolii confesionale ortodoxe în protopopiatul orăştian la un nivel minim de implicare a statului a fost posibilă numai datorită implicării tuturor factorilor zonali doritori de emancipare culturală şi socială a românilor. Unul dintre cei mai constanţi în acest demers a fost Institutul de credit şi de economii Ardeleana, societate bancară pe acţiuni înfiinţată la Orăştie în 1885 de un grup de intelectuali şi oameni de afaceri în frunte cu Ioan Mihu şi care încă de la început îşi propune prin statut” între 3% şi 7% din profit pentru acţiuni filantropice şi culturale”9.
Ardeleana urmează exemplul băncilor Victoria de la Arad şi Albina din Sibiu, devenind nucleul economic al mişcării naţionale din Orăştie şi împrejurimi. Proiectul concretizat după 10 ani de tatonări ale factorilor interesaţi, se pare, a demarat şi la influenţa pe care a avut-o adunarea generală pe care ASTRA o organizează aici în 188410, dar şi ca o alternativă la cele două instituţii bancare existente deja în oraş, una săsească: Brooser Vorschuss-Verein, înfiinţată în 1889, şi una maghiară: Szaszvárosi Takarékpénztár, deschisă în 187211. Instituţia financiară va avea o dezvoltare ascendentă a capitalizării, fapt ce se leagă şi de dezvoltarea meşteşugurilor şi comerţului la românii din zonă, fiind ea însăşi factor de progres economico-social şi cultural prin politicile întreprinse. Legătura sa cu şcoala confesională şi biserică este şi expresia prezenţei membrilor importanţi din conducerea băncii în comitetul parohial şi al protopopiatului dar şi în sens invers, membrii fondatori ai Ardelenei proveneau din comitetul parohiei Orăştie, Ioan Mihu fiind la acea dată preşedintele acesteia, devenind apoi primul director executiv al instituţiei financiare. Pentru perioada studiată, implicarea elitei intelectuale şi economice a Orăştiei este totală, Ioan Tincu, Ioan Mihu şi Aurel Vlad fiind şi deputaţi ai Universităţii săseşti dar şi politicieni devotaţi cauzei naţionale care au susţinut şi dezvoltat prin toate mijloacele polul neo-activist de la Orăştie.
Instituţional, Ardeleana dispune de la începutul activităţii, sume deloc neglijabile, către celelalte două instituţii româneşti de aici: biserica de ambe confesiuni şi şcoala, în special cea confesională ortodoxă. Apare astfel Fondul copiilor săraci de şcoală care, în primii 25 de ani de activitate ai băncii, ajunge la 1153,98 coroane, plecând de la o cotă iniţială a fondului de 556, 98 coroane, instituie, de asemenea, Fondurile celor două protopopiate (ortodox şi greco-catolic) în sumă iniţială de 2000 coroane, după 10 ani, în 1896, ambele protopopiate îşi primesc fondurile împreună cu dobânzile aferente, adică 6% pe an. Ajutoarele pentru şcolile româneşti din zona Orăştiei este de 74501 coroane, în bani, date direct dar păstrează şi acţiunile acestora pe toată perioada cu o dobândă maximă la depozite. Ajutoarele pentru biserici, mai ales la construcţie, sunt de 700 coroane12.
Din 1888, sub directoratul lui Ioan Mihu, se pun bazele Fondului Ardeleana dedicat şcolii confesionale ortodoxe din Orăştie, care consta din procente ale dobânzii fondului de rezervă al băncii, în acţiuni şi cotă anuală directă în bani, care în 1910 ajunge la o valoare de 6000 de coroane, cu un total cumulat în primii 22 de ani de 66,076,31 coroane13. Acest fond avea să constituie partea cea mai însemnată a bugetului necesar şcolii şi azilului de copii, care funcţiona pe lângă ea din 1892, precum şi suma de 1636 coroane și 60 creițari folosită la ridicarea clădirii noi a azilului, valoarea clădirii de şcoală din Orăştie ajungând la 11.143 coroane și 47 creițari14.
De remarcat este faptul că, până în 1914, Ardeleana alocă aceeaşi dobândă de 6% pentru şcoală şi biserică sau alte corporaţii culturale, chiar dacă pentru restul clienţilor scade, uneori, la 5% sau chiar la 4,5%. O altă beneficiară a acestei clauze a mai fost Reuniunea economică (sau a meseriaşilor) care susţinea o şcoală de ucenici şi cărora le acorda şi burse.
Sub directoratul lui Aurel Vlad, în 1902, Ardeleana participă cu 30.000 coroane La fondarea institutului de credit Geogeana de la Geoagiu, căreia i-a cedat toată clientela de peste Mureş, dar şi modelul de statut şi implicit a finanţărilor şcolare şi bisericeşti15, elemente de mare importanţă în susţinerea protopopiatului lărgit şi ulterior, după reorganizarea din 1906-1907, a celui de la Geoagiu.
Merită evidenţiată şi politica economică de la Ardeleana care viza cumpărarea de numeroase proprietăţi funciare mari care ulterior erau parcelate şi revândute ţăranilor români la preţuri rezonabile, susţinute de Casele de păstrare rurale, de forma unor mici bănci populare deschise în comunele mai mari şi care operau cu o dobândă preferenţială pentru ţărani, atât la împrumut cât şi la depozit, profitul obţinut fiind folosit în scopuri culturale în comuna respectivă16. Ambele direcţii ale unei astfel de politici bancare vizau crearea premiselor unei prosperităţi rurale, ce determină la rându-i, oportunităţi mai eficiente de susţinere a şcolii confesionale.
Până la declanşarea războiului, Ardeleana alocă an de an sume tot mai mari pentru susţinerea şcolilor din protopopiatul ortodox şi intervine în numeroase rânduri cu ajutoare la construcţiile şcolare ce se ridică17. Mecenatul instituţiei financiare se adaugă ajutoarelor pe care oamenii cu posibilităţi financiare din Orăştie şi împrejurimi îl dau şcolilor pentru păstrarea specificului naţional şi modernizării cerute de stat.
Remarcabilă este activitatea lui Ioan Mihu în calitate de preşedinte al comitetului protopopial şi director de bancă, dar mai ales a românului Ioan Mihu care, din poziţia de mare latifundiar18 alocă sume importante de bani, participând la toate donaţiile publice făcute pentru şcoală şi biserică în această perioadă. Este iniţiatorul acţiunilor de achiziţionare a terenurilor mari şi parcelarea lor în scopul unei mai facile posibilităţi de cumpărare pentru ţărani, model impus mai apoi şi politicii băncii Ardeleana, precum şi un susţinător important al tinerilor ce studiau la Viena, Budapesta sau în alte centre universitare, pentru care susţine un sistem de burse particulare. Şcoala confesională ortodoxă din Orăştie rămâne în centrul atenţiei sale, din toate ipostazele implicării lui, de la debutul în acţiunile de mecenat şi până la moartea sa, modernizarea şi susţinerea ei datorându-i-se în mare măsură. La toate acestea trebuie adăugată şi activitatea în mandatele de deputat al Universităţii săseşti, pentru cercurile din Romos, Orăştie sau Sebeş, unde obţine fonduri pentru şcolile din protopopiatul orăştian19.
O altă personalitate implicată a fost Aurel Vlad care, în zona Orăştiei, dezvoltă acelaşi spirit de mecenat ca şi I. Mihu, dus poate mai departe şi datorită potenţei financiare mai mari dar, mai cu seamă, implicării politice mai profunde în încercarea de emancipare a românilor. Viaţa face să-i urmeze în funcţiile instituţionale româneşti lui I. Mihu, continuând politicile implementate de acesta, atât în cadrul protopopiatului dat şi la Ardeleana. Mai tânăr fiind, desăvârşeşte politia neoactivistă a P.N.R. la Orăştie susţinând financiar şi prin demersuri parlamentare acţiunile românilor. Pentru demersul nostru, importantă rămâne activitatea pusă în slujba comunităţilor ortodoxe din jurul Orăştiei, unde, pe lângă o mare susţinere financiară ca persoană particulară, întreprinde demersuri din funcţiile pe care le deţine. Ca director al băncii Ardeleana în perioada 1901-1906, continuă politica predecesorului său de susţinere a şcolilor, sumele fiind din ce în ce mai mari datorită dezvoltării cifrei de afaceri a băncii şi a profitului. Perioada directoratului său intervine odată cu unirea celor două protopopiate, Geoagiu şi Orăştie, când problemele financiare sunt mult îngreunate de sărăcia parohiilor alăturate. Devine promotorul acţiunii de înfiinţare a băncilor: Geogeana la Geoagiu şi Cugereana la Cugir, copii la scară redusă ale Ardelenei, care urmau să dezvolte cele două zone după acelaşi model20.
Ca deputat român în parlamentul ungar, iniţiază o modificare a Legii Apponyi în care propune ca, „în localităţile în care există două şcoli, ajutorul de stat să se dea celei mai vechi, care, de obicei, era cea confesională”21 şi se opune în numeroase rânduri maghiarizării prin şcoală a românilor. O implicare specială în apărarea şcolii româneşti o are şi soţia sa, Anuţa Vlad, care împreună cu mama deputatului, Aurelia Boldea, participând la examenele publice de sfârşit de an la şcoala de la Bobâlna, au constatat că, datorită efectelor legilor contelui Apponyi, elevii români nu ştiau să explice româneşte ce învăţaseră în maghiară și foloseau termenul olah în loc de român. Au remarcat aceste efecte nefaste pentru copiii români, iar în urma acestora au ajuns să fie amendate de autorităţi iar ulterior, într-un proces părtinitor, acuzate de „agitație contra limbii maghiare” care se încheie cu o condamnare pentru soţia lui Aurel Vlad22.
Activitatea ca deputat al Universităţii săseşti şi membru mirean în Adunarea Naţională a Bisericii Ortodoxe de la Sibiu a fost la fel de benefică pentru comunitatea românească de la Orăştie.
Existau la Ardeleana fonduri instituite de persoane particulare ce aveau ca destinaţie ajutorarea şcolii confesionale din protopopiat, cum a fost cel al familiei epitropului de la Orăştie, Ioan Marian, care împreună cu soţia alocaseră în acest fond 90 de acţiuni deţinute la bancă. Comerciantul I. Marian dispune, anual, din acest venit, de numai 650 florini (la început apoi coroane) restul de profit mergând spre nevoi şcolare, iar la moartea sa, fondul rămânea bisericii. Preotul paroh de la Beriu, Samuel Popoviciu, membru fondator la Ardeleana, donează o parte din avere pentru ridicarea şcolii confesionale ortodoxe din localitate23 iar din activele de la bancă instituie un fond, în 1888, de 1000 florini, pentru şcolile din protopopiat care, după moartea sa, vor reveni bisericii pentru „cauze şcolare”24. În documentele vremii apar alocări din fondul Ion Fetu care constau din cărţi pentru premierea elevilor şi pentru bibliotecile şcolare, dar, uneori, şi din manuale şcolare şi material didactic25.
Susţinerea acordată de Universitatea săsească este una deloc neglijabilă, având în vedere că viza un ajutor anual permanent pentru patru parohii ortodoxe, cu destinaţie specială pentru şcoală: Orăştie 1000 florini26, Vinerea, Romos şi Balomir cu câte 600 florini27 începând cu anul 1876 când fostul Scaun săsesc al Orăştiei se transformă în plasă a comitatului Hunedoara. Se poate observa că aceste sume se îndreaptă spre şcolile din localităţi aflate la graniţa cu Scaunul săsesc al Sebeşului, iar acordarea lor ca ajutor cultural se datorează deputaţilor români din aceste cercuri ale scaunului, cum erau ele considerate de Universitatea de la Sibiu. Mai există şi ajutoare ocazionale venite de aici care se îndreptau, în general, spre comunele în care existau un număr mare de etnici germani dar care vizau biserica ortodoxă şi şcoala susţinută de aceasta.
Am lăsat la sfârşit cele două instituţii care au influenţat cel mai mult evoluţia învăţământului confesional, Biserica Ortodoxă şi statul maghiar, aflate tot timpul într-o relaţie divergentă cu privire la finalităţile şi mai ales desfăşurarea învăţământului. Statul ungar, prin legislaţie, reuşeşte să se substituie bisericii în organizarea învăţământului prin îngrădirea treptată a autonomiei acesteia în domeniul şcolar, astfel la izbucnirea războiului poziţia şi mijloacele acesteia devin aproape formale la nivel general. Locurile unde logistica instituţională asigurată de biserică a fost susţinută material, corespunzător, de către comunităţile locale fiind puţine, existenţa şcolilor confesionale s-a datorat în mare parte eforturilor şi suportului financiar venit din afara sistemului de învăţământ. Statul şi acţiunile sale de ajutor dat şcolilor încearcă, în plan secund, modernizarea. Dar cu ce costuri pentru români? Plătind impozit către stat, susţineau în primul rând şcolile maghiare, partea care se întorcea la cele confesionale fiind neînsemnată şi drastic condiţionată de legislaţie iar, pentru susţinerea lor, erau necesare alte impozite culturale suplimentare. Până la Legea Apponyi, se putea considera ajutor de la stat, ce nu afecta periculos, jumătate din suma consumată de şcoală, dar după aceea, plafonul scade la 200 de coroane şi apoi la 100, orice creştere a acestuia ducând la transformarea în şcoală de stat. Învăţătorii devin funcţionari publici plătiţi tot de comunitate, noul lor statut permiţându-le rezolvarea administrativă directă a problemelor salariale sau de altă natură, reducându-se rolul de tampon avut de biserică. Fără a mai trece o dată în revistă şi celelalte transformări survenite, putem lesne observa depărtarea treptată de şcoala gândită de Şaguna şi de Regulamentul organic de la 1868.
Mitropolia de la Sibiu are meritul de a fi susţinut logistic şcoala şi de a fi coagulat în jurul instituţiei intelectualitatea şi susţinători financiari. S-a implicat şi politic odată cu aderarea a numeroşi clerici la PNR şi a avut o încercare de a înfiinţa un institut de credit al Bisericii Ortodoxe după modelul celor mirene de succes, dar implicarea financiară directă a fost una modestă, în sprijinul şcolilor confesionale, pe toată perioada cercetată. Şi nu vorbim despre o instituţie săracă, ci de una care asigură capului său un salariu de 24.000 de coroane28, posesoare de terenuri şi pădure dar mai ales susţinută financiar de institute financiar-bancare și persoane particulare cu sume din ce în ce mai mari, e drept că plafonul creşterii costurilor de întreţinere a demersului şcolar la limita imixtiunii majore a statului.

1 APRO Orăștie, documente din 1897 din 21 octombrie şi 31decembrie, semnate de protopopul Vasile Domşa,
nenumerotate;
2 Anexa I și II ;
3 Ibidem
4 SJHAN FPRO Orăştie, 2/1897, f. 7;
5 Paul Brusanowski, Învăţământul confesional ortodox din Transilvania între anii 1848-1918. Între exigențele statului centralizat şi principiile autonomiei bisericeşti, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2005, p. 592;
6 APRO Orăștie, nr. 3515 şcol./1895
7 Ibidem, Document al parohiei Orăştie din 31 dec. 1896, semnat de epitropii Nicolae Trifu, George Vinţan şi Ioan
Marian, nenumerotat ;
8 Ibidem, nr. 74 din 17 sept./1908
9 I Lăpedatu, „Monografia Institutului de credit şi de economii „ARDELEANA” societate pe acţii în Orăştie 1885-1910, Sibiu 1912, p. 168;
10 Ibidem, p. 15;
11 Ibidem. P. 7;
12 Ibidem, p. 110;
13 Ibidem, p. 111;
14 APRO Orăștie, Inventar imobile la finele anului 1896, nenumerotat;
15 I. I. Lăpedatu, Monografia, p. 60;
16 Ibidem, p. 192-193;
17 Romos, Beriu, Romoşel, Vinerea, conform protocoalelor parohiale de la bisericile din aceste localităţi;
18 Ocupa locul trei ca suprafeţe deţinute, 52132 iugăre, după familia Mocioni şi Aurel Vlad;
19 Ioan Mihu, Spilcuiri din gândurile mele politice, culturale şi economice, Sibiu, 1938, p. 28-39 şi V. Orga, Aurel Vlad, p, 196 -199;
20 I. I. Lăpedatu, Monografia, p. 128 şi V. Orga, Aurel Vlad, p. 197;
21 V. Orga, Aurel Vlad, p. 186;
22Ibidem, p. 200-203;
23 SJHAN FPOR Orăştie, 1889, Dos. 2, f. 14014;
24 APRO Orăștie, Document de inventarierea activelor pe anul 1897, nenumerotat;
25 Ibidem, 68/1897 semnat de Ioan Fleşeriu, învăţător la Romos;;
26 C. Baicu, Memorialul, p. 2 (55) şi Bugetele anuale ale parohiei Orăştie, pentru toată perioada, aflate în APRO Orăştie;
27 APRO Orăştie, Documentele: nr. 3515 din 5 mai 1895, nr. 10349 din 4/17 sept. 1908 şi document parohial de la
Romos din 29 mai 1895;
28 Ibidem 12074/1908

CAPITOLUL III
ÎNVĂȚĂTORII


III.1.Pregătirea şi perfecţionarea învăţătorilor

Unul dintre cele mai importante aspecte ale dezvoltării instituţiei şcolare îl reprezentau învăţătorii, oameni ce fac în această meserie o carieră sau o privesc ca pe o alternativă economică și de statut social, provenind în majoritate din comunităţile pe care le slujesc sunt cei care duc mai departe specificul românesc al şcolii confesionale în condiţiile tuturor schimbărilor de legislaţie moderne dar şi potrivnice, De la Legea XXXVIII/1868 şi a Statutului organic, învăţătorul devine, treptat, un funcţionar public cu un statut special, cel mai supus modificării în toată perioada dualistă, ancorat între cerinţele statului ungar şi autonomia, din ce în ce mai scăzută, a Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi Ungaria.
Primul statut al învăţătorului din şcolile confesionale ortodoxe apare în circulara emisă de mitropolitul Andrei Şaguna, nr, 351/1869 care la punctul trei stabilea că:
învăţători pot fi de aici înainte numai acei indivizi cari au absolvat cursul pedagogic întreg şi cari după depunerea esamenului prescris au primit decret sau dacă n-au terminat cursul pedagogic într-un institut public, au depus în un asemenea institut, atât esamenul teoretic, cât şi cel practic cu succes bun, iar învăţătorii, care la publicarea legii acesteia au fost în oficiu, să lasă în oficiul lor, dar sunt îndatoraţi a-şi dovedi înaintea autorităţilor ce inspectează şcoalele, experienţa şi desteritatea de a instrui, iar cei ce nu pot dovedi aceasta, se pot obliga a face un curs supleator în vacanţele de vară la institutul pedagogic.1
Dacă până atunci se punea problema ca dascălii să absolve doar un curs superior celui în care predau, având cazuri de învăţători cu două-trei clase sau cântăreţi bisericeşti, acum se adaugă specializarea pedagogică ca o condiţie sine qua non la intrarea în învăţământ, fie el şi elementar. De la punerea în aplicare a acestei reglementări devine destul de dificilă asigurarea cu învăţători calificaţi a şcolilor confesionale. Pentru protopopiatul orăştian, sursele de provenienţă a cadrelor didactice erau absolvenţii preparandiei din Deva (cât acesta a funcţionat) sau Orlat şi mai puţin a celor din Arad şi Caransebeş. O altă sursă o reprezentau gimnaziile civile, între care şi Colegiul Kun din Orăştie, ai căror absolvenţi erau trecuţi prin „cursurile pedagogice de vară, cu o durată de şase săptămâni, de la Deva”2. Cum şcolile specializate pregăteau, în general, elevi din comunele apropiate care ulterior ocupau posturi de învăţători în comunităţile de unde proveneau, problema învăţătorilor „cualificaţi” a constituit unul din neajunsurile învăţământului confesional ortodox din protopopiatul Orăştie, rezolvarea necesitând chiar soluţii de compromis prin angajarea celor şcoliţi la institutele de învăţământ de la Blaj şi Lugoj ale celeilalte confesiuni româneşti3. Din dosarele candidaţilor la posturi de învăţători în districtul şcolar al Orăştiei am putut observa că trecerea din mediul şcolar greco-catolic în cel ortodox era o practică întâlnită în Transilvania şi Ungaria acelor vremi, dar şi faptul că materiile studiate în şcolile pregătitoare ale celor două confesiuni erau identice aproape, nu în toate cele ortodoxe studiindu-se şi limba germană4. Spre sfârşitul secolului XIX asistăm la o scădere substanţială a numărului de învăţători necalificaţi datorată perfecţionării multor din cei aflaţi în serviciu în şcoala pedagogică de vară de la Deva şi a intrării în sistemul de învăţământ a multora calificaţi, astfel, plecând de la situaţia existentă în anul şcolar 1882/1883 când „din cei 27 de învăţători 10 erau calificaţi şi 11 necalificaţi”5 , se ajunge în zece ani la situaţia de a nu avea, din „31 de învăţători, nici unul necalificat”6. Situaţia are un anume relativism deoarece plecările şi transferurile, din cauze salariale de obicei, fac mici diferenţe anuale sau semestriale chiar la nivel de protopopiat. După cum rezultă din documentele vremii, numirea învăţătorilor era foarte strict controlată de Consistoriu, chiar dacă parohiile erau cele care iniţiau aceste demersuri, cauzele fiind legate, în primul rând, de respectarea legislaţiei cu privire la calificarea învăţătorilor şi cunoaşterea temeinică a limbii maghiare, precum şi de posibilitatea comunelor bisericeşti de a asigura un minim salarial impus de lege. Se evitau astfel situaţiile de revocare din funcţiile învăţătoreşti cerute de inspectorii de stat pentru neconformitate cu legea sau cele, mai multe, în care se ajungea la încasarea „aruncului” pe cale judecătorească, prin executor, pentru plata învăţătorului. Efectul imediat este rămânerea fără învăţători a unor şcoli sau întârzierea începerii anului şcolar nepermis de mult, lucru ce determină senatul şcolar consistorial să impună protopopului ca până la reglementarea situaţiei preotul paroh să ţină locul rămas neocupat. Se pare că astfel de cazuri sunt numeroase în toată arhidieceza, deoarece astfel de dispoziţii devin tipizate, în ele completându-se numai data, numele localităţii şi numele preotului paroh7. Urmărind cazul din 1897 de la Dâncul mic, acesta se va repeta periodic în această parohie, pentru anul 1907 cererea localnicului Dumitru Paștea adresată oficiului protopopial Orăştie în care „roagă să fie recomandat Pre Venerabilului Consistoriu spre a fi tolerat învăţătoriu în comuna Dâncul mic pe anul scolastic 1907/1908”8 , fiind singurul învăţător „tolerat” ca necalificat din lista de 34 de învăţători din protopopiat. Asemenea compromisuri sunt rare, mai ales după aplicarea Legii Apponyi când controalele sunt tot mai frecvente din partea inspectorilor de stat, iar toleranţa la încălcarea legii devine minimă.
Privite din exterior, modificările legislative par să ţină pasul cu modernizarea societăţii din imperiu, încercându-se crearea treptată a unui sistem unic de învăţământ prin retribuţie şi finalităţi, dar puse în balanţă cu costurile materiale impuse nemaghiarilor par disproporţionate şi arbitrare, având ca scop vizibil maghiarizarea.
În protopopiatul mărit prin alipirea celui de la Geoagiu, avem următoarea situaţie în anul 1902 „numărul total al învăţătorilor era de 57, dintre care 55 bărbaţi ţii două femei, 29 erau definitivi, 15 erau provizorii iar 13 suplinitori; cu studii pedagogice erau 26 definitivi şi 9 provizorii, cu studii teologice ţi pedagogice erau 3 definitivi iar numai cu studii teologice erau 3 provizorii”9. . O situaţie mult mai slabă în protopopiatul lărgit faţă de cel al Orăştiei, înainte de comasare cât şi după desprindere, dată de sărăcirea aproape generalizată a comunelor bisericeşti din tractul Geoagiu, în marea lor majoritate fiind localităţi montane.
Refacerea celor două protopopiate la vechile arondări de parohii cu o perioadă tranzitorie în care toate documentele protopopiale şcolare se emit la Orăştie , duce la o situaţie mai clară a învăţătorilor din cele două protopopiate, astfel la Geoagiu” din 24 de învăţători, 10 erau definitivi, 8 provizorii, 5 toleraţi şi un cantor bisericesc la şcoala din Bulbuc cu filia Curpeni”10 . Conspectul din aceeaşi dată tot pentru anul şcolar 1907/1908 dar pentru tractul Orăştie arată următoarea situaţie: din 34 învăţători, 24 sunt definitivi, 5 provizorii şi unul tolerat. Evidenţele arată clar diferenţa de calificaţi în favoarea celor din şcolile districtului şcolar Orăştie,.
Aşa cum am putut vedea, mişcarea personalului didactic era o problemă delicată pentru această perioadă, existând învăţători care trecuseră pe la trei - patru şcoli, fie din motive financiare sau pentru a ajunge să profeseze în localitatea de domiciliu, cum este cazul învăţătorului Petru Doroga din Pricaz, care, după ce activase în anii anteriori la Rapoltu mare şi Măgura ca suplinitor, încearcă să obţină postul definitiv de la Binţinţi, rămas vacant de câţiva ani11 , sau a învăţătoarei Maria Racolţea care se întoarce la Orăştie după ce profesase la Hărăstaş12 . Dosarul învăţătoarei diferă ca număr de acte, numai trei, faţă de cinci câte conţine cel al lui Petru Doroga din 1908, pentru că prin „rescriptul „nr. 66849/1897 ministrul de instrucţie publică” aduce la cunoştinţa Consistoriului obligativitatea prezentării unui dosar care să cuprindă şase acte ce dovedesc” numirea, apartenenţa religioasă, calificarea, vechimea în învăţământ, foaie de emolumente, participarea la fondul de pensii13, pentru fiecare învăţător implicat în mişcarea personalului didactic .
Legea învăţământului din 1907 găseşte şcolile protopopiatului orăştian cu învățători calificaţi, puţinele excepţii fiind rezolvate în timp rezonabil de protopopul Vasile Domşa şi senatele şcolare parohiale, cu cifre peste media din comitatul Hunedoara sau cea de pe cuprinsul întregii Mitropolii ortodoxe.
Circulara nr. 5209/1912 dată la 26 aprilie de către Consistoriu ce prevedea” ajutor financiar şi pentru elevii săraci care urmau studii pedagogice14” continuă seria de ajutoare pe care Biserica Ortodoxă Română din Transilvania şi Ungaria le acordă pentru combaterea efectelor sărăciei, redistribuind în acest sens parte a sumelor primite de la susţinătorii mireni ai bisericii şi şcolii confesionale.
În preajma izbucnirii războiului, calitatea învăţământului creşte, influenţată fiind de legislaţie dar mai ales de factorii ce au reacţionat la aceasta, românii, de la ţărani şi învăţători până la vârfurile clerului şi ale mediului politic. Protopopul, ca inspector tractual, verifică periodic starea lucrurilor prin vizite la şcolile confesionale şi participarea la examene anuale, în urma cărora dă calificative care, de cele mai multe ori, sunt de bine şi foarte bine, mai rare cele de „suficient şi nesuficient.”15
Abaterile comise de învăţători, e drept destul de rare, în mediul şcolar sunt rezolvate prin chemarea acestora în faţa scaunului protopopial ca scaun districtual şcolar, cazurile învăţătorilor Georgiu Iondrea de la Orăştie, în 189016 sau Nicolae Popoviciu de la Mărtineşti, în 190217, care erau acuzaţi de către comitetele parohiale de mai multe delicte disciplinare din timpul anului şcolar, după cercetările făcute de protopopii de atunci ai Orăştiei, se ajunge cam la acelaşi rezultat: „nu se poate constata nimic hotărât”18. Exista şi o justiţie socială, manifestată ad-hoc, pentru orientarea politică antiromânească a învăţătorului de la Gelmar, aplicată de „româncele din sat care, ieşind de la biserică duminica, îl iau la bătaie pentru că votase cu candidatul propus de guvern”19.
Lăsând la o parte greşelile omeneşti ale învăţătorilor, trebuie remarcat faptul că făcuseră faţă multor provocări aduse în primul rând de legislaţie dar şi de situaţiile deosebite în care privaţiunile ocupă primul loc, menţinând nivelul educaţiei mulţumitor pentru românii din protopopiat. Transformarea prin care trece şcoala confesională aduce pentru dascăli cerinţe profesionale noi, unele moderne altele impuse arbitrar, care necesită o continuă adaptare şi profesionalizare.
Tradiţia acestei perfecţionări există începând cu primele reuniuni ale dascălilor încă înainte de actul dualist, efectul lor devenind vizibil odată cu formarea asociaţiilor învăţătoreşti a căror activitate duce la un real progres şcolar. Documentele arhivistice sunt destul de puţine, până la 1879, când Consistoriul de la Sibiu stabileşte „cercurile învăţătoresci de la şcoalele confesionale din arhidiecesa Transilvaniei” unde la numărul III era definit „cercul Deva”20 arondarea şi numărul acestor cercuri se modifică în timp, astfel la ultima dintre ele, în 1908, Orăştia devine cercul VII cuprinzând învăţătorii din protopopiatul său21. Încă de la început, se recomandă unificarea celor două forme de perfecţionare prin ținerea în acelaşi loc şi timp, ajungându-se la forma unor reuniuni ce conţineau şi conferinţe didactice cu tematică aprobată în sesiunea anterioară şi pregătită de învăţători calificaţi şi cu mare experienţă.
O astfel de acţiune are loc la Petrila între 7-9 noiembrie 1893 a cărei ordine de desfăşurare cuprindea
deschiderea şedinţei, constatarea membrilor prezenţi, raportul comitetului central, raportul bibliotecarului şi al casierului, alegerea comisiilor de revizie şi control, Substantivul – prelegere practică de Sergiu Rusescu, Fierul –prelegere practică de Ioan Flăşeriu (învăţător la şcoala din Romos, n,a), Prelegeri practice din comput – de Ioan Cioran şi Petru Halau, Cunoaşterea banilor noi – prelegere de Ioan Bota (din 1892 se trecuse la adoptarea coroanei, n.a.), Despre disciplina şcolară – disertaţiune de Constantin Baicu (directorul şcolii de la Orăştie, n.a.), raportul comisiilor, stabilirea bugetului, propuneri, completarea locurilor vacante prin alegeri.”22
Se poate constata faptul că, dintre cele cinci prelegeri didactice, două au fost susţinute de învăţători din protopopiatul orăştian, dar mai cu seamă tematica abordată la secţiunea de conferinţe.
Chiar dacă de cele mai multe ori se ţineau împreună, diferenţa dintre scopurile celor două secţiuni este evidentă, conferinţa îşi va păstra în continuare scopul iniţial: perfecţionarea învăţătorilor în ştiinţa pedagogică, pe când reuniunea în sine are un scop mai larg ce include apărarea intereselor învăţătorilor ca grupare profesională, cum devine în timp. În astfel de situaţii se pune problema apariţiei unei reviste a învăţătorilor din comitatul Hunedoara, lucru nerealizat însă şi datorită costurilor mari, pe fondul nesusţinerii nici de biserică nici de către stat a acestui proiect. Chiar şi conferinţele erau finanţate prin aportul financiar al participanţilor.
Lărgirea problematicii abordate în conferinţe apropie unele teme din cele propuse de Astra în această perioadă, mai ales că două din adunările generale ale sale se ţin la Orăştie în 1891 şi la Deva în 189923, una dintre cele mai importante fiind educaţia adultului.
După apariţia legilor Trefort, apare şi o a treia formă de perfecţionare a învăţătorilor, impusă de această dată, aceea prin care erau obligaţi să cunoască limba maghiară la un nivel care să le permită predarea în această limbă a celor mai multe dintre disciplinele şcolare. Atestatul de limba maghiară devine astfel indispensabil la angajarea ca învăţător în şcolile confesionale ortodoxe, pentru cei aflaţi deja în serviciu se organizează, începând cu anul 1883, cursuri la preparandiile de stat de la Cluj, Cristurul Secuiesc, Arad, Sighetul Marmaţiei şi Zilah, în perioada vacanţelor şcolare de vară24.
Legislaţia ulterioară aduce modificări care, printre altele, privesc şi costurile tuturor formelor de perfecţionare şi stabileşte acoperirea cheltuielilor de transport şi diurnă din fondurile parohiilor de unde provin învăţătorii.
Consecinţele tuturor acestor activităţi duc la formarea unui corp didactic puternic profesional, ce intră prin intermediul legislaţiei maghiare în rândul funcţionarilor publici ieşind, în mare parte, de sub tutela bisericii,

III.2 Salarizarea și pensionarea învățătorilor
Pentru perioada la care ne referim prevederile salariale din Regulamentul Organic privitoare la remunerarea învățătorilor sunt depășite datorită numeroaselor reglementări legislative ce au urmat. Oricum situația acestor plăți era una cu probleme datorate imposibilității colectării impozitului general, din care până la 5% reprezenta darea culturala sau arunc și constituia baza fondului de salarii pentru învățători. În acest sens nuneroasele liste cu datornicii acestui fond găsite în documentele de arhivă, precum și cerrerile, făcute fie de preoți fie de comitetele parohiale, pentru recuperarea pe cale executorie a acestora, dau imaginea situației la care ne raportăm.
Contractul care se încheia între comunitățile locale și învățătorilor prevede ca parte a salariului să fie compensată în produse agricole și suprafețe suplimentare de teren in folosința acestuia sau chiar în munci la câmp sau pădure pe care localnicii le prestau dasăalului. Acest mod de retribuire lăsa loc de intrepretări de ambele părți sau putea fi influențat de anul agricol, ducând, în frecvente cazuri, la dispute între învățător și comunitate.
Un caz interesant este cel al învățătorilorului Nicolae Bârseanu ce vine de la scoala confesionala din Orăștie, la cea din Căstău unde chestiunea salarială îl nemulțumescte, adresandu-se din acest motiv Consistoriului care prin circulara nr. 2752/20.Octombrie 1879 obligă protopopul Orăștiei, Nicolae Popoviciu, ca în “3 zile să raporteze chestiunea salariului învățătorilorului Nicolae Bârseanu din Căstău”25.Diferența față de alte cazuri de acest gen, frecvente de altfel, consta în faptul că venind de la o școală în care problema salariala nu se punea, la Căstău comunitatea rurală încearca să impuna regula naturaliilor la retribuire.
Astfel de neajunsuri încearca să le înlăture atât statul, prin legislatie, cât și Consistoriul prin reglementări de ordin intern, prima de acest fel fiind inclusă în circulara 2299/10.Mai 1884 care la punctual cinci stabilește salariile învățătorilor “în modul următor: a) în comune bisericesci până la 50 de familii cu minimul 150 florini, de la 50 la 70 familii cu minimul 200 florini, de la 70 la 90 familii cu minimul de 250 florini, de la 90 la mai multe familii cu minimul de 300 florini, la care sunt la care sunt a se computa și valorile naturaliilor (bucate, folosirea de pământuri, venituri controlate) (…) în anul acesta salariile computate ale celor 27 de învățătorilor din protopopiat s-au ridicat la un total de 4455 de florini.26
Reglementările ministrului A. Trefort, impuneau adăugarea cuincuenalelor, acel spor de vechime care ridică nivelul salarial al învățătorilor din școlile confesionale ortodoxe la nivelul celor din școlile de stat de aceasi categorie. Tot conform Legii XXVI/1893, Consistoriul de la Sibiu, stabilește că “salariul minim al unui învățător ordinariu, pe lângă locuință potrivită și grădină ¼ iuger, nu poate fi mai mic de 300 florini(…) al celui adjunct nu poate fi mai mic de 200 florini”27.
Cu toate acestea diferențele dintre salarii erau foarte mari, cu cele mai multe sub limita legală, cel mai mic fiind la învățătorului de la Tămășasa, 60 florini, iar cel mai mare la învățătorilorul de la Căstău, 365 florini în anul 189428, iar in cel următor constătam același salar minim, la Tămășasa, crescând puțin numărul celor cuprinse între 200 și 300 florini29.Rămân commune bisericești care nu respectă nici reglementarea mai veche care prevedea un minim de 150 florini, o lungă perioadă de timp.
Parohia etalon a protopopiatului rămâne cea de la Orăștie, care în 1897 avea cheltuieli salariale si pentru locuința învățătorilor de 2310 florini acordând “salare fundament la 4 învățători 1560 florini, primul cuincuinal la 2 invățători 100 florini, remunerație la directorul școlii 60 florini cuartir pentru doi învățori 120 florini ,remuneratie la un învățător pentru conducerea corului 60 florini, salare pentru două bone 320 florini, cuartir pentru o bonă 40 florini, la fondul de pensiune învățătoresc 50 florini “30. Pentru o școală cu patru învățători și un azil de copii cu două bone, cheltuielile sunt medii, dar comparative cu cele de la Tămășasa, Petreni sau Grădiște, sunt foarte mari.
La Vinerea, a doua parohie ca populație din protopopiat, comparabilă cu Orăștia, situația era una tensionată cu ceva timp în urmă, datorită celui de-al treilea post de învățător recent înființat si mai ales locuinței ce trebuia asigurată. Acest incident se datorează hotărârii Consistoriului de a asigura o a treia clasă de studiu folosind în acest scop locuința celor doi învățători de acolo, Nicolae si Elisabeta Herlea, aflată în incinta școlii și atribuirea alteia în casa parohială31. În același timp trebuia asigurată și locuința pentru al treilea post de învățător ce fusese scos la concurs32 pentru al doilea an consecutiv, fostul învățător plecând din motivul “neasigurării locuinței și nici a banilor de chirie, locuind la preotul paroh”33 Situația ia amploare după ce soții Herlea fac dovadă, printr-o adeverință eliberată de comuna politică, stării necorespunzătoare a locuinței din casa parohială și cer una corespunzatoare.34 După doi ani rezolvarea acestui conflict, în care au fost implicați patru învățători, consiliul parohial, Consistoriul care trimite la fața locului si un asesor consistorial în persoana lui Mateiu Voileanu si mai putin protopopul orăștian Nicolau Popoviciu, a cărui delegare de competență din partea vicarului arhidiacezei, Ilarion Pușcariu, a fost una minimă, acesta din urmă, îi transmite că “în locul prim, Consitoriul te face responsabil (…) în special în comuna Vinerea, atât de bântuită de certe interne” 35.
Revenind la salariile învățătorului, în anul 1897 Consistoriul emite “Foia pentru emolumentele învățătorului”36 prin care se încearcă creșterea numărului surselor de proveniență a veniturilor învățătorești.În 1899 salariul învățătorului de la Orăștioara de Jos a fost de 600 coroane și cuincuinalele de 100 coroane37, din care 200 coroane proveneau din ajutorul de la stat pe care îl primea din anul școlar 1896-1897, pe timp de trei ani38
În protopopiatul lărgit, pentru anul 1902, suma totală a salariilor pentru cei 57 de învățători ai școlilor confesionale ortodoxe a fost de 32026 coroane, iar pentru sporul de cuincuinal s-au acordat 1800 coroane la 12 învățători, 8 din fostul tract al Orăștiei si 4 din cel al Geoagiului.39 Se poate constata ca existau învățători care aveau o vechime mare in învățământ, conform căreia și datorită legii primeau sume consistente, la unii apropiate de suma maximă de 250 coroane și asta în contextul în care mai existau în protopopiat salarii mult sub limita legii.
Legea Apponyi avea sa consființească trecerea faptică a învățătorilor in rândul funcționarilor publici, prin obligativitatea depunerii jurământului față de patrie, după ce în privința drepturilor aceștia fuseseră asimilați celor de la stat. Totuși în protopopiatul Orăștiei numarul celor intrați în sistem, precum și a celor care primeau ajutor de la stat era mic, jurământul nu era obligatoriu pentru majoritatea acestora. Și în aceste condiții legislative diferențele salariale erau mari, cu un minim de 120 coroane la Tămășasa (aproape de 10 ori mai mic față de minimul legal ) și 1500 coroane pentru fiecare din cei 4 învățători de la Orăștie în anul școlar 1907 – 1908 40, una dintre cauze fiind și aplicarea graduală a legii până în anul 1910.
Această inerţie în aplicarea legii este caracteristică comunelor bisericeşti mai mici sau mai sărace, care încearcă astfel să reducă împovărarea fiscală crescută, prin mijloace proprii, totuşi astfel de situaţii fiind rare nu reduc rata progresului salarial din învăţământul confesional de la Orăştie, dezvăluie în schimb latura conservatoare a relaţiei dintre comunitate şi legislaţia momentului. Oportunismul de situaţie poate fi remarcat foarte bine într-o scrisoare a protopopului Vasile Domşa către Consistoriu, răspuns la provocarea emisă pentru a rezolva problemele de la Petreni la cumpăna dintre secole
Deoarece oficiul parohial şi comitetul ca senat şcolar din comuna Petreni, în sensul regulamentului nici la provocarea mea n-a luat măsurile necesare de a scrie concurs cu 300 fl. v.a. pentru ocuparea postului de învăţător, mă rogu a se lua dispoziţiunile disciplinare asupra acestui comitet carele acum îmbie 150 fl. salariu în locu de 200 fl. ce a fost deja staverit. Această şcoală a fost deja ameninţată ca necorespunzătore şi ca edificiu şi ca progres în învăţământ, acum zidirea este conform legii iar comitetul nu întrejeşte postul cu învăţător definitiv.”41
Situaţia diferă de la o comunitate la alta funcţie de posibilităţi, la Balomir în 1908, se aprobă „de a folosi ajutorul de 600 de la Universitatea săsească, în timpul de transiţie, (până în septembrie 1910 n.a.) pentru a edifica cvartir învăţătorilor”42. Grija pentru respectarea legii manifestată de Consistoriu şi susţinută de controalele inspectorilor şcolari de stat face salariile învăţătorilor din protopopiat să crească de la un total de 2404 coroane în 190743, la 48766 coroane în 191444, reprezentând cea mai mare creştere reală, urmând apoi perioada războiului în care inflaţia scade puterea de cumpărare cu toate încercările statului de a o menţine.
O anumită preocupare există şi faţă de fondul de pensie pentru învăţători care era reglementat de legislaţie încă din 1879, cota era calculată pentru fiecare parohie chiar dacă nu susţinea şcoală confesională, cu plata anuală din fondurile comunei bisericeşti „ear învăţătorii sunt scutiţi de tacse”45, acelaşi ordin al ministrului de culte şi instrucţiune publică nr. 13266 decide că: „preoţii care funcţionează ca învăţători nu pot fi pensionaţi şi sunt scutiţi de tacsă pentru pensie, însă nu sunt scutite (în continuare n.a.) şi comunele bisericeşti”46. Cea mai importantă modificare legislativă în acest sens apare inserată în Legea XLIII/1891 care la articolul 10 spune că „după fiecare elev care cercetează şcoala trebuie să se încaseze 15 creiţari ca emolumente pentru fondul de pensiune învăţătoresc al statului”47, făcându-se clară diferenţierea între statutul preotului şi al învăţătorului, al cărui fond de pensie era virat în contul statului din momentul în care acesta era înscris la acest fond.
Verificarea acestor operaţiuni este mai atent făcută după ce se constataseră diferenţe între statistica statului şi cea înaintată de biserică, circulara Nr.3954 scol./8 iulie 1893 dată de Consistoriu încercând să reglementeze starea ce „induce pre guvern în eroare la asigurarea pe seama învăţătorilor a unei pensiuni preste suma ce după dreptate le-ar compete.”48
Calculul contribuţiei la pensie pentru un învăţător devine destul de complicat, format din două componente una a comunei bisericeşti, 15 creiţari de fiecare elev, iar cealaltă o contribuţie directă” de 5% din suma cu care se urcă salariul 2% taxă anuală din salariu şi 2% la intrarea la pensie”49. Se poate observa că suma totală a contribuţie era importantă şi că se continua ca taxă şi pe cuantumul pensiei cu un procent de 2% din valoarea acesteia.
Strângerea acestei taxe era la fel de anevoioasă cu toate intervenţiile statului şi bisericii, dovadă numeroasele ordine de ministru şi circulare ale Consistoriului în această direcţie, până la reglementarea din 1907 existând în cadrul Mitropoliei şi cazuri de executare silită a parohiilor pentru recuperarea acestor sume. Urmărirea colectării lor pentru învăţători este mai dificilă decât în cazul preoţilor deoarece nu exista acel Libel de solvire la fondul de pensiuni pe care parohiile îl aveau pentru preoţi şi a cărui administrare o avea Consistoriul arhidiecezan de la Sibiu. Pentru învăţători, sumele se virau de către comuna politică direct la bugetul statului funcţie de datele furnizate de comitetul parohial ortodox, iar după 1910 când Legea Apponyi este aplicată, colectarea este bine supravegheată de către organele statului. Statutul de funcţionar public al învăţătorilor face din problema pensionării o problemă a statului, biserica rămânând cu rezolvarea acestei probleme pentru preoţi, care se pensionează după 40 de ani de serviciu.
Un caz de pensionare este cel al învăţătoarei Maria Racolţea de la şcoala din Orăştie în anul 1914 dar care este rugată de Consistoriu „a se restitui în postul avut (…) şi să înainteze din nou cererea de pensie” prin adresa nr. 8827 scol. din 3 septembrie 1915.50 Se pare că acest lucru se datorează calculului contribuţiei la fondul de pensii îngreunat de faptul că înainte de a fi numită la Orăştie învăţătoare, în 1893, mai funcţionase şi la Hărăstaş, în comitatul Turda.51
Perioada vizată de acest demers este una în care statutul învăţătorului se transformă radical, acesta făcând pasul spre o anume modernitate în care influenţa bisericii asupra sa scade, treptat, iar poziţia de fruntaş popular devine una de intelectual cuprins în viaţa culturală, politică şi economică a comunităţii. În protopopiatul ortodox de la Orăştie, viaţa învăţătorilor nu a fost una uşoară, făcând faţă presiunilor venite din partea celor care încercau să controleze sistemul de învăţământ dar, de multe ori, şi din partea celor în slujba cărora trudeau.


CONCLUZII
Instaurarea regimului dualist austro-ungar, unul anacronic şi rigid în esenţa sa, va asigura treptat cadrul legal corespunzător dezvoltării şi mai ales, modernizării învăţământului confesional ortodox românesc din Transilvania. Renaşterea puternică a naţionalismului maghiar duce, chiar în condiţiile autonomiei din cadrul imperiului, la o politică de maghiarizare ce devine excesivă prin legislaţia sfârşitului de secol al XIX-lea şi începutul celui următor. Devine clară direcţia de acţiune a guvernelor de la Budapesta şi consecvenţa cu care încearcă să-şi atingă scopul, în dauna nemaghiarilor trăitori în Ungaria, dintre care românii reprezentau o bună parte.
Pentru românii din Transilvania, împărţiţi în două confesiuni, ale căror elite se scindează şi politic între pasivism şi activism, situaţia devine una grea, fără o rezolvare imediată şi generală. Se păstrează numai acea brumă de autonomie a bisericii, devenită şi ea ţintă a procesului de realizare a patriei maghiare. Starea de fapt din societatea acelor timpuri este greu de reconstituit, fiind tot timpul privită din două direcţii diametral opuse, una a maghiarilor şi alta a românilor, cu toate că în fapt exista o convieţuire fără evenimente deosebite la nivelul maselor. Cum era şi normal, lupta se va duce la nivelul elitelor, din ce în ce mai mult politic, cu dezavantajele ştiute, de partea celei româneşti.
Situaţia Orăştiei şi a împrejurimilor sale fiind una mai aparte în acest context, datorită existenţei regimului de scaun săsesc ce dispare în 1876, când aici se înfiinţează o plasă a comitatului Hunedoara, vine din îndelungata convieţuire între cele trei etnii: români, unguri şi saşi, în acest târg transilvan. Exista astfel la români obiceiul de a se apropia de nivelul social sau economic al celor cu care împărţeau oraşul, în timp acest lucru se transmite şi celor din comunele din jur. La un moment dat, Ioan Mihu spunea că diferenţa o mai face numai censul diferenţiat și decalajul economic existent., lucruri ce pot fi schimbate prin eforturile comunităţii româneşti.
În perioada la care ne referim, bună parte din ceea ce existase la debutul dualismului, pentru români, nu mai exista sau se transformase: autonomia Bisericii Ortodoxe, ca organizator de şcoală, se eroda sub acţiunea legislaţiei statului ungar, tergiversarea aplicării acesteia se reduce, în majoritatea cazurilor, la limita maximă permisă de lege, învăţătorii şcolilor confesionale erau asimilaţi prin atribuţii şi retribuire celor de la şcolile de stat şi, cel mai important lucru: avem reacţii ale românilor la fiecare dintre acestea.
Cadrul general sau, de multe ori, generalizat, nu include întotdeauna toate aspectele sociale, economice şi culturale existente la acea dată în protopopiatul român ortodox al Orăştiei. Această lucrare fiind limitată la un spaţiu cultural restrâns, a încercat să sublinieze tocmai specificitatea zonei, oglindită în realizările şcolare din districtul şcolar constituit aici.
Dacă legislaţia a fost unitară, cel puţin cea a învăţământului, pentru toată Ungaria, aplicarea ei a fost neunitară datorită comunităţilor susţinătoare de şcoală confesională care au găsit modalităţi de apărare atunci când aceasta putea periclita situaţia şcolii. Metodele au fost diverse, de la susţinerea în comun a şcolii de către ambele confesiuni româneşti, până la nerespectarea legii. Sunt situaţii în care această susţinere era pecetluită , la nivel local, înainte de înţelegerea de la Blaj a celor două Consistorii. Dacă la Mărtineşti, Turdaş, Beriu, copiii greco-catolici frecventau şcoala ortodoxă, la Spini, singurul sat fost grăniceresc din acest protopopiat, şi Sărăcsău, cei ortodocşi mergeau la cea unită, la Romos, după înţelegerea de la Blaj, la scurt timp, se rupe cea locală care funcţiona de ani buni.
Strategiile folosite de comunităţi dovedesc dorinţa de a beneficia de şcoală în condiţiile în care imixtiunea statului să fie cât mai mică iar lipsa de celeritate a statului în a lua măsuri când legea se încălca vine şi din costurile ce i-ar fi revenit prin preluarea unor şcoli. Cu toate neajunsurile, reţeaua şcolară confesională ortodoxă rămâne intactă pe toată durata studiată, chiar şi când i-au fost alipite şcolile din protopopiatul Geoagiu.
Frecvenţa şcolară nu este una foarte scăzută, dacă nu luăm în calcul cea de la examenele de sfârşit de an, la Orăştie nu sărăcia fiind factorul cel mai important care să o influenţeze, ci mai degrabă neluarea unor măsuri mai severe, sau măcar respectarea normelor legale în vigoare. Mai pot fi adăugate, ca motivaţii, lipsa reală de perspective pentru absolvenţii de şcoală elementară, deşi statul încearcă să compenseze prin acordarea dreptului de vot acestora, suficienţei pe care o dădea cunoaşterea scrisului şi cititului într-un mediu eminamente rural şi agrar şi nu în ultimul rând suprapunerea cu ciclurile agricole importante de toamnă şi primăvară, a începuturilor de semestre şcolare.
Rolul învăţătorilor este unul major în dezvoltarea învăţământului confesional prin felul în care reuşeau să menţină normalitatea şi rezultatele bune într-o şcoală aflată în mijlocul unui proces de modernizare şi maghiarizare, simultan. Influenţa statului îi transformă în funcţionari publici dar ei slujesc comunităţi româneşti care au aşteptările lor de la ei, studierea documentelor din arhiva protopopiatului de la Orăştie permiţând o mai fidelă reliefare a relaţiei umane pe care o aveau cu şcoala. În marea lor majoritate, sunt oameni ai locului, pentru care influenţa comunităţii este hotărâtoare în definirea statutului lor social, astfel am întâlnit cazuri de învăţători avuţi, acţionari sau membri în consiliul de administraţie de la Ardeleana, dar şi învăţători care schimbă trei patru şcoli în căutarea unui trai mai bun. Sunt oameni calificaţi, cu studii făcute în preparandiile ortodoxe sau şcoli civile, unii chiar în mediul greco-catolic de la Blaj, participanţi activi ai reuniunilor şi cercurilor învăţătoreşti, dovada cea mai elocventă în acest sens fiind faptul că în comitat, după Deva, la Orăştie, şi-au ţinut lucrările cele mai multe dintre acestea.
Şi pensionarea învăţătorilor, cu acel complicat calcul al contribuţiei la fondul de stat, aduce o anume modernitate a statutului lor, care se suprapune celui din învăţământul de stat căruia îi sunt asimilaţi. Efectele stagiului de cotizare sunt sigure în acest mod, cazuri de învăţători pensionaţi existând în această perioadă în zona Orăştiei. Tot acest progres nu ar fi fost posibil fără implicarea mai multor susţinători de şcoală, care pe lângă biserică, suplinesc nevoile financiare de susţinerea în limita legii a instituţiilor şcolare elementare. Aportul unei burghezii prospere dar şi al unei ţărănimi emancipate economic suplineşte sau completează o bună parte a bugetelor şcolare bazate exclusiv pe impunerea asupra comunităţilor. O astfel de reacţie din partea celor cu dare de mână salvează o situaţie de impas în care se găseau multe şcoli ale acelei vremi.
Pentru această perioadă, banca Ardeleana este cel mai important susţinător al şcolilor confesionale ortodoxe din protopopiatul Orăştie, prin sumele acordate direct sau alocate sub formă de acţiuni ale băncii dar şi prin politicile desfăşurate în folosul celor obligaţi la efortul susţinerii şcolare. Strategia de a cumpăra suprafeţe mari de la maghiarii sărăciţi care mai apoi parcelate vor fi vândute la preţuri rezonabile ţăranilor, are cel mai mare efect în reducerea decalajului dintre români şi ceilalţi, din punct de vedere economic. Acest institut financiar, fondat de oameni implicaţi şi devotaţi aspiraţiilor naţionale ale românilor, ca avea printre acţionari, încă de la început, învăţători şi ţărani avuţi, atenţi la nevoile şcolilor.
La o societate aflată într-un real progres economic, filantropia devine un lucru firesc, acţiunile unor oameni ca Ioan Mihu, Aurel Vlad, Ioan Moţa şi mulţi alţii, echilibrează o balanţă ce se înclina din când în când de partea statului. În această direcţie, nu trebuie uitate nici sumele venite din partea Universităţii săseşti, ajutoare constante pentru parohiile din Orăştie, Romos, Balomir şi Vinerea, direcţionate în folosul şcolilor confesionale de aici, al căror progres este peste media din protopopiat.
Toate aceste eforturi subsumate acţiunii bisericii pentru salvarea şcolilor ortodoxe de la maghiarizare, duc la o situaţie bună pe ansamblul protopopiatului, în această perioadă, nici o şcoală ortodoxă nefiind închisă de către stat sau transformată, chiar dacă legislaţia a fost una constantă şi dedicată acestui scop. Acţiunea moderată a statului ungar dovedită practic de finalităţile sale: controlul mai atent, mai ale după 1907, precum şi acordare „gradului I de admoniţiune” primul din cele trei care ar fi dus la închiderea unei şcoli, lasă deschisă această discuţie. Noi credem că principalele cauze ar fi: efortul prea mare pe care statul ar fi nevoit să-l facă prin preluarea unui mare număr de şcoli confesionale, dar mai ales teama de o revoltă a românilor din Transilvania. Starea de compromis, cu avantaje de ambele părţi, recunoscute sau nu, pare să caracterizeze această perioadă premergătoare declanşării războiului.
Pentru românii de rând, nevoia de progres economic devine normalitate, ducând la schimbarea unei mentalităţi conservatoare ce devine păguboasă, lucru dovedit de politică. Sărăcia, atât de vehiculată, există în cadru restrâns şi trebuie raportată la ceva: săraci faţă de cine? Pentru că nu poţi generaliza o astfel de situaţie la Mărtineşti, de exemplu, unde în 1905 ambele comunităţi româneşti de acolo îşi ridică biserici, influenţând negativ anul şcolar, de la elevi la învăţător.
Cauze mai profunde trebuie căutate în mentalităţile comunităţilor care preluaseră de la individ instinctul de conservare cu reacţii pe măsura cauzelor, mai ales a celor ce atentau la bruma de bunăstare dobândită în timp.


Bibliografia


FONDURI ARHIVISTICE
Serviciul Județean Hunedoara al Arhivelor Naționale (Deva)
  • Fond Prefectura Hunedoara
  • Fond Protopopiatul român ortodox Orrâștie
  • Fond Primăria Orăștie
Arhiva Protopopiatului român ortodox Orăștie (Orăștie)
  • Fond Protopopiat (neprelucrat)
PERIODICE
Activitatea(Orăștie)1902-1903
Bunul Econom (Orăștie) 1901-1906
Cosânzeana (Orăștie) 1906-19011
Libertatea (Orăștie) 1906-1909
Telegraful Român (Sibiu) 1895-1909
Unirea (Blaj) 1905-1908
Bibliografie secundară
Albu, Nicolae, Istoria școlilor românești din Transilvania între 1800-1867, București,Editura
Didactică și Pedagogică, 1971
Baicu,Constantin, Memorialul școalei capitale greco-ortodoxe române din Orăștie,Orăștie, 1921
Barna, Carmen, “Pregătirea și încadrarea învățătorilor din școlile românești din zona Orăștiei (1868-1918)”, C. Drăgan, C. Barma (ed.) Studii de istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca-Deva, Argonaut, 2012
Berenger, Jean, Istoria Austriei, București, Corint, 1999
Borza, Gheorghe, Camelia Borza, Maria Borza-Popescu, Tămășasa în documente, amintiri, datini, obiceiuri și tradiții, Deva 2007.
Brusanowski Paul, Învățământul confesional ortodox din Transilvania între anii 1848-1918. Ître exigențele statului centralizat și principiile autonomiei bisericești, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeamă, 2005
Dumitrescu Angela, “Din istoria învățământului confesional românesc din Banat-Legea XVI din 1913” în Banatica, XX/2, 2010 p. 245-255.
Dörner, Anton, Tiberiu Istrate, Mihai Căstăian, Orăștie 775 ani, Deva-Orăștie 1996.
Iliescu, Ion, Tiberiu Istrate, Orăștie 750 ani, Deva, 1972.
Lăpedatu, Ioan I, Monografia Institutului de credit și economii „Ardeleana”. Scocieate pe acții 1885-1910, Sibiu, 1912.
Mihu, Ioan, Spicuiri din gândurile mele politice, culturale, economice, Sibiu, 1939
Orga, Valentin, Aurel Vlad. Istorie și destin, Cluj-Napoca, Argonaut, 2001,
Retegan, Simion, Sate și școli românești din Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea (1867-1875), Cluj-Napoca, Dacia, 1994.
Stoica, Cornel, Ion frățilă, Ovidiu Vlad, Nicolae Wardegger, Din istoria învățământului hunedorean, Deva, 1973.
Vlad, Aurel, Răspuns și lămurir, Orăștie, 1920.
Vlad, Mircea, Livia Ciumașiu, ORĂȘTIA în viața și istoria Partidului Național Român și Național Țărănesc Creștin-Democrat, Simeria, Editura „Traian Dorz” 1993.
LEGISLAȚIA INTERNĂ ȘCOLARĂ ARHIDIECEZANĂ
Regulamentul Organic, Sibiu, 1896.
Regulament pentru organizarea învățamântului și școalelor poporale, Sibiu, 1895.
Regulament pentru organizarea învățământului, Sibiu, 1909.
Plan de învățământ și îndreptar metodic pentru școalele populare greco-orientale, Sibiu, 1911.
1 Gheorghe Tulbure, Mitropolitul Șaguna, Sibiu , 1938, p. 363
2 A. Dörner, Din istoria, p. 168-169
3 APRO Orăștie, 72/1886 și 88/1893
4 Ibidem, 72/1886, 166/1893 și 5650/1904
5 SJHAN, FPRO Orăștie, 2/1884, f. 7
6 Ibidem, 1/1894, f. 56
7 Anexa III
8 SJHAN, FPRO Orăștie, 1/1908, f.76
9 Ibidem, 1/1902, f. 166
10 Cospect/1908, semnat V. Domșa, nenumerotat
11 Ibidem 469/1908
12 Ibidem, 166/1893
13 Ibidem, 1047/1897
14 SJAHAN, FPRO Orăștie, 1/1912, f.6
15 Ibidem, 1-1906, f. 174-190
16 APRO Orăștie, 379/1890,
17 SJHAN FPRO Orăștie, 1/1903 f. 119
18 Ibidem f. 120 și APRO Orăștie 52/1890
19 Micrea Vlad, Livia Ciumașiu, ORĂȘTIA în viața și istoria Partidului Național Român și Național Țărănesc Creștin-Democrat, Simeria, Editura Traian Dorz, 1993, p. 10
20 SJHAN, FPRO Orăștie, 2/1879, f. 49
21A. Dőrner, Din istoria, p. 175
22 APRO, Orăștie, 24/1893
23 A. Dőrner, Din istoria, p. 179-181
24 SJHAN, FPRO Orăștie, 2/1883 f. 10
25 Ibidem, 2/1879, f. 15
26 Ibidem 2/1884, f. 1 și 7
27 Ibidem, 1/1894, f. 47
28 Ibidem, f. 56
29 Ibidem, 1/1895, f. 1
30 APRO, Orăștie, Buget/1897, nenumerotat
31 Ibidem, 5557/1893
32 Ibidem, 5537/1893
33 Ibidem, scrisoare/1892, semnată I. Olariu, nenumerotată
34 Ibidem, 7499/1893
35 Ibidem, 7336/1893
36 SJHAN FPRO Orăștie, 2/1897, f. 7
37 Ibidem, 1/1899, f. 63
38 APRO Orăștie, 7069/1897
39 SJHAN FPRO Orăștie, 1/1902, f. 165
40Ibidem, 1/1908, f.126
41 APRO. Orăştie, Document datat 28 iulie/1898, semnat de V. Domşa, nenumerotat;
42 Ibidem,10349/1908
43 SJHAN FPRO Orășție 1/1907, f. 29;
44 Ibidem, 2/1914,f. 34;
45 Ibidem, 1879m Dos. 2m f. 11;
46 Ibidem, 1879m Dos. 2, f. 33;
47 Ibidem, 1893m Dos. 2, f.1;
48 Ibidem, 1893m Dos. 2m f. 4;
49 Ibidem, 1915, Dos. 1, f.2;
50 Ibidem, 1/1915, f. 22;
51 APRO. Orăştie,. 5887/ 1893


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu